1
Secţiunea
I
Asemănări
între concursul de infracţiuni,
infracţiunea
unică şi infracţiunea
continuată
§1.
Preliminarii şi terminologie
1.1. Preliminarii. Problema analizării
comparate a unor instituţii juridice de drept penal se regăseşte
relativ
frecvent abordată în literatura de specialitate, lucru firesc dacă avem
în
vedere importantele consecinţe de ordin practic ce derivă din
încadrarea
activităţii infracţionale a unei persoane într-o pluralitate de fapte
penale
sau într-o unitate infracţională.
Delimitarea dintre concursul de
infracţiuni, infracţiunea unică şi cea continuată este importantă
pentru
aplicarea corectă a unor instituţii juridice, cum ar fi: pedeapsa,
actele de
clemenţă, aplicarea legii penale mai favorabile, soluţionarea
conflictelor de
legi în timp şi spaţiu, cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei sau
răspunderea penală a făptuitorului, curgerea termenului de prescripţie
sau de
decădere etc.
Studiul comparat prezintă
interes şi pentru asemănările dintre
ele. Astfel, este important de ştiut că fiecare faptă poate fi
săvârşită în
farme de participare diferită, fără ca o atare situaţie să transforme
infracţiunea continuată în concurs de infracţiuni. Un alt exemplu îl
reprezintă
aplicarea sporului de pedeapsă după aceleaşi reguli pentru faptele
concurente
şi cele continuate etc.
Având
în
vedere că atât concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea unică sau
continuată se raportează la aceeaşi instituţie fundamentală a dreptului
penal –
infracţiunea –, lucrarea de faţă analizează asemănările şi deosebirile
dintre
cele trei categorii de fapte penale urmărind, ca principiu, structura
infracţiunii, fără să excludă, însă, şi alte aspecte la fel de
importante.
Datorită caracterului de cercetare ştiinţifică al acestei lucrări, s-au
avut în
vedere mai multe asemănări şi deosebiri posibile, chiar dacă acestea nu
reprezintă trăsături definitorii ale celor trei categorii juridice.
Totuşi, nu
s-au reţinut aspecte inerente dreptului penal, fără de care nu poate fi
concepută instituţia infracţiunii (de exemplu, toate cele trei
categorii au
latură obiectivă şi subiectivă, unul sau mai multe obiecte juridice,
sunt
reglementate de articole diferite din Codul penal etc.).
1.2. Terminologie. Conform prevederilor
art. 33 C. pen. există concurs de
infracţiuni în două situaţii: a) când două sau mai multe
infracţiuni au
fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte să fi fost condamnată
definitiv
pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre
infracţiuni a
fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni (această
din
urmă ipoteză fiind denumită în literatura de specialitate concurs
real); b) când o acţiune-inacţiune săvârşită de aceeaşi
persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe
care le-a
produs, întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni
(numit în
doctrină concurs ideal).
Conform
art.
41 alin. 2 C. pen. infracţiunea este
continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de
timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii (hotărâri) infracţionale, acţiuni sau
inacţiuni
care prezintă, fiecare în parte, conţinutul eceleiaşi infracţiuni. În
mod
obiectiv, din punct de vedere material, există mai multe fapte, dar,
din voinţa
legiuitorului, ele sunt reunite în conţinutul unei singure infracţiuni.
Pot
fi amintite, cu titlu de exemplu, delapidarea de către gestionar a unei
sume de
bani prin sustrageri repetate de sume mai mici, furtul unei cantităţi
mari de
cereale din magazia unei ferme prin sustrageri repetate de cantităţi
mai mici,
infracţiunea
de înşelăciune prin inducerea în eroare a mai multor persoane la
diferite
intervale de timp
etc.
Codul
penal nu
defineşte infracţiunea unică sau simplă.
Dar trăsăturile sale specifice
rezultă din textele care definesc infracţiunea în general (art. 17-18),
precum
şi din cele ce caracterizează alte forme ale unităţii infracţionale.
În
literatura de specialitate infracţiunea simplă este definită drept
aceea la
care este suficientă o singură acţiune sau inacţiune pentru realizarea
conţinutului
ei,
adică atunci când ea se constituie dintr-un act unic.
Majoritatea infracţiunilor pot fi săvârşite în formă unică,
de exemplu, omorul, violul, un singur furt etc.
§2.
Asemănări privind subiecţii infracţiunii
2.1. Unitatea de subiect activ. Atât
faptele concurente cât şi faptele continuate sunt săvârşite de acelaşi
subiect
activ, adică de acelaşi făptuitor.
Fără îndeplinirea acestei condiţii nu poate exista unitate de
infracţiune, dar
nici concurs de infracţiuni.
Pentru a fi îndeplinită condiţia unităţii de subiect activ nu este
importantă
calitatea pe care o au făptuitorii la comiterea actelor de executare
(autor,
coautor, instigator sau complice), fiind posibil ca unele fapte să fie
săvârşite în calitate de autori, iar altele de instigatori sau
complici, ori să
îşi schimbe pe parcurs rolurile.
În ipoteza în care un subiect a participat la săvârşirea actelor
componente în
calităţi diferite, el va răspunde penal pentru calitatea care atrage
răspunderea cea mai gravă, răspunderea fiind limitată, binenţeles, la
contribuţia lui efectivă.
În
doctrină
s-a exprimat şi opinia potrivit căreia nu poate exista infracţiune
continuată
în caz de participaţie intre autorii activi.
Se argumentează că trăsătura esenţială a infracţiunii continuate este
unitatea
de rezoluţie, din care rezultă că autorul tuturor acţiunilor componente
trebuie
să fie una şi aceeaşi persoană, având aceeaşi calitate. Nu este
posibilă
participaţia întrucât participantul nu face altceva decât sau să-l
determine pe
autorul acelei acţiuni la luarea unei rezoluţii infracţionale şi la
infăptuirea
acesteia, sau să contribuie la realizarea unei rezoluţii infracţionale
ce nu îi
este proprie. Într-o astfel de situaţie avem un concurs real de
infracţiuni şi
nu o infracţiune continuată.
Pentru
infracţiunea simplă unitatea de subiect activ rezultă în mod evident.
Neexistând decât o singură faptă, nu poate exista decât un singur
autor,
ceilalţi ar putea fi doar participanţi. Infracţiunea unică şi unitatea
naturală
de infracţiune nu este afectată de participaţie
deoarece Codul nostru penal nu a adoptat teoria potrivit căreia fiecare
participant săvârşeşte o infracţiune distinctă (teoria participaţiei
delict
distinct), ci a consacrat teza unităţii de infracţiune indiferent de
numărul
participanţilor.
Infracţiunea nu se va
scinda în două activităţi infracţionale distincte, una săvârşită de
autor
singur, şi alta în participaţie, nici atunci când acţiunea
infracţională este
alcătuită din mai multe acte succesive, care se unesc în mod natural,
indiferent
dacă infracţiunea are un singur conţinut sau mai multe conţinuturi
alternative,
iar activitatea de coautorat sau complicitate a intervenit după ce
autorul a
executat unele acte ale elementului material al infracţiunii.
2.2.
Unitatea sau pluralitatea de subiect pasiv.
Toate
categoriile de fapte analizate aici pot viza acelaşi subiect pasiv
(victima)
ori subiecţi pasivi diferiţi. Dacă în cazul concursului de infracţiuni
nu
1
există
dubii
în acest sens, aceeaşi victimă putând suferi mai multe vătămări din
partea
aceluiaşi agresor (de exemplu, viol şi furt) sau, dimpotrivă, faptele
concurente pot viza victime diferite, în cazul unităţii de infracţiune,
naturală sau legală, problema este controversată.
Potrivit
unui
prim punct de vedere, majoritar în doctrină şi jurisprudenţă, trebuie
făcută
distincţie între infracţiunile contra persoanei şi cele contra
patrimoniului.
În cazul primei categorii existenţa infracţiunii unice şi continuate
presupune
în mod necesar unitatea de victimă, ca o excepţie de la regula generală
a
compatibilităţii unităţii de rezoluţie cu pluralitatea de subiecţi
pasivi.
Excepţia se justifică prin faptul că în cazul acestor infracţiuni
ocrotirea
legii penale se adresează fiecărei persoane în individualitatea sa. În
plus,
textele care incriminează infracţiuni contra persoanei conţin elemente
prin
care se limitează câmpul incriminării la un singur subiect pasiv, de
exemplu
"uciderea unei persoane"
(art. 174 şi 178 C. pen.). În cazul infracţiunilor contra patrimoniului
pluralitatea subiecţilor pasivi nu determină un concurs de infracţiuni,
căci
legea ocroteşte relaţiile sociale privitoare la patrimoniu, privit ca
entitate
distinctă, iar nu cele privitoare la titularii patrimoniului. Mai mult,
în
acest caz, faptele nu vizează persoana titulară a patrimoniului, ci
bunurile
sau valorile economice în sine.
Pe
de altă
parte, în situaţia unor infracţiuni contra persoanei care nu au subiect
pasiv,
există, totuşi, posibilitatea unei unităţi infracţionale. Este vorba
despre
infracţiunile de perversiuni sexuale şi incest, atunci când se comit cu
acordul
ambilor parteneri. În acest caz nu se mai poate reţine un concurs de
infracţiuni, deoarece nu mai este vorba de rezultate distincte
suportate de de
diferiti parteneri, ei nefiind subiecţi pasivi.
Într-o
altă
opinie se consideră că unitatea de subiect pasiv este o condiţie
generală de
existenţă a infracţiunii unice şi continuate. Se argumentează că, în
cazul
infracţiunilor contra patrimoniului, e posibil ca elementul care a stat
la baza
hotărârii infracţionale să nu fie bunul care constituie elementul
material al
infracţiunii, ci persoana subiectului pasiv, ca în cazul distrugerii
comise în
scop de răzbunare. Pe de altă parte, legea penală nu are în vedere
noţiunea de
patrimoniu în sens general, ci în sensul unui drept subiectiv ce
aparţine unei
anumite persoane fizice sau juridice. De altfel, Codul penal conţine
numeroase
exprimări care arată legătura dintre o anumită persoană şi un bun:
"luarea
unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia
fără consimţământul acestuia"
(art. 208), "însuşirea unui bun al altuia"
(art. 213) etc.
§3.
Asemănări privind latura obiectivă a infracţiunii
3.1. Pluralitatea şi unitatea de fapte
materiale. Criteriul pluralităţii de fapte penale constituie un
element de
asemănare numai între concurs şi infracţiunea continuată. E drept că şi
infracţiunea unică presupune, uneori, o succesiune de fapte în timp. De
altfel
orice activitate umană presupune o curgere a timpului, motiv pentru
care, din
acest punct de vedere, şi infracţiunea unică presupune o pluralitate de
acţiuni, ca de exemplu, cel care intră într-o încăpere pentru a fura
mai multe
bunuri va efectua o serie de acte succesive de luare a bunurilor. Însă,
datorită intervalelor foarte scurte de timp, unirea acestora în mod
natural,
producerea unui rezultat unic ce se consumă instantaneu, fără să se
prelungească în timp, unitatea de rezoluţie, fapta rămâne unitară chiar
sub
aspect obiectiv.
Din această cauză unitatea
faptei materiale a infracţiunii unice este un element de deosebire fată
de
concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată.
Din
definiţiile legale prevăzute de art. 33 şi 41 alin. 2 C. pen. rezultă
că atât
concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea continuată se realizează
printr-o
pluralitate de fapte penale care, în cazul concursului de infracţiuni,
sunt
sancţionate ca fapte distincte, iar în cazul infracţiunii continuate
ele sunt
incluse, din voinţa legiuitorului, în conţinutul eceleiaşi infracţiuni
însă, în
mod obiectiv, ele ar putea fi privite şi ca infracţiuni unice. De
altfel
doctrina este unanimă în ceea ce priveşte pluralitatea de acţiuni
materiale ca
o condiţie de existenţă a celor două instituţii juridice.
În
ceea ce
priveşte natura acestor acţiuni, ele pot fi de aceeaşi natură pentru
faptele
concurente, determinând concursul omogen, sau de natură diferită,
determinând
concursul eterogen. Acest lucru este posibil şi la infracţiunea
continuată dar,
având în vedere cerinţa legală ca fiecare acţiune, privită izolat, să
îndeplinească condiţiile aceleiaşi infracţiuni, ipoteza este întâlnită
doar
atunci când conţinutul unei infracţiuni prezintă modalităţi alternative
de
realizare.
Cu
toate că
fapta materială unică a infracţiunii simple este criteriu de
diferenţiere faţă
de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, totuşi există o
situaţie de asemănare între infracţiunea unică şi faptele concurente,
aşa-zisa unitate naturală colectivă. Ipoteza
presupune comiterea mai multor acte omogene, identice, şi
cvasiconcomitente cu
aceeaşi ocazie, în aceleaşi împrejurări, şi care sunt reunite în mod
natural.
De
exemplu, s-a considerat că există infracţiunea unică de omor în caz de
lovire
cu intensitate a victimei cu pumnii şi picioarele în torace şi cap,
care a avut
drept urmare fracturi costale, rupturi pulmonare şi hematom, leziuni
care au
dus la deces.
Dacă actele săvârşite în
aceste condiţii, prin rezultatele produse, caracterizează o pluralitate
de
infracţiuni, nu se va mai putea reţine o infracţiune unică, ci un concurs real de infracţiuni, atunci când
faptele, în concret, se pot autonomiza în raport cu rezultatele
produse,
stabilindu-se că unele dintre ele au produs un anumit rezultat,
caracteristic
unei anumite infracţiuni, iar altele au produs un alt rezultat,
caracteristic
altei infracţiuni, ori un concurs ideal
de infracţiuni, atunci când actele nu se pot disocia, ele producând
simultan două rezultate distincte, caracteristice a două infracţiuni
diferite.
3.2. Modalităţi alternative de realizare.
Se impun câteva precizări legate de semnificaţia noţiunii "conţinuturi
alternative". Aşa cum s-a remarcat în doctrină
trebuie făcută distincţie între infracţiuni cu modalităţi alternative
de
realizare a laturii obiective şi infracţiuni cu conţinuturi alternative
propriu-zise.
În
prima categorie se regăsesc infracţiunile care au două sau mai multe
modalităţi alternative de comitere sau chiar urmări alternative. Prin
urmări
alternative se înţelege nu doar urmările prevăzute la acelaşi paragraf
al
normei de incriminare, ci şi cele ce se găsesc în alte paragrafe ale
aceluiaşi
articol sau chiar în articole diferite, dacă ele sunt prevăzute
alternativ.
Se pune problema dacă săvârşirea mai multor modalităţi constituie tot
atâtea
infracţiuni. Soluţia este dată de două criterii – unitatea incriminării
şi
echivalenţa juridică a diferitelor conţinuturi.
Din
acest punct de vedere se poate afirma că toate modalităţile fac parte
din
ansamblul unei activităţi infracţionale unice şi că ele nu generează o
pluralitate de infracţiuni. Aşa, de pildă, s-a decis în practica
judiciară că
există o singură infracţiune de violare de
|