1

Secţiunea I

Asemănări între concursul de infracţiuni,

infracţiunea unică şi infracţiunea continuată

§1. Preliminarii şi terminologie

1.1. Preliminarii. Problema analizării comparate a unor instituţii juridice de drept penal se regăseşte relativ frecvent abordată în literatura de specialitate, lucru firesc dacă avem în vedere importantele consecinţe de ordin practic ce derivă din încadrarea activităţii infracţionale a unei persoane într-o pluralitate de fapte penale sau într-o unitate infracţională.

Delimitarea dintre concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi cea continuată este importantă pentru aplicarea corectă a unor instituţii juridice, cum ar fi: pedeapsa, actele de clemenţă, aplicarea legii penale mai favorabile, soluţionarea conflictelor de legi în timp şi spaţiu, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sau răspunderea penală a făptuitorului, curgerea termenului de prescripţie sau de decădere etc.[1] Studiul comparat prezintă interes şi pentru asemănările dintre ele. Astfel, este important de ştiut că fiecare faptă poate fi săvârşită în farme de participare diferită, fără ca o atare situaţie să transforme infracţiunea continuată în concurs de infracţiuni. Un alt exemplu îl reprezintă aplicarea sporului de pedeapsă după aceleaşi reguli pentru faptele concurente şi cele continuate etc.

Având în vedere că atât concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea unică sau continuată se raportează la aceeaşi instituţie fundamentală a dreptului penal – infracţiunea –, lucrarea de faţă analizează asemănările şi deosebirile dintre cele trei categorii de fapte penale urmărind, ca principiu, structura infracţiunii, fără să excludă, însă, şi alte aspecte la fel de importante. Datorită caracterului de cercetare ştiinţifică al acestei lucrări, s-au avut în vedere mai multe asemănări şi deosebiri posibile, chiar dacă acestea nu reprezintă trăsături definitorii ale celor trei categorii juridice. Totuşi, nu s-au reţinut aspecte inerente dreptului penal, fără de care nu poate fi concepută instituţia infracţiunii (de exemplu, toate cele trei categorii au latură obiectivă şi subiectivă, unul sau mai multe obiecte juridice, sunt reglementate de articole diferite din Codul penal etc.).

1.2. Terminologie. Conform prevederilor art. 33 C. pen. există concurs de infracţiuni în două situaţii: a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni (această din urmă ipoteză fiind denumită în literatura de specialitate concurs real); b) când o acţiune-inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni (numit în doctrină concurs ideal).

Conform art. 41 alin. 2 C. pen. infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii (hotărâri) infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul eceleiaşi infracţiuni. În mod obiectiv, din punct de vedere material, există mai multe fapte, dar, din voinţa legiuitorului, ele sunt reunite în conţinutul unei singure infracţiuni.[2] Pot fi amintite, cu titlu de exemplu, delapidarea de către gestionar a unei sume de bani prin sustrageri repetate de sume mai mici, furtul unei cantităţi mari de cereale din magazia unei ferme prin sustrageri repetate de cantităţi mai mici[3], infracţiunea de înşelăciune prin inducerea în eroare a mai multor persoane la diferite intervale de timp[4] etc.

Codul penal nu defineşte infracţiunea unică sau simplă. Dar trăsăturile sale specifice rezultă din textele care definesc infracţiunea în general (art. 17-18), precum şi din cele ce caracterizează alte forme ale unităţii infracţionale.[5] În literatura de specialitate infracţiunea simplă este definită drept aceea la care este suficientă o singură acţiune sau inacţiune pentru realizarea conţinutului ei[6], adică atunci când ea se constituie dintr-un act unic[7]. Majoritatea infracţiunilor pot fi săvârşite în formă unică[8], de exemplu, omorul, violul, un singur furt etc.

§2. Asemănări privind subiecţii infracţiunii

2.1. Unitatea de subiect activ. Atât faptele concurente cât şi faptele continuate sunt săvârşite de acelaşi subiect activ, adică de acelaşi făptuitor.[9] Fără îndeplinirea acestei condiţii nu poate exista unitate de infracţiune, dar nici concurs de infracţiuni.[10] Pentru a fi îndeplinită condiţia unităţii de subiect activ nu este importantă calitatea pe care o au făptuitorii la comiterea actelor de executare (autor, coautor, instigator sau complice), fiind posibil ca unele fapte să fie săvârşite în calitate de autori, iar altele de instigatori sau complici, ori să îşi schimbe pe parcurs rolurile.[11] În ipoteza în care un subiect a participat la săvârşirea actelor componente în calităţi diferite, el va răspunde penal pentru calitatea care atrage răspunderea cea mai gravă, răspunderea fiind limitată, binenţeles, la contribuţia lui efectivă.[12]

În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia nu poate exista infracţiune continuată în caz de participaţie intre autorii activi.[13] Se argumentează că trăsătura esenţială a infracţiunii continuate este unitatea de rezoluţie, din care rezultă că autorul tuturor acţiunilor componente trebuie să fie una şi aceeaşi persoană, având aceeaşi calitate. Nu este posibilă participaţia întrucât participantul nu face altceva decât sau să-l determine pe autorul acelei acţiuni la luarea unei rezoluţii infracţionale şi la infăptuirea acesteia, sau să contribuie la realizarea unei rezoluţii infracţionale ce nu îi este proprie. Într-o astfel de situaţie avem un concurs real de infracţiuni şi nu o infracţiune continuată.

Pentru infracţiunea simplă unitatea de subiect activ rezultă în mod evident. Neexistând decât o singură faptă, nu poate exista decât un singur autor, ceilalţi ar putea fi doar participanţi. Infracţiunea unică şi unitatea naturală de infracţiune nu este afectată de participaţie[14] deoarece Codul nostru penal nu a adoptat teoria potrivit căreia fiecare participant săvârşeşte o infracţiune distinctă (teoria participaţiei delict distinct), ci a consacrat teza unităţii de infracţiune indiferent de numărul participanţilor.[15] Infracţiunea nu se va scinda în două activităţi infracţionale distincte, una săvârşită de autor singur, şi alta în participaţie, nici atunci când acţiunea infracţională este alcătuită din mai multe acte succesive, care se unesc în mod natural, indiferent dacă infracţiunea are un singur conţinut sau mai multe conţinuturi alternative, iar activitatea de coautorat sau complicitate a intervenit după ce autorul a executat unele acte ale elementului material al infracţiunii.[16]

[1] V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 252; M. ZOLYNEAK, Drept penal. Partea generală, vol. II, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 516-517; C. BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 467.

[2] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 252.

[3] C. BULAI, op. cit., p. 273.

[4] Tribunalul Suprem, Secţia militară, decizia nr. 68/1983 în C. BUTIUC, Instituţii de drept penal, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 178.

[5] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 35 şi urm.

[6] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 282.

[7] G. STEFANI, G. LAVASSEUR, B. BOULOC, Droit pénal général, 1987, în V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 35.

[8] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 282; C. BUTIUC, op. cit., p. 167.

[9] T. VASILIU ş.a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 307; C. NICULEANU, Curs de drept penal. Partea generală, Editura Sitech, Craiova, 2003, p. 213.

[10] D. PAVEL, Caractere specifice ale formelor de unitate infracţională, Revista Română de Drept, nr. 10/1980, p. 21.

[11] T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 309; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 539-541; C. NICULEANU, op. cit., p. 213; C. BULAI, op. cit., p. 474-475; M. BASARAB, Drept penal. Partea generală, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 93.

[12] T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 309.

[13] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 256; A. BOROI, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 200, p. 154.

[14] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 52; C. BUTIUC, op. cit., p. 167.

[15] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 52; T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 149-151.

[16] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 53.

există dubii în acest sens, aceeaşi victimă putând suferi mai multe vătămări din partea aceluiaşi agresor (de exemplu, viol şi furt) sau, dimpotrivă, faptele concurente pot viza victime diferite, în cazul unităţii de infracţiune, naturală sau legală, problema este controversată.

Potrivit unui prim punct de vedere, majoritar în doctrină şi jurisprudenţă, trebuie făcută distincţie între infracţiunile contra persoanei şi cele contra patrimoniului. În cazul primei categorii existenţa infracţiunii unice şi continuate presupune în mod necesar unitatea de victimă, ca o excepţie de la regula generală a compatibilităţii unităţii de rezoluţie cu pluralitatea de subiecţi pasivi. Excepţia se justifică prin faptul că în cazul acestor infracţiuni ocrotirea legii penale se adresează fiecărei persoane în individualitatea sa. În plus, textele care incriminează infracţiuni contra persoanei conţin elemente prin care se limitează câmpul incriminării la un singur subiect pasiv, de exemplu "uciderea unei persoane" (art. 174 şi 178 C. pen.). În cazul infracţiunilor contra patrimoniului pluralitatea subiecţilor pasivi nu determină un concurs de infracţiuni, căci legea ocroteşte relaţiile sociale privitoare la patrimoniu, privit ca entitate distinctă, iar nu cele privitoare la titularii patrimoniului. Mai mult, în acest caz, faptele nu vizează persoana titulară a patrimoniului, ci bunurile sau valorile economice în sine.[1]

Pe de altă parte, în situaţia unor infracţiuni contra persoanei care nu au subiect pasiv, există, totuşi, posibilitatea unei unităţi infracţionale. Este vorba despre infracţiunile de perversiuni sexuale şi incest, atunci când se comit cu acordul ambilor parteneri. În acest caz nu se mai poate reţine un concurs de infracţiuni, deoarece nu mai este vorba de rezultate distincte suportate de de diferiti parteneri, ei nefiind subiecţi pasivi.[2]

Într-o altă opinie se consideră că unitatea de subiect pasiv este o condiţie generală de existenţă a infracţiunii unice şi continuate. Se argumentează că, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, e posibil ca elementul care a stat la baza hotărârii infracţionale să nu fie bunul care constituie elementul material al infracţiunii, ci persoana subiectului pasiv, ca în cazul distrugerii comise în scop de răzbunare. Pe de altă parte, legea penală nu are în vedere noţiunea de patrimoniu în sens general, ci în sensul unui drept subiectiv ce aparţine unei anumite persoane fizice sau juridice. De altfel, Codul penal conţine numeroase exprimări care arată legătura dintre o anumită persoană şi un bun: "luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia" (art. 208), "însuşirea unui bun al altuia" (art. 213) etc.[3]

§3. Asemănări privind latura obiectivă a infracţiunii

3.1. Pluralitatea şi unitatea de fapte materiale. Criteriul pluralităţii de fapte penale constituie un element de asemănare numai între concurs şi infracţiunea continuată. E drept că şi infracţiunea unică presupune, uneori, o succesiune de fapte în timp. De altfel orice activitate umană presupune o curgere a timpului, motiv pentru care, din acest punct de vedere, şi infracţiunea unică presupune o pluralitate de acţiuni, ca de exemplu, cel care intră într-o încăpere pentru a fura mai multe bunuri va efectua o serie de acte succesive de luare a bunurilor. Însă, datorită intervalelor foarte scurte de timp, unirea acestora în mod natural, producerea unui rezultat unic ce se consumă instantaneu, fără să se prelungească în timp, unitatea de rezoluţie, fapta rămâne unitară chiar sub aspect obiectiv.[4] Din această cauză unitatea faptei materiale a infracţiunii unice este un element de deosebire fată de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată.

Din definiţiile legale prevăzute de art. 33 şi 41 alin. 2 C. pen. rezultă că atât concursul de infracţiuni cât şi infracţiunea continuată se realizează printr-o pluralitate de fapte penale care, în cazul concursului de infracţiuni, sunt sancţionate ca fapte distincte, iar în cazul infracţiunii continuate ele sunt incluse, din voinţa legiuitorului, în conţinutul eceleiaşi infracţiuni însă, în mod obiectiv, ele ar putea fi privite şi ca infracţiuni unice. De altfel doctrina este unanimă în ceea ce priveşte pluralitatea de acţiuni materiale ca o condiţie de existenţă a celor două instituţii juridice.[5]

În ceea ce priveşte natura acestor acţiuni, ele pot fi de aceeaşi natură pentru faptele concurente, determinând concursul omogen, sau de natură diferită, determinând concursul eterogen. Acest lucru este posibil şi la infracţiunea continuată dar, având în vedere cerinţa legală ca fiecare acţiune, privită izolat, să îndeplinească condiţiile aceleiaşi infracţiuni, ipoteza este întâlnită doar atunci când conţinutul unei infracţiuni prezintă modalităţi alternative de realizare.

Cu toate că fapta materială unică a infracţiunii simple este criteriu de diferenţiere faţă de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, totuşi există o situaţie de asemănare între infracţiunea unică şi faptele concurente, aşa-zisa unitate naturală colectivă. Ipoteza presupune comiterea mai multor acte omogene, identice, şi cvasiconcomitente cu aceeaşi ocazie, în aceleaşi împrejurări, şi care sunt reunite în mod natural.[6] De exemplu, s-a considerat că există infracţiunea unică de omor în caz de lovire cu intensitate a victimei cu pumnii şi picioarele în torace şi cap, care a avut drept urmare fracturi costale, rupturi pulmonare şi hematom, leziuni care au dus la deces.[7] Dacă actele săvârşite în aceste condiţii, prin rezultatele produse, caracterizează o pluralitate de infracţiuni, nu se va mai putea reţine o infracţiune unică, ci un concurs real de infracţiuni, atunci când faptele, în concret, se pot autonomiza în raport cu rezultatele produse, stabilindu-se că unele dintre ele au produs un anumit rezultat, caracteristic unei anumite infracţiuni, iar altele au produs un alt rezultat, caracteristic altei infracţiuni, ori un concurs ideal de infracţiuni, atunci când actele nu se pot disocia, ele producând simultan două rezultate distincte, caracteristice a două infracţiuni diferite.[8]

3.2. Modalităţi alternative de realizare. Se impun câteva precizări legate de semnificaţia noţiunii "conţinuturi alternative". Aşa cum s-a remarcat în doctrină[9] trebuie făcută distincţie între infracţiuni cu modalităţi alternative de realizare a laturii obiective şi infracţiuni cu conţinuturi alternative propriu-zise.

[1] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 284; T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 309; C. MITRACHE, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 246. La aceste opinii doctrinare se pot adăuga, cu titlu de exemplu, numeroase hotărâri ale instanţelor. Astfel, s-a considerat că există înfracţiune unică de furt în cazul în care făptuitorul, patrunzând în camera în care locuiau două persoane, sustrage bunurile amândurora (Tribunalul Judeţean Hunedoara, decizia penală nr. 169/1976) sau când, cu aceeaşi ocazie, a furat de pe plajă obiecte de la mai multe persoane (Tribunalul Judeţean Constanţa, decizia penală nr. 121/1986; Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr. 1321/2001) - C. BUTIUC, op. cit., p. 168. De asemenea s-a considerat că există infracţiune continuată în caz de încheiere a unor contracte frauduloase cu persoane juridice diferite şi în perioade diferite (C. SIMA, Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969-1995, Editura atlas Lex, Bucureşti, 1996, p. 91) sau în caz de însuşire repetată, prin aceleaşi mijloace, a obligaţiunilor CEC ieşite la sorţi de către casier (Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 942/1966 în T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 317).

[2] F. STRETEANU, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 204-205. A se vedea şi O. LOGHIN, T. TOADER, Drept penal român. Partea specială, ediţia a IV-a, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 2001, p. 222-226 şi 229-231.

[3] F. STRETEANU, op. cit., p. 207 şi urm.; V. PĂTULEA, Diferenţierea infracţiunii continuate faţă de concursul de infracţiuni, Revista Română de Drept, nr. 3/1986, p. 52 şi 47-48; V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 45; C. BUTIUC, op. cit., p. 169.

[4] D. PAVEL, op. cit., p. 22; V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 36 şi urm.; C. TURIANU, Dificultăţi în legătură cu determinarea caracterului faptelor de sustragere repetată – unitate naturală de infracţiune şi infracţiune continuată, Dreptul, nr. 10/1992, p. 83-84.

[5] T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 307; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 525.

[6] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 297; C. BUTIUC, op. cit., p. 167.

[7] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 259/1993 în C. BUTIUC, op. cit., p. 168.

[8] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 297-299.

[9] M. BASARAB, op. cit., vol. I, p. 206; F. STRETEANU, op. cit., p. 215; T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 310; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 531.

[10] De exemplu: infracţiunea de vătămare corporală gravă – art. 182; violare de domiciliu – art. 192; viol – art. 197; insultă – art. 205; tâlhărie – art. 211; luare sau dare de mită – art. 254 şi 255 etc.

[11] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 41; F. STRETEANU, op. cit., p. 215.