1
Obiectul psihologiei- modalităţi
şi dificultăţi de abordare
•Din ce punct de vedere delimităm
obiectul psihologiei?
Problema definirii obiectului
psihologiei este una mereu actuală, formularea şi rezolvarea ei mergând
mână în
mână cu evoluţia procesului cunoaşterii însuşi. Dominantă până în
secolul
nostru a fost dorinţa de compartimentare şi delimitare strictă a
domeniilor
cunoşterii ştiinţifice după criterii substanţialiste: desprinderea şi
indicarea
unui „ obiect” substanţial propriu şi stabilirea unei metode „ireductibile” de investigaţie. Psihologia
a fost definită ca ştiinţa despre suflet sau psihic. Iar psihicul era
substanţializat ca emanaţie energetică sui generis, ca entitate
spirituală, ca
ansamblu de trăiri nemijlocite, ca ansamblu de forţe, ca reacţii de
răspuns
etc. O astfel de viziune se lovea de dificultăţi insurmontabile:
substanţializarea reclama raportarea metrică la dimensiuni, ori
psihicul era
considerat adminensional ( lipsit de însuşiri sensibile: greutate,
volum,
miros, gust) sau, în cel mai bun caz unidimensional ( durata trăirii).
Această
dificultate se menţine şi astăzi, atunci când accentual se pune pe
“produs”. Se afirmă de exemplu ca psihicul este
produsul
funcţionării creierului , produsul reflectării realităţii obiective în
creier,
rezultatul instrucţiei şi educaţiei etc. Dar atunci când trebuie
indicate
proprietăţile „ măsurabile”
ale acestui produs asistăm fie la descrieri ipotetice, fie la
enumerarea unor
indicatori de ordin comportamental care se precizează imediat şi nu
sunt de
aceiaşi speţă sau esenţă cu psihicul “propriu-zis”. Lucrurile se complică enorm când se pune în discuţie problema
conştiinţei, a gândirii şi creativităţii umane. Astfel, singura ieşire
din
acest impas este adaptarea punctului de vedere al ciberneticii şi
teoriei
generale a sistemelor, potrivit căruia
delimitarea psihologiei trebuie făcută după conţinutul şi nivelul de realizare a procesului general al
reglării. În acest context, psihicul reprezintă o formă particulară de
comunicaţie informaţională, cu valoare reglatorie, dintre individ, ca
sistem
integral( unitar), şi mediul ambiant, precum şi între diferite
subansambluri
componente ale individului. Psihicul se include ca verigă mediatoare în
traiectoria generală a comportamentului. Psihologia devine astfel o
ştiinţă a
comportamentelor mediate şi reglate pe baza schimbului informaţional
orientat
şi selectiv cu mediul ambiant.
Procesele psihice pe care
psihologia generală continuă încă să le studieze „în sine”, devin niveluri ierarhice ale ansamblului
unitar al operaţiilor de extragere, prelucrare, stocare şi utilizare a
mesajelor informaţionale pe care sistemul individului le realizează în
cadrul
comunicaţiei largi cu lumea. Întrucât informaţia este un fenomen
obiectiv,
legat de organizarea şi finalizarea sistemelor reale, psihicul ar putea
fi
interpretat ca o formă superioară de prelucrare şi integrare
informaţională la
nivelul sistemelor foarte complexe
ale regnului
animal. Pe lângă dimensiunea obiectiv-cantitativă care caracterizează
orice
schimb informaţional dintre un sistem şi mediul său ambiant, “
informaţia
psihică”
dobândeşte în
formă explicită dimensiune semantică şi pragmatică. Acestea sunt mediate
de
operaţii speciale de codare şi decodare a
semnalelor, precum: reproducerea imagistică de tip izomorfic sau
homomorfic,
reprezentarea, asocierea prin semnalizare, integrarea după principiul
asemănării-deosebirii, raportarea la clasă, compararea şi alegerea pe
bază de
criterii şi convenţii logice, etc.
Este evident că asemenea operaţii reclamă existenţa unui mecanism
specializat,
înzestrat cu o capacitate rezolutivă în sine ridicată şi
perfectibilă
evolutiv. Un astfel de mecanism îl constituie sistemul nervos. Sistemul
nervos
apare ca organ al activităţii psihice, ca instanţă superioară de
reglare.
Întrucât sistemul nervos reprezintă o componentă integrată a sistemului
unitar
al organismului, dinamica activităţii psihice va fi condiţionată de
ansamblul
tuturor stărilor “mediului intern”. În acest caz devin inoperante
modelele de
analiză ale psihologiei clasice “senzualist-meaniciste” şi
“voluntarist-convenţionaliste”. Primele se bazează pe absolutizarea
rolului
obiectului( influenţelor mediului) şi pe negarea condiţionării interne
şi a
“activismului” subiectului în organizarea psihică. Pentru ele esenţială
era
cercetarea şi controlarea exclusive a intrării sistemului.
Comportamentul apare
doar ca un effect direct sau ca o prelungire la cealaltă extremă a
acţiunii
stimulaţiei externe. Dimpotrivă, modelele zise
“voluntarist-convenţionaliste”
erau fundate pe absolutizarea activismului intern, pe admiterea
independenţei
absolute a subiectului şi a deplinei lui libertăţi de alegere,
indiferent de
caracteristicile influenţelor externe. Corespunzător, atenţia
principală era îndreptată
asupra ieşirii sistemului, asupra actelor de conduită ca produs
exclusiv al
subiectivităţii ireductibile.
1
Psihologia
ştiinţifică, adoptând principiile generale ale teoriei comenzii şi
controlului,
trebuie să opereze pe baza modelului de tip “relaţional” sau
“interacţionist”,
care îmbină într-o schemă unitară
principiul dependenţei lineare , cu cel al dependenţei nelineare ,
unideterminarea cu multideterminarea, necesitatea cu întâmplarea,
staticul cu
dinamicul, operaţiile logicii formale cu operaţiile logicii
probabiliste,etc.
Principalele concluzii
metodologice care se desprind de aici sunt următoarele:
a) Corelarea intrărilor
şi ieşirilor sistemului potrivit principiului conexiunii inverse:
r = P(Y1Y0), r→x→y→r.
Prin urmare activitatea de alegere şi reacţiile de răspuns nu pot fi
independente de intrările sistemului, adică de faptul recepţionării
informaţiei
despre stările mediului şi de gradul de prelucrare a ei.
b) Mulţimea mărimilor de
intrare ( influenţele externe) şi a celor de ieşire( reacţiile
comportamentale)
trebuie privite ca serii convergente de evenimente subordonate
principiului
echifinalităţii; fiecare flux de excitaţie produce o anumită modificare
în
starea generală de echilibru a sistemului individului, fiecare tip de
comportament , ca expresie a modificării acestei stări, asigură
trecerea
sistemului într-o stare nouă, corelată în sens pozitiv sau negativ cu
cea
anterioară.
c) Întrucât între
intrările şi ieşirile sistemului se interpune ansamblul mărimilor de
stare,
problema determinismului în psihologie nu se poate formula în termenii
cauză
externă- reacţie de răspuns, ci în termenii multicondiţionării, în care
se
împletesc într-un mod specific influenţele externe cu „structura
activă”
internă a subietului. De exemplu în raport cu dezvoltarea structurilor
psihice
ale percepţiei muzicale auditive, surditatea are aceiaşi semnificaţie
ca şi
privarea qvasi absolută a subiectului cu auz fiziologic normal de
contractul cu
sonorităţile fizice( muzicale).
d) Considerarea funcţiei
active, transformatoare a structurilor operaţionale ale personalităţii
presupune şi delimitarea a două modalităţi sau planuri de desfăşurare a
comportamentului: planul
extern şi planul intern. Corespunzător, cercetarea psihologică are de-a
face cu
un comportament deschis, exteriorizat şi cu unul ascuns, interiorizat.
Acesta
din urmă capătă o pondere deosebită la om, fiind legat de dezoltarea
reglajului
conştient.
e) Modelul
„interacţionist” postulează analiza intrărilor nu numai din punct de
vedere
statistico-matematic ci şi din punct de vedere calitativ. Acesta
reclamă luarea
în consideraţie nu numai a corelării intrărilor şi ieşirilor
sistemului, ci şi
a diferitelor componente şi niveluri integrative ale structurii
psihofiziologice interne. Pentru psihologia umană, fundamentală este
corelrea
verigilor interne ale activităţii: motivul, scopul şi mijlocul.
BIBLIOGRAFIE
Mihai Golu, Aurel
Dicu, “Din ce punct de vedere delimităm obiectul psihologiei?” în „Introducere în psihologie”, ( Gheorghe
Popovici, Cluj, Editura Ştiinţifică, 1972 ), pagina59.
|