1

Obiectul psihologiei- modalităţi şi dificultăţi de abordare

•Din ce punct de vedere delimităm obiectul psihologiei?

       Problema definirii obiectului psihologiei este una mereu actuală, formularea şi rezolvarea ei mergând mână în mână cu evoluţia procesului cunoaşterii însuşi. Dominantă până în secolul nostru a fost dorinţa de compartimentare şi delimitare strictă a domeniilor cunoşterii ştiinţifice după criterii substanţialiste: desprinderea şi indicarea unui „ obiect” substanţial propriu şi stabilirea unei metode „ireductibile” de investigaţie. Psihologia a fost definită ca ştiinţa despre suflet sau psihic. Iar psihicul era substanţializat ca emanaţie energetică sui generis, ca entitate spirituală, ca ansamblu de trăiri nemijlocite, ca ansamblu de forţe, ca reacţii de răspuns etc. O astfel de viziune se lovea de dificultăţi insurmontabile: substanţializarea reclama raportarea metrică la dimensiuni, ori psihicul era considerat adminensional ( lipsit de însuşiri sensibile: greutate, volum, miros, gust) sau, în cel mai bun caz unidimensional ( durata trăirii). Această dificultate se menţine şi astăzi, atunci când accentual se pune pe “produs”. Se afirmă de exemplu ca psihicul este produsul funcţionării creierului , produsul reflectării realităţii obiective în creier, rezultatul instrucţiei şi educaţiei etc. Dar atunci când trebuie indicate proprietăţile „ măsurabile” ale acestui produs asistăm fie la descrieri ipotetice, fie la enumerarea unor indicatori de ordin comportamental care se precizează imediat şi nu sunt de aceiaşi speţă sau esenţă cu psihicul “propriu-zis”. Lucrurile se complică enorm când se pune în discuţie problema conştiinţei, a gândirii şi creativităţii umane. Astfel, singura ieşire din acest impas este adaptarea punctului de vedere al ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor, potrivit căruia  delimitarea psihologiei trebuie făcută după conţinutul şi  nivelul de realizare a procesului general al reglării. În acest context, psihicul reprezintă o formă particulară de comunicaţie informaţională, cu valoare reglatorie, dintre individ, ca sistem integral( unitar), şi mediul ambiant, precum şi între diferite subansambluri componente ale individului. Psihicul se include ca verigă mediatoare în traiectoria generală a comportamentului. Psihologia devine astfel o ştiinţă a comportamentelor mediate şi reglate pe baza schimbului informaţional orientat şi selectiv cu mediul ambiant.

Procesele psihice pe care psihologia generală continuă încă să le studieze „în sine”, devin niveluri ierarhice ale ansamblului unitar al operaţiilor de extragere, prelucrare, stocare şi utilizare a mesajelor informaţionale pe care sistemul individului le realizează în cadrul comunicaţiei largi cu lumea. Întrucât informaţia este un fenomen obiectiv, legat de organizarea şi finalizarea sistemelor reale, psihicul ar putea fi interpretat ca o formă superioară de prelucrare şi integrare informaţională la nivelul sistemelor foarte complexe

ale regnului animal. Pe lângă dimensiunea obiectiv-cantitativă care caracterizează orice schimb informaţional dintre un sistem şi mediul său ambiant, “ informaţia psihică”

dobândeşte în formă explicită dimensiune semantică şi pragmatică. Acestea sunt mediate

 de operaţii speciale de codare şi decodare a semnalelor, precum: reproducerea imagistică de tip izomorfic sau homomorfic, reprezentarea, asocierea prin semnalizare, integrarea după principiul asemănării-deosebirii, raportarea la clasă, compararea şi alegerea pe bază de criterii şi convenţii logice, etc. Este evident că asemenea operaţii reclamă existenţa unui mecanism specializat, înzestrat cu o capacitate rezolutivă  în sine ridicată şi

perfectibilă evolutiv. Un astfel de mecanism îl constituie sistemul nervos. Sistemul nervos apare ca organ al activităţii psihice, ca instanţă superioară de reglare. Întrucât sistemul nervos reprezintă o componentă integrată a sistemului unitar al organismului, dinamica activităţii psihice va fi condiţionată de ansamblul tuturor stărilor “mediului intern”. În acest caz devin inoperante modelele de analiză ale psihologiei clasice “senzualist-meaniciste” şi “voluntarist-convenţionaliste”. Primele se bazează pe absolutizarea rolului obiectului( influenţelor mediului) şi pe negarea condiţionării interne şi a “activismului” subiectului în organizarea psihică. Pentru ele esenţială era cercetarea şi controlarea exclusive a intrării sistemului. Comportamentul apare doar ca un effect direct sau ca o prelungire la cealaltă extremă a acţiunii stimulaţiei externe. Dimpotrivă, modelele zise “voluntarist-convenţionaliste” erau fundate pe absolutizarea activismului intern, pe admiterea independenţei absolute a subiectului şi a deplinei lui libertăţi de alegere, indiferent de caracteristicile influenţelor externe. Corespunzător, atenţia principală era îndreptată asupra ieşirii sistemului, asupra actelor de conduită ca produs exclusiv al subiectivităţii ireductibile.

Psihologia ştiinţifică, adoptând principiile generale ale teoriei comenzii şi controlului, trebuie să opereze pe baza modelului de tip “relaţional” sau “interacţionist”, care îmbină într-o schemă unitară principiul dependenţei lineare , cu cel al dependenţei nelineare , unideterminarea cu multideterminarea, necesitatea cu întâmplarea, staticul cu dinamicul, operaţiile logicii formale cu operaţiile logicii probabiliste,etc.

Principalele concluzii metodologice care se desprind de aici sunt următoarele:

a) Corelarea intrărilor şi ieşirilor sistemului potrivit principiului conexiunii inverse:

r = P(Y1Y0), r→x→y→r. Prin urmare activitatea de alegere şi reacţiile de răspuns nu pot fi independente de intrările sistemului, adică de faptul recepţionării informaţiei despre stările mediului şi de gradul de prelucrare a ei.

b) Mulţimea mărimilor de intrare ( influenţele externe) şi a celor de ieşire( reacţiile comportamentale) trebuie privite ca serii convergente de evenimente subordonate principiului echifinalităţii; fiecare flux de excitaţie produce o anumită modificare în starea generală de echilibru a sistemului individului, fiecare tip de comportament , ca expresie a modificării acestei stări, asigură trecerea sistemului într-o stare nouă, corelată în sens pozitiv sau negativ cu cea anterioară.

c) Întrucât între intrările şi ieşirile sistemului se interpune ansamblul mărimilor de stare, problema determinismului în psihologie nu se poate formula în termenii cauză externă- reacţie de răspuns, ci în termenii multicondiţionării, în care se împletesc într-un mod specific influenţele externe cu „structura activă” internă a subietului. De exemplu în raport cu dezvoltarea structurilor psihice ale percepţiei muzicale auditive, surditatea are aceiaşi semnificaţie ca şi privarea qvasi absolută a subiectului cu auz fiziologic normal de contractul cu sonorităţile fizice( muzicale).

d) Considerarea funcţiei active, transformatoare a structurilor operaţionale ale personalităţii presupune şi delimitarea a două modalităţi sau planuri de desfăşurare a comportamentului: planul extern şi planul intern. Corespunzător, cercetarea psihologică are de-a face cu un comportament deschis, exteriorizat şi cu unul ascuns, interiorizat. Acesta din urmă capătă o pondere deosebită la om, fiind legat de dezoltarea reglajului conştient.

e) Modelul „interacţionist” postulează analiza intrărilor nu numai din punct de vedere statistico-matematic ci şi din punct de vedere calitativ. Acesta reclamă luarea în consideraţie nu numai a corelării intrărilor şi ieşirilor sistemului, ci şi a diferitelor componente şi niveluri integrative ale structurii psihofiziologice interne. Pentru psihologia umană, fundamentală este corelrea verigilor interne ale activităţii: motivul, scopul şi mijlocul.

BIBLIOGRAFIE

Mihai Golu, Aurel Dicu, “Din ce punct de vedere delimităm obiectul psihologiei?” în „Introducere în psihologie”, ( Gheorghe Popovici, Cluj, Editura Ştiinţifică, 1972 ), pagina59.