1
STATUTUL
INTERNAŢIONAL AL
ROMÂNIEI
ÎNTRE 1939 ŞI
1945
Propunându-mi să
abordez tema anunţată
în titlu, doresc
să prezint
în linii mari
evoluţia statutului
internaţional
al României în
epoca celui de-al
doilea război mondial
în comparaţie cu
cea a altor
state. Într-un conflict
de pro-porţii planetare,
precum cel
din anii 1939-1945,
fiecare dintre
statele implicate
în
ostilităţi a cunoscut,
desigur, situaţii specifice, cu
evoluţii sau involuţii
mai mult sau
mai puţin de
înţeles, astfel că, faţă de
războiul general, fiecare dintre
beligeranţi (şi nu
numai
ei, ci chiar şi
nebeligeranţii ) a
prezentat
un caz, o particularitate. Este
exact ceea ce
mi-am propus să
surprind: cazul României,
fără a
pierde nici un
mo-ment din vedere
că, simultan, se pot
lua
în consideraţie
diverse
trăsături comune pentru a
judeca situaţia
altor
state aflate într-o
zonă geografică
ori
ţinând, în anii
războiului, de o
anumită alianţă
politico-militară. Cu titlu
de exemplu, voi
menţiona
că un specialist
bulgar a investigat,
fără a aprofunda însă
problema respectivă,
pre-ocupat fiind evident
de ţările sud-estului
European în perioada
ultimei conflagraţii
mondiale, stabilind că
Bulgaria, Ungaria şi
România
s-au aflat între statele satelite
ale Axei, spre
deosebire
de Albania, Grecia
şi
Iugoslavia, ocupate
de către nemţi.
În ceea
ce priveşte România
se pot identifica
următoarele faze ale
evoluţi-ei ţării
noastre
în cursul războiului:
-
septembrie 1939 – mai
1940: neutralitatea de facto
şi de jure;
-
mai
1940 – august
1940: nonbeligeranţă de facto
şi de jure;
-
septembrie 1940 – iunie
1941: nonbeligeranţă de jure, cu
încadrarea de
facto
în
tabăra Axei Berlin
– Roma – Tokyo;
-
22
iunie
1941 – 23 august
1944: beligeranţă de
partea statelor
Axei
fasciste;
-
23
august
1944 – mai 1945:
cobeligeranţă de facto
(nerecunoscută de
jure
de
către Aliaţi) de
partea Naţiunilor
Unite
în războiul împotriva
ultimilor membri
ai
Axei pe continentul
European.
În extrem
de bogata literatură
ştiinţifică consacrată
României în epoca
celui
de-al doilea război
mondial, problema statutului
internaţional al
ei
nu a fost
aborda-tă în mod
special, ci doar
tangenţial. Aşa se
explică şi faptul
că, în diverse
lucrări, se
întâlnesc referiri
eronate,
contradictorii pe
marginea
aspectului în discuţie.
Cel
mai
adesea cititorul
se confruntă
cu următoarea situaţie:
se
vorbeşte de suportarea
de
către România a
unui regim de
stat ocupat (uneori, mai nuanţat, se
indică un re-
gim
de stat cvasi-ocupat),
în vreme
ce pentru perioada
ulterioară lui
August
1944 existenţa
unui
asemenea regim
este, dacă
nu ignorată, chiar
tăgăduită. Astfel Mihai
Fătu, după ce în
peste trei sute
de pagini s-a
străduit să demonstreze
caracterul
sută
la sută fascist
al regimului antonescian,
stăruie asupra
“ocupaţiei naziste”
în
România până la
23 august 1944, pentru
a
se exprima la
un moment dat:
“Regimul
politic instituit
de
Antonescu a fost
o mostră de crimă de
înaltă trădare
faţă
de poporul român
pe care istoria
nu o poate
califica altfel”. (M. Fătu; 1984;
90)
Problema pusă
spre dezbatere prezintă mai multe aspecte, după
cum urmează:
I ). Cel dintâi
aspect priveşte
statutul
internaţional al
României
între 1940 şi
1944. A
fost, în această
perioadă,România un
stat
aliat al Axei ori,
pur
şi simplu, o ţară
ocupată sau cvasi-ocupată
de către principala
putere fascistă – Germania? După cum
am
menţionat, potrivit unor specialişti, lucrurile ar
fi stat, într-adevăr
ast-fel. O
asemenea opinie
a
avut o largă
circulaţie îndeosebi
în
anii războiului
şi
la începutul perioadei
postbelice. Să nu
neglijăm, în
acest context, că
propaganda
aliată a excelat
în a prezenta
între 1940 şi 1944 România,
Finlanda, Ungaria, Bulgaria şi chiar
Italia ca state ocupate de
către al treilea
Reich
şi aceasta din
motive lesne de înţeles în
timpul campaniei
militare
contra Wehrmachtului. Mai mult, politica oficia-lă
a liderilor Naţiunilor
Unite s-a
condus după un
asemenea principiu, ca
de exem-plu,
S.U.A. în octombrie 1940, când au
dispus blocarea
tuturor
bunurilor româneşti de
peste
Ocean, după sosirea
Misiunii
militare germane
la
noi, pe motivul
că
ţara noastră ar
fi devenit o
ţară ocupată. Cunoscând azi
documentele fundamentale ale
epocii şi apreciind
cu luciditate situaţia,
se
poate afirma categoric
că intrarea Misi-unii
germane nu a
echivalat cu ocuparea
României, precum în
cazul
Poloniei în 1939, al
Iugoslaviei
în 1941 ori al
Ungariei în 1944. De
altfel, însăşi directiva
sem-nată de Hitler
la 10 octombrie 1940 insista ca nu cumva
acţiunea Wehrmachtului să dea şi cea
mai mică aparenţă
de ocupaţie militară
a României. Într-adevăr, Misiunea
militară germană
a
fost invitată (nu de Antonescu,
ci, iniţial, de regele Carol
al II-lea), iar, când în
noiembrie 1940 România
a
aderat la Pactul
Tripartit, a făcut-o
ca
ţară cu drepturi
suverane, parte contractantă.
Revenind la propaganda
aliată din vremea
războiului, la 14 august 1941, Roosevelt
şi Churchill, semnând
Charta
Atlanticului, la care au
aderat apoi toate
celelalte Naţiuni
Unite, inclusiv U.R.S.S. la
24 septembrie 1941, îşi propuneau, la
punctual al treilea,
cu
gândul desigur
la
ţările aflate în
situaţia României, să
redea “drepturile suverane
şi liberul exerciţiu
de guvernare al
celor care au
fost privaţi de
ele prin forţă”.
(A. Vianu; 1976; 111) Spre
sfârşitul ostilităţilor în Europa,
aseme-nea formule
au fost abandonate
de Aliaţi, care
şi-au
dat seama că,
propunându-şi să
pedepsească într-un
fel
sau altul statele
colaboratoare ale
Axei, trebuiau să
scoa-tă România, Ungaria,
Bulgaria şi Finlanda
dintre ţările ocupate,
în
această situaţie
nemaifuncţionând criteriul
de culpabilitate
proprie
pentru care acestea
puteau fi
che-mate la răspundere.
Statutul juridic
internaţional
al României în
raporturile cu
membrii
Axei, cu Germania în
mod special, nu
a fost
precizat printr-un document
anume; ca şi în
ca-zurile altor state, practica şi-a
spus cuvântul, iar
realitatea
istorică ne obligă
să con- semnăm
că – dintre
toate ţările aflate
în situaţie analoagă
(Ungaria, Finlanda şi
Bul-
garia) – România, alături de
Finlanda, s-a bucurat
de la început
şi până la
sfârşit de un
regim ce o
excludea automat
din
categoria statelor
ocupate
de Reichul nazist.
Numai în
atare situaţie
au
fost posibile, în
august – septembrie 1944,
desprinderile celor două
ţări – pe căi diferite,
dar
cu acelaşi sens
şi effect – de
Axa
fascistă.
Pentru definirea
statutului
internaţional al
României
între 1940 şi
1944 nu pot
fi neglijate:
A). Raporturile personale
stabilite între
Hitler
şi Antonescu. Direcţia de
prin-
cipiu
a României spre
Axă a depins
hotărâtor de voinţa
“conducătorului” statului român
dintre 1940 şi
1944 care, neurmărind
ori
neinteresându-se de
o
precizare globală
a
relaţiilor bilaterale, făcea ca
trăinicia sistemului
să
depindă personal
de el.
În una
din primele şedinţe
ale guvernului
său, generalul I. Antonescu
declarase că noi mergem sută
la sută, până la
moarte, alături de
Axă. Ori
vom triumfa cu
Axa, ori
vom cădea cu Axa
(21 septembrie 1940). O declaraţie similară
făcuse şi în
şedinţa din 18
septembrie 1940 a
cabinetului. De asemenea, la 5
august
1944, deci la ultima
întrevedere cu Hitler, mareşalul
Antonescu l-a asigurat
pe führer de
hotărârea sa de
a continua războiul
alături de Germania,
fapt relevat
atât de varianta
germa-nă, cât şi
de cea română
realizate pe marginea
întâlnirii de la
Wolfsschanze. Nota germană a
reţinut această
expresie
a mareşalului: România
va
rămâne de partea
Germaniei şi va
fi ultima ţară
care va părăsi
Reichul, pentru că
ştia
că sfârşitul Germaniei
însemna sfârşitul
României. Pentru discuţia
noastră, de mare
interes
este recunoaşterea
lui
Hitler că armata
română era aliată
cu Wehrmachtul în
războiul mondial.
Poporul roman nu
a împărtăşit însă
punctul de vedere
al mareşalului. Acesta a cunoscut
adevărata situaţie, astfel că, în
februarie1942, se destăinuia lui
Joachim von Ribbentrop
în acest sens:
“Singur
şi numai cu
sprijinul domnului
Mihai
Anto-nescu am declarat
fără a întreba
poporul că
politica
ce trebuie s-o
duc
este alături de
Axă”. (“Procesul marii
trădări naţionale”;1946;13)
Relativ la raporturile
personale dintre
Hitler
şi Antonescu, se
impune
preci – zarea că
acestea, de
natură specială, au
afectat
relaţiile dintre
Berlin
şi Bucureşti, cu
avantaje
directe pentru
Reichul
nazist, dar şi
cu
foloase indiscutabile
pentru
trata – mentul rezervat României
în cadrul Axei.
Se
ştie că, după Mussolini,
mareşalul An-tonescu
se bucura cel
dintâi de stima
führerului, între toţi
liderii
ţărilor Axei, iar Antonescu,
în cadrul întrevederilor sale
cu Hitler, nu şi-a
ascuns
niciodată gândurile,
expunându-şi
deschis opiniile
şi
situaţia României. A.
Simion
a observat, mai
de – mult, că, deja la
primele întrevederi
cu
Hitler, Antonescu a
recurs
la un ton ferm,
ceea ce, departe de
a-i displace führerului,
a
făcut impresie
asupră-i. Nu
mai târziu decât
în ajunul propriului
sfârşit politic, Antonescu i-a reamintit lui
Hitler, cu prile-jul
men`tionatei
întrevederi din 5 august 1944, că
problemele economice
provocaseră
tot timpul “raporturi
foarte
încordate” între România şi
Reich, precizându-i datoria
sa să apere
“avutul
şi munca poporului
şi statului român”.
(“Magazin istoric”;1968;43)
Documentele tipărite
evidenţiază
în ce grad, în
cursul
campaniei din Est, con –
flictul româno-german
s-a
manifestat şi în
domeniul militar. Ca
exemplu
în acest sens
putem da telegrama
din 3 decembrie
1942 trimisă de I.
Antonescu generalului
Ilie
Şteflea, şeful M. St. M. roman.
Era la
scurt timp după
succesul contraofensivei sovietice
la Stalingrad, soldată
cu
pierderea în “cleştele”
Armatei Roşii
a armatelor şase
germană, trei şi
patru
române, iar mareşalul
ţinea
să sublinieze că
răspunderea
în
faţa istoriei o
poartă el pentru
că nu a
făcut mai mult
decât a făcut
pentru a împiedica
masacrarea armatelor,
datorită
uşurinţei cu care
a procedat conducerea
germană, a lipsei
totale
de prevedere şi
a impasivităţii
cu
care a primit
semnalele noastre
de
alarmă şi pregătirile
ştiute din vreme
ale inamicului. Ne
întrebăm dacă
o
asemenea “inculpare” a responsabilităţilor germane
ar fi putut
fi posibilă
în
cazul funcţionării
unui
regim de ocupaţie
al Berlinului la
Bucureşti ?
Pe
planul politico-diplomatic reţine
atenţia faptul
că, în
anii războiului, Ro-mânia s-a
bucurat de largi
posibilităţi de
manevră
în domeniul relaţiilor
interna-ţionale. Astfel, în primul
rând România a
întreţinut relaţii
diplomatice
nu numai cu
membrii Axei, ci
şi
cu statele neutre
( Spania, Portugalia, Elveţia, Suedia,
Turcia sau Vaticanul),
iar, în măsura
în care nu
a intervenit starea
de beligeranţă, cu
membrii Naţiunilor Unite (S.U.A. ş.a.),
ceea ce
nu s-a petrecut
în cazul ţărilor
realmente ocu- pate
de
Germania (Polonia, Cehoslovacia, Danemarca ş.a.) ori a
regimurilor marionetă ale lui
Tisso, pavlovici sau Quisling.
Mai mult
decât atât, România, precum Finlanda, Ungaria, Bulgaria
şi
îndeosebi Italia, tocmai beneficiind
de regimul ei
a desfăşurat ample
negocieri de pace
separată în anii
1943-1944. Berlinul a
aflat
de acest lucru
şi, în primăvara
anului 1944, Hitler a
solicitat personal
lui
Antonescu pedepsirea
“principalului vinovat” – Mihai Antonescu, însuşi titularul
M.A.S. din Bucureşti
(care însă acţiona
cu avizul mareşalului).
Bineînţeles, I. Antonescu a
luat apărarea princi-palului său
colaborator şi, în schimbul asigurării
că România îşi
va
continua drumul alături de
Germania până la
sfârşitul războiului, nu a
admis să se
dispenseze de serviciile
celui aflat în
culpă. Este adevărat
că
promisiunea mareşalului era
gravă, dar statutul
României
nu a fost
“alterat”, führerul a
înţeles
şi nu a
mai insistat.
B). Pentru elucidarea
problemei
în discuţie se
impune, netăgăduit, să luăm în
dezbatere şi poziţia
Reichului în privinţa
statutului României. Fără a
intra în detalii,
atrag atenţia
asupra următoarelor
considerente:
1.
Luând act
de negocierile
separate de pace
ale Budapestei şi
Bucureştilor, Hitler a
dispus, în
ianuarie 1944, pregătirea operaţiunilor “Margarethe
I” şi “Margarethe II”, adică
ocuparea Ungariei
şi,
respectiv, a României
de
către forţele Wehrmachtului.
Planul “Margarethe
I” a fost
executat, la 19
martie
1944, astfel că
Ungaria, ocupată de unităţile
naziste, va combate
alături
de Reich până
la dezastrul final
din primă-vara
anului
1945. În ceea ce
priveşte România, după
întrevederile Hitler –
Antonescu din 26
–27 februarie 1944, Berlinul
decise
contramandarea tuturor
preparativelor la
operaţiunea “Margarethe II”,
de unde
şi preexistenţa
condiţiilor
propice pentru
pre – gătirea
şi declanşarea
insurecţiei
din August 1944:
în
ţara noastră nu
existau trupe germane
de ocupaţie, în
afara
unităţilor ce constituiau
misiunile militare
şi
a celor aflate,
alături de
forţele române, în
zona
operativă din Moldova.
Ca atare, problema
ce
atrage atenţia
este
următoarea: dacă în
concepţia
conducerii OKW-ului România ar
fi fost o
ţară
ocupată, înainte de ianuarie
1944, mai era nevoie
de un plan
pen-tru ocuparea
ei ?
2.
Dar nu
numai OKW-ul, ci
şi
M.A.E. al Reichului,
deci departamentul
ce era cel
mai mult în
măsură să definească
natura raporturilor
dintre Berlin
şi Bucu-reşti, nu
accepta
în 1944, cu numai
o
lună înainte de
cotitura de la 23
August 1944, includerea
României
între ţările ocupate;
dimpotrivă. La 20 iulie
1944, von Ribbentrop se adresa
lui W. Keitel, răspunzând la
o solicitare a
feldmareşalului,
1
adjunctul lui Hitler
la conducerea OKW-ului,
precizându-i că
până atunci Ger
–
mania nu
tratase România decât
ca “un stat
aliat”. Şi mai
semnificativ, funda-mental din punctul
de vedere al
problemei tratate, era
următorul
pasaj din “Re-vista
Arhivelor”:“A trata
România
ca unnteritoriu
ocupat, cum se
tinde ocazio- nal
de
către diferite
forurui
germane, nu este, fireşte,
posibil”. (3/1974;405)
C). Totodată nu
poate lipsi, fireşte,
precizarea că
singura
zonă a României re-almente
ocupată de
Germania a fost
nord-vestul Transilvaniei: “cedată” Ungariei horthyste prin
odiosul dictat
de la Viena
din 30 august
1940, această parte
a
ţării a fost
invadată de forţele
Wehrmachtului la
19
martie 1944, adică
atunci
când s-a pus
în aplicare planul
“Margarethe I” al
OKW-ului. Ea va rămâne
sub ocupaţia ger-mană,
dublată de cea maghiară, până la
25 octombrie 1944,
când
trupele române, în
alianţă
cu cele sovietice,
au
alungat de pe
meleagurile străbune
ultimele
rămăşiţe fasciste.
D). Concluzionând, ne întrebăm:
care a
fost, totuşi, statutul
internaţional al
României
între 1940 şi
1944, care a fost
regimul ei în
cadrul Axei fasciste
? Respingând de plano
orice demonstraţie
despre
existenţa unui
regim
german de o-cupaţie
în România,admitem
în
schimb utilizarea
unui
termen ce nuanţează
situaţia, în
raport
nemijlocit cu realitatea
istorică.Termenul a
fost
folosit şi înainte
de 1939,
dar
s-a impus în
domeniul dreptului
internaţional
şi al politicii
mondiale cu deose-
bire din epoca
celui de-al doilea
război mondial
şi
după aceea: satelitismul. Cu
alte cuvinte, România
a avut în
cadrul Axei regimul
unui stat satelit.
O
atare si- tuaţie,
căreia în epoca
studiată i-au căzut
victimă nu numai
o serie de
“mici pu- teri ”
(între
care includem şi
România ), ci şi
puteri ca Franţa,
Italia, China,
a re- zultat
în chip direct
din conflictele
şi
voinţa marilor
puteri,
iar, în ceea
ce priveş- te ţara noastră,
cel puţin, iniţiativa
nu a aparţinut
nicidecum Bucureştilor.
Regimul antonescian a
fost unul de
acceptare a realităţilor
momentului (poate, adesea,
de prea mare
acceptare), iar
liderul
său, I. Antonescu,
deşi
făcea războiul
alături
de Axă, a
rămas încrezător
în
victoria Naţiunilor
Unite,
în frunte cu
Anglia. Sateli-
tismul
în tabăra germană
reprezenta esenţa statutului
României în momentul
de-clanşării insurecţiei din
August 1944, care,
răsturnând un regim
ce se identificase
cu respectivul
statut,
a pus în
discuţie, repudiindu-l, întreg
sistemul relaţiilor
externe
ale României. Ce noutăţi
au survenit în
continuare, până
la
încheierea ostilităţilor pe continentul european?
II) Insurecţia
din
August 1944
a însemnat, pentru
cei care au
pregătit-o şi înfăptuit-o,
pentru întreg
poporul roman,
un
act al voinţei
naţionale. Declanşat
într-un context
internaţional
prielnic, actul
istoric
de la 23
august 1944 a
exprimat vo- inţa
României de a
reintra în drepturile
sale suverane depline,
de afirmare a
inde- pendenţei
naţionale
şi de reintegrare
teritorială. Documentele de
bază ale insurec-
ţiei, precum Proclamaţia
regală şi Declaraţia
guvernului din
noaptea
de 23/24 au-
gust 1944, au
făcut cunoscute
ţării
şi lumii întregi
aceste obiective,
stabilite
cu maximum de
realism politic, în
funcţie
de promisiunile
date de Aliaţi
în cadrul negocierilor
secrete anterioare
şi,
de asemenea, de
principiile cuprinse
în Charta
Atlanticului, în
declaraţiile marilor conferinţe
interaliate ale
liderilor
aliaţi şi repre-
zentanţilor lor (
Moscova – 1943, Teheran – 1943 etc.). Răsturnarea dictaturii
antones- ciene a
coincis,
automat, cu încetarea
stării de beligeranţă
a României de
partea Axei fasciste, fapt
făcut cunoscut
imediat
prin Proclamaţia
regală,
iar din cursul
nopţii de
23/24 august 1944,
cu
înrolarea de
facto
a ţării noastre
în tabăra Naţiu-
nilor Unite, situaţie
consacrată şi de
jure la 24
august 1944, orele
16. 30, prin declaraţia oficială
de război a
guvernului C. Sănătescu
difuzată de posturile
de radio. România
s-a
angajat, totodată,
să
semneze imediat
armistiţiul
cu puterile Naţiunilor
Unite (U.R.S.S., S.U.A., şi Marea
Britanie), prin
care
s-ar fi consfinţit
oficial sfârşitul
ostilităţilor
cu acestea. Convenţia
de
armistiţiu s-a
semnat,
se ştie, în
noaptea de 12/13
septembrie 1944,
la
Moscova, marcând
intrarea
României, cu începere
în zorii zilei
de 24 august
1944, în războiul
contra Germaniei
naziste şi a
ultimilor ei aliaţi,
dar neacordând
României,
după cum nu
o va face
nici Conferinţa
păcii
din 1946, regimul
la care - după
modelul Italiei – se
aştepta: nu
beligeranţa, ci
calitatea
de cobeligerant
al
Naţiunilor Unite. Ce însemna
cobelige-
ranţa în
condiţiile date,
se
desprinde din această
definiţie cuprinsă
în
ultimul Dicţionar
de drept internaţional
public editat
la
Bucureşti: “Situaţia în care
se află un
stat care participă
la un conflict
armat alături de
alte state, împotriva
unui ina-mic comun,
fără
a face parte
din alianţa cu
statele alături
de
care participă
la
lup- te . În această
situaţie
se află, de
regulă, statul
care
la începutul ostilităţilor
luptă alături de un grup
de state, iar
apoi întoarce armele
împotriva acestora.
Cobelige- ranţa creează
efecte pe planul
răspunderii internaţionale, statul
cobeligerant având
dreptul
să ia parte,
alături de celelalte
state beligerante,
la
încheierea păcii,
să de-vină
parte contractantă
la
tratatul de pace
şi să beneficieze
de reparaţii de
război.”
(1982;
55)
Situaţia internaţională a
României după 23
August 1944, cea
la care a
spe- rat şi acea
care a rezultat,
a depins decisiv
de acordurile secrete
încheiate între
marii
parteneri ai
Naţiunilor
Unite şi
care,
dacă nu
exprimau
deschis ţelurile
contractanţilor, oricum
nu le ignorau
în subtext. În
august 1944, ţările
din sud-estul Europei
fuseseră deja împărţite
în sfere de
interese, prin
acorduri
interaliate cu
caracter
temporar, reînnoite în
octombrie
1944 la Moscova
şi menţinute după
terminarea conflictului general. Numeroase şi
elocvente documente
provenind
din arhivele române
şi străine evidenţiază
deteriorarea continuă a
statutului internaţio-
nal
al ţării noastre
imediat după 23
august 1944. Voi menţiona numai
unele dintre aceste
documente, fără să
prezint
concluzii finale, ci
doar
să ofer sugestii
semnifi- cative.
1.
La 28 august
1944, Gr. Niculescu-Buzeşti,
ministrul de
externe al guver-
nului
insurecţional de
la
Bucureşti, transmitea
reprezentantului nostru de
la Ankara, Al.
Cretzianu, o lungă
comunicare, care,
a
doua zi, a fost predată
ambasadorilor S.U.A.
şi
Angliei din
capitala
Turciei. Nota
sesiza
că, de la
24 august 1944,
România se afla
în stare de
război cu Germania
şi că, la
Bucureşti, fusese bine
primită
declaraţia lui
V.M.Molotov
din 25 august
1944 în sensul
că Armata Roşie
nu va dezarma
trupele române
care
continuau lupta
împotriva
celor naziste.
Guver- nul
român spera că
promisiunea va
fi
respectată, insistând
să
se stopeze capturarea
militarilor români
de
pe frontul din
Moldova. Se exprima
dorinţa
de a se
stabili imediat
relaţii
diplomatice cu
U.R.S.S.
Cel mai important
era însă paragraful
al 7-lea al
notei: “Guvernul român, care de
acum înainte se
află în situaţia
de facto
de
cobeligerant, doreşte ca
Naţiunile Unite să-l recunoască
drept aliat ”. Nota prezen- tată
a rămas fără
nici un fel
de urmări practice.
2.
La 31 august
1944, acelaşi Gr.
Niculescu-Buzeşti, prin
telegrama nr. 44,
s-a
adresat tot lui
Cretzianu pentru
a-i
informa pe diplomaţii
S.U.A. şi Angliei
la
Ankara.
Se aprecia ca
fiind “ insuportabilă “ situaţia
rezultată din amânarea
semnării armistiţiului
la
Moscova. Demnitarul roman nu
ascundea realitatea
crudă:
“…Începe (în România) să se
răspândească impresia
că
amânarea semnării
armistiţiului
a fost determinată
de dorinţa
de
a ocupa integral
teritoriul românesc de
către trupele sovietice”.Faptul nu
era justificat,
din
momentul în care
“guvernul român
a lichidat aproape
în întregime prin
propriile
sale mijloace rezistenţa
germană”. Se insista, tot- odată,
ca marile puteri
occidentale să
obţină
de la U.R.S.S.
respectarea promisiunii date
în cursul negocierilor
secrete anterioare
lui
23 august 1944
despre faptul că
Armata Roşie
va ocoli o zonă din
România ( inclusiv capitala ţării), tocmai pentru
a nu lăsa
impresia că intervenea
în afacerile sale
interne.
3.
A doua zi, la
1 septembrie 1944, telegrama
nr. 55 expediată
de
Niculescu- Buzeşti
la
Ankara se pronunţa
în mod cât
se poate de
categoric în sensul
că tru- pele
aliate “au impresia
că consideră România
drept o ţară
ocupată”.
4.
Tot la începutul
lunii septembrie
1944,
Al. Cretzianu a
prezentat
ambasa- dorului sovietic Vinogradov
nota nr. 1383.
Respectând instrucţiunile
sosite de
la Bucureşti, diplomatul
roman relata un
fapt cu totul sui generis:
un general
sovietic din Bucureşti
solicitase autorităţilor române
să-i arate în
ce mod se
îngrijiseră de
asigurarea
pazei echipei lui
I. Antonescu, aflată
– după
evenimentele din
noaptea
de 23/24 august
1944 – în detenţie
într-o
casă conspirativă
a
P.C.R. din Capitală.
Conduşi la
faţa locului, reprezentanţii aliaţi,
la plecare, au
sechestrat
pe toţi foştii
demnitari, pe care
i-au pus sub
controlul unor
soldaţi
ai Armatei Roşii,
cărora le-au fost
adăugaţi şi câţiva
ostaşi români.
Nota
lui Cretzianu socotea
ca atare cele
întâmplate “o
încălcare
făţişă a suveranităţii
României”.
5.
Reprezentanţi ai
guvernelor
de la Bucureşti
s-au referit şi
în alte ocazii
la evoluţia lentă
dar sigură a
României spre regimul
armistiţiului: Niculescu-Bu-
zeşti în
întâlnirea cu reprezentanţii presei
din 1 septembrie
1944; acelaşi într-o
discuţie cu un
reprezentant al
O.S.S.-ului
la Bucureşti; Iuliu
Maniu
într-o întâlnire
cu B.
Berry, reprezentantul
oficial
al S.U.A. la
Bucureşti, în seara
de 8 decembrie
1944; C. Vişoianu,
succesorul lui Niculescu-Buzeşti la
conducerea M.A.S., într-o întrevedere
cu B. Berry la
3 ianuarie 1945.
6.
După semnarea
convenţiei de armistiţiu,
instituirea unui
regim
de ocupaţie a
fost sancţionată
prin
crearea Comisiei
Aliate(sovietice) de Control, cu
prerogative atât
de
largi încât putea
stânjeni şi chiar
anula autoritatea
guvernelor
de la Bucu-
reşti,
iniţiativele lor.
|