1

STATUTUL  INTERNAŢIONAL  AL  ROMÂNIEI  ÎNTRE  1939  ŞI  1945 

             Propunându-mi  să  abordez  tema  anunţată  în  titlu, doresc  să  prezint  în  linii  mari  evoluţia  statutului  internaţional  al  României  în  epoca  celui  de-al  doilea  război  mondial  în  comparaţie cu  cea  a  altor state. Într-un  conflict  de  pro-porţii  planetare, precum  cel  din  anii  1939-1945, fiecare  dintre  statele  implicate  în  ostilităţi  a  cunoscut, desigur, situaţii  specifice, cu  evoluţii  sau  involuţii  mai  mult  sau  mai  puţin  de  înţeles, astfel  că, faţă  de  războiul  general, fiecare  dintre  beligeranţi (şi  nu  numai  ei, ci  chiar  şi  nebeligeranţii )  a  prezentat  un  caz, o  particularitate.  Este  exact  ceea  ce  mi-am  propus  să  surprind: cazul  României, fără  a  pierde  nici  un  mo-ment  din  vedere  că, simultan, se  pot  lua  în  consideraţie  diverse  trăsături  comune pentru  a  judeca  situaţia  altor  state  aflate  într-o  zonă  geografică  ori  ţinând, în  anii  războiului, de  o  anumită  alianţă  politico-militară. Cu  titlu  de  exemplu, voi  menţiona  că  un  specialist  bulgar  a  investigat, fără  a  aprofunda  însă  problema  respectivă, pre-ocupat  fiind  evident  de  ţările  sud-estului  European  în  perioada  ultimei  conflagraţii  mondiale, stabilind  că  Bulgaria, Ungaria  şi  România  s-au  aflat  între  statele  satelite  ale  Axei, spre  deosebire  de  Albania, Grecia  şi  Iugoslavia, ocupate  de  către  nemţi.

              În  ceea  ce  priveşte  România  se  pot  identifica  următoarele  faze  ale  evoluţi-ei  ţării  noastre  în  cursul  războiului:

-          septembrie  1939 – mai  1940: neutralitatea  de  facto  şi  de  jure;

-          mai  1940 – august  1940: nonbeligeranţă  de  facto  şi  de  jure;  

-          septembrie  1940 – iunie  1941: nonbeligeranţă  de  jure, cu  încadrarea  de  facto

în  tabăra  Axei  Berlin – Roma – Tokyo;

-          22  iunie  1941 – 23  august  1944: beligeranţă  de  partea  statelor  Axei  fasciste;

-          23  august  1944 – mai  1945: cobeligeranţă  de  facto  (nerecunoscută  de  jure 

de  către  Aliaţi)  de  partea  Naţiunilor  Unite  în  războiul  împotriva  ultimilor  membri  ai  Axei  pe  continentul  European.

              În  extrem  de  bogata  literatură ştiinţifică  consacrată  României  în epoca  celui   de-al doilea  război  mondial, problema  statutului  internaţional  al  ei  nu  a  fost  aborda-tă  în  mod  special, ci  doar  tangenţial. Aşa  se  explică  şi  faptul  că, în  diverse  lucrări, se   întâlnesc  referiri  eronate,  contradictorii  pe  marginea  aspectului  în  discuţie. Cel 

mai  adesea  cititorul  se confruntă  cu  următoarea  situaţie: se  vorbeşte  de  suportarea 

de  către România  a  unui  regim  de  stat  ocupat (uneori, mai  nuanţat, se  indică  un  re- gim  de  stat  cvasi-ocupat), în  vreme  ce  pentru  perioada  ulterioară  lui  August  1944  existenţa  unui  asemenea  regim  este, dacă  nu  ignorată, chiar  tăgăduită. Astfel  Mihai  Fătu, după  ce  în  peste  trei  sute  de  pagini  s-a  străduit  să  demonstreze  caracterul 

sută  la  sută  fascist  al  regimului  antonescian, stăruie  asupra  “ocupaţiei  naziste”  în  România  până  la  23  august 1944, pentru  a  se  exprima  la  un  moment  dat: “Regimul  politic  instituit  de  Antonescu  a  fost  o  mostră  de  crimă  de  înaltă  trădare  faţă  de  poporul  român  pe  care  istoria  nu  o  poate  califica  altfel”. (M. Fătu; 1984; 90) 

                Problema  pusă  spre dezbatere prezintă mai multe aspecte, după  cum urmează:  

     I ).  Cel  dintâi  aspect  priveşte  statutul  internaţional  al  României  între  1940  şi  1944. A  fost, în această  perioadă,România  un  stat  aliat  al Axei  ori, pur  şi  simplu, o  ţară  ocupată  sau  cvasi-ocupată  de  către  principala  putere  fascistă – Germania? După  cum  am  menţionat, potrivit  unor  specialişti, lucrurile  ar  fi  stat, într-adevăr  ast-fel. O  asemenea  opinie  a  avut  o  largă  circulaţie  îndeosebi  în  anii  războiului  şi  la  începutul  perioadei  postbelice. Să  nu  neglijăm, în  acest  context, că  propaganda  aliată  a  excelat  în  a  prezenta  între 1940  şi 1944 România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria  şi  chiar  Italia  ca  state  ocupate  de  către  al  treilea Reich  şi  aceasta  din  motive  lesne de înţeles  în  timpul  campaniei  militare  contra  Wehrmachtului. Mai  mult, politica  oficia-lă  a  liderilor  Naţiunilor Unite  s-a  condus  după  un  asemenea  principiu, ca  de  exem-plu, S.U.A. în  octombrie 1940, când  au  dispus  blocarea  tuturor  bunurilor  româneşti de  peste  Ocean, după  sosirea  Misiunii  militare  germane  la  noi, pe  motivul  că  ţara  noastră  ar  fi  devenit  o  ţară  ocupată. Cunoscând  azi  documentele  fundamentale  ale  epocii  şi  apreciind  cu  luciditate  situaţia, se  poate  afirma  categoric  că  intrarea  Misi-unii  germane  nu  a  echivalat  cu  ocuparea  României, precum  în  cazul  Poloniei  în 1939, al  Iugoslaviei  în 1941  ori  al  Ungariei  în 1944. De  altfel, însăşi  directiva  sem-nată  de  Hitler  la 10 octombrie 1940  insista  ca  nu  cumva  acţiunea Wehrmachtului  să  dea  şi  cea  mai  mică  aparenţă  de  ocupaţie  militară  a României. Într-adevăr, Misiunea  militară  germană  a  fost  invitată (nu de Antonescu, ci, iniţial, de  regele Carol  al II-lea), iar, când  în  noiembrie 1940  România  a  aderat  la  Pactul  Tripartit, a  făcut-o  ca  ţară cu  drepturi  suverane, parte  contractantă.

            Revenind  la  propaganda  aliată  din  vremea  războiului, la 14 august 1941, Roosevelt  şi  Churchill, semnând  Charta  Atlanticului, la  care  au  aderat  apoi  toate  celelalte  Naţiuni  Unite, inclusiv  U.R.S.S. la  24  septembrie 1941, îşi  propuneau, la  punctual  al  treilea, cu  gândul  desigur  la  ţările  aflate  în  situaţia  României, să  redea “drepturile  suverane  şi  liberul  exerciţiu  de  guvernare  al  celor  care  au  fost  privaţi  de  ele  prin  forţă”. (A. Vianu; 1976; 111)  Spre  sfârşitul  ostilităţilor  în  Europa, aseme-nea  formule  au  fost  abandonate  de  Aliaţi, care  şi-au  dat  seama  că, propunându-şi  să  pedepsească  într-un  fel  sau  altul  statele  colaboratoare  ale  Axei, trebuiau  să  scoa-tă  România, Ungaria, Bulgaria  şi  Finlanda  dintre  ţările  ocupate, în  această  situaţie  nemaifuncţionând  criteriul  de  culpabilitate  proprie  pentru care  acestea  puteau fi  che-mate  la  răspundere.

            Statutul  juridic  internaţional  al  României  în  raporturile  cu  membrii  Axei, cu   Germania  în  mod  special, nu  a  fost precizat  printr-un  document  anume; ca  şi  în  ca-zurile altor  state, practica  şi-a  spus  cuvântul, iar  realitatea  istorică  ne  obligă  să  con- semnăm  că – dintre  toate  ţările  aflate  în  situaţie  analoagă (Ungaria, Finlanda  şi  Bul-

garia) – România, alături  de  Finlanda, s-a  bucurat  de  la  început  şi  până  la  sfârşit  de  un  regim  ce  o  excludea  automat  din  categoria  statelor  ocupate  de  Reichul  nazist. Numai  în  atare  situaţie  au  fost  posibile, în  august – septembrie  1944, desprinderile celor  două  ţări – pe  căi  diferite, dar  cu  acelaşi  sens  şi  effect – de  Axa  fascistă.

             Pentru  definirea  statutului  internaţional  al  României  între  1940  şi  1944  nu  pot  fi  neglijate:

    A).  Raporturile  personale  stabilite  între  Hitler  şi  Antonescu. Direcţia  de  prin-

cipiu  a  României  spre  Axă  a  depins  hotărâtor  de  voinţa  “conducătorului”  statului  român  dintre  1940  şi  1944  care, neurmărind  ori  neinteresându-se  de  o  precizare  globală  a  relaţiilor  bilaterale, făcea  ca  trăinicia  sistemului  să  depindă   personal  de  el. În  una  din  primele  şedinţe  ale  guvernului  său, generalul  I. Antonescu  declarase  că  noi  mergem  sută  la  sută, până  la  moarte, alături  de  Axă. Ori  vom triumfa  cu  Axa, ori  vom  cădea  cu  Axa (21 septembrie 1940). O  declaraţie  similară  făcuse  şi  în  şedinţa  din  18 septembrie 1940  a  cabinetului. De  asemenea, la 5 august 1944, deci  la  ultima  întrevedere  cu Hitler, mareşalul Antonescu  l-a  asigurat  pe  führer  de  hotărârea  sa  de  a  continua  războiul  alături  de  Germania, fapt  relevat  atât  de  varianta  germa-nă, cât  şi  de  cea  română  realizate  pe  marginea  întâlnirii  de  la  Wolfsschanze. Nota  germană  a  reţinut  această  expresie  a  mareşalului: România  va  rămâne  de  partea  Germaniei  şi  va  fi  ultima  ţară  care  va  părăsi  Reichul, pentru  că  ştia  că  sfârşitul  Germaniei  însemna  sfârşitul  României. Pentru  discuţia  noastră, de  mare  interes  este  recunoaşterea  lui  Hitler  că  armata  română  era  aliată  cu  Wehrmachtul  în  războiul  mondial.

           Poporul  roman  nu  a  împărtăşit  însă  punctul  de  vedere  al  mareşalului. Acesta a  cunoscut  adevărata  situaţie, astfel  că, în  februarie1942, se  destăinuia  lui  Joachim  von  Ribbentrop  în  acest  sens: “Singur  şi  numai  cu  sprijinul  domnului  Mihai  Anto-nescu  am  declarat  fără  a  întreba  poporul  că  politica  ce  trebuie  s-o duc  este  alături  de  Axă”. (“Procesul marii  trădări  naţionale”;1946;13)

           Relativ  la  raporturile  personale  dintre  Hitler  şi  Antonescu, se  impune  preci – zarea  că  acestea, de  natură  specială, au  afectat  relaţiile  dintre  Berlin  şi  Bucureşti, cu  avantaje  directe  pentru  Reichul  nazist, dar  şi  cu  foloase  indiscutabile  pentru  trata – mentul  rezervat  României  în  cadrul  Axei. Se  ştie  că, după  Mussolini, mareşalul  An-tonescu  se  bucura  cel  dintâi  de  stima  führerului, între  toţi  liderii  ţărilor  Axei, iar Antonescu, în  cadrul  întrevederilor  sale  cu Hitler, nu  şi-a  ascuns  niciodată  gândurile,  expunându-şi  deschis  opiniile  şi  situaţia  României. A.  Simion  a  observat, mai  de – mult, că, deja  la  primele  întrevederi  cu  Hitler, Antonescu  a  recurs  la  un  ton  ferm, ceea  ce, departe  de  a-i  displace  führerului, a  făcut  impresie  asupră-i. Nu  mai  târziu  decât  în  ajunul  propriului  sfârşit  politic, Antonescu  i-a  reamintit  lui  Hitler, cu  prile-jul  men`tionatei  întrevederi  din 5 august  1944, că  problemele  economice  provocaseră  tot  timpul “raporturi  foarte  încordate” între  România  şi  Reich, precizându-i datoria  sa  să  apere “avutul  şi  munca  poporului  şi  statului  român”. (“Magazin  istoric”;1968;43)

          Documentele  tipărite  evidenţiază  în  ce grad, în  cursul  campaniei  din Est, con – flictul  româno-german  s-a  manifestat  şi  în  domeniul  militar. Ca  exemplu  în  acest  sens  putem  da  telegrama  din  3  decembrie  1942  trimisă  de  I. Antonescu  generalului  Ilie  Şteflea, şeful  M. St. M. roman. Era  la  scurt  timp  după  succesul  contraofensivei  sovietice  la  Stalingrad, soldată  cu  pierderea  în  “cleştele” Armatei  Roşii  a  armatelor  şase  germană, trei  şi  patru  române, iar  mareşalul  ţinea  să  sublinieze  că  răspunderea 

în  faţa  istoriei  o  poartă  el  pentru  că  nu  a  făcut  mai  mult  decât  a  făcut  pentru  a  împiedica   masacrarea  armatelor,  datorită  uşurinţei  cu  care  a  procedat  conducerea  germană, a  lipsei  totale  de  prevedere  şi  a  impasivităţii  cu  care  a  primit  semnalele  noastre  de  alarmă  şi  pregătirile  ştiute  din  vreme  ale  inamicului. Ne întrebăm  dacă 

o  asemenea “inculpare” a  responsabilităţilor  germane  ar  fi  putut  fi  posibilă  în  cazul  funcţionării  unui  regim  de  ocupaţie  al  Berlinului  la  Bucureşti ?

           Pe  planul  politico-diplomatic  reţine  atenţia  faptul  că, în  anii  războiului, Ro-mânia  s-a  bucurat  de  largi  posibilităţi  de  manevră  în  domeniul  relaţiilor  interna-ţionale. Astfel, în  primul  rând  România  a  întreţinut  relaţii  diplomatice  nu  numai  cu  membrii  Axei, ci  şi  cu  statele  neutre ( Spania, Portugalia, Elveţia, Suedia, Turcia  sau  Vaticanul), iar, în  măsura  în  care  nu  a  intervenit  starea  de  beligeranţă, cu  membrii Naţiunilor Unite (S.U.A. ş.a.), ceea  ce  nu  s-a  petrecut  în  cazul  ţărilor  realmente  ocu- pate  de  Germania (Polonia, Cehoslovacia, Danemarca ş.a.) ori  a  regimurilor  marionetă ale  lui  Tisso, pavlovici  sau Quisling. Mai  mult  decât  atât, România, precum  Finlanda, Ungaria, Bulgaria  şi  îndeosebi  Italia, tocmai  beneficiind  de  regimul  ei  a  desfăşurat  ample  negocieri  de  pace  separată  în  anii  1943-1944. Berlinul  a  aflat  de  acest  lucru  şi, în  primăvara  anului 1944, Hitler  a  solicitat  personal  lui  Antonescu  pedepsirea  “principalului  vinovat” – Mihai  Antonescu, însuşi  titularul  M.A.S.  din  Bucureşti (care însă  acţiona  cu  avizul  mareşalului). Bineînţeles, I. Antonescu  a  luat  apărarea  princi-palului  său  colaborator  şi, în schimbul  asigurării  că România  îşi  va  continua  drumul alături  de  Germania  până  la  sfârşitul  războiului, nu  a  admis  să  se  dispenseze  de  serviciile  celui  aflat  în  culpă. Este  adevărat  că  promisiunea  mareşalului  era  gravă, dar  statutul  României  nu  a  fost  “alterat”, führerul  a  înţeles  şi  nu  a  mai  insistat.

    B). Pentru  elucidarea  problemei  în  discuţie  se  impune, netăgăduit, să  luăm  în  dezbatere  şi  poziţia  Reichului  în  privinţa  statutului  României. Fără  a  intra  în  detalii, atrag  atenţia  asupra  următoarelor  considerente:

1.      Luând  act  de  negocierile  separate  de  pace  ale  Budapestei  şi  Bucureştilor, Hitler  a  dispus, în  ianuarie  1944, pregătirea  operaţiunilor “Margarethe  I” şi “Margarethe  II”, adică  ocuparea  Ungariei  şi,  respectiv,  a României  de  către  forţele  Wehrmachtului. Planul  “Margarethe  I”  a  fost  executat, la  19  martie  1944, astfel  că  Ungaria, ocupată de  unităţile  naziste, va  combate  alături  de  Reich  până  la  dezastrul  final  din  primă-vara  anului  1945. În  ceea  ce  priveşte România, după  întrevederile  Hitler – Antonescu  din  26 –27 februarie  1944, Berlinul  decise  contramandarea  tuturor  preparativelor  la  operaţiunea “Margarethe  II”, de  unde  şi  preexistenţa  condiţiilor  propice  pentru  pre – gătirea  şi  declanşarea  insurecţiei  din  August  1944: în  ţara  noastră  nu  existau  trupe  germane  de  ocupaţie, în  afara  unităţilor  ce  constituiau  misiunile  militare  şi  a  celor  aflate, alături  de  forţele  române, în  zona  operativă  din  Moldova. Ca  atare, problema  ce  atrage  atenţia  este  următoarea: dacă  în  concepţia  conducerii OKW-ului  România  ar  fi  fost  o ţară  ocupată, înainte de  ianuarie 1944, mai  era  nevoie  de  un  plan  pen-tru  ocuparea  ei ?

2.      Dar  nu  numai  OKW-ul, ci  şi  M.A.E.  al  Reichului, deci  departamentul  ce  era  cel  mai  mult  în  măsură  să  definească  natura  raporturilor  dintre Berlin  şi  Bucu-reşti, nu  accepta  în  1944, cu  numai  o  lună  înainte  de  cotitura  de  la  23 August  1944, includerea  României  între  ţările  ocupate; dimpotrivă. La 20  iulie  1944, von Ribbentrop  se  adresa  lui  W. Keitel, răspunzând  la  o  solicitare  a  feldmareşalului,

      adjunctul  lui  Hitler  la  conducerea  OKW-ului, precizându-i  că  până  atunci  Ger –            mania  nu  tratase  România  decât  ca  “un  stat  aliat”. Şi  mai  semnificativ, funda-mental din  punctul  de  vedere  al  problemei  tratate, era  următorul  pasaj  din  “Re-vista  Arhivelor”:“A  trata  România  ca  unnteritoriu  ocupat, cum  se  tinde  ocazio- nal  de  către  diferite  forurui  germane, nu  este, fireşte, posibil”. (3/1974;405)

   C). Totodată  nu  poate  lipsi,  fireşte,  precizarea  că   singura  zonă  a  României  re-almente  ocupată   de  Germania  a  fost  nord-vestul  Transilvaniei: “cedată”  Ungariei horthyste  prin  odiosul  dictat  de  la  Viena  din  30  august  1940, această  parte  a  ţării  a  fost  invadată  de  forţele  Wehrmachtului  la  19  martie  1944, adică  atunci  când  s-a  pus  în  aplicare  planul “Margarethe  I”  al OKW-ului. Ea  va  rămâne  sub  ocupaţia  ger-mană, dublată  de  cea  maghiară, până  la  25  octombrie  1944, când  trupele  române, în  alianţă  cu  cele  sovietice, au  alungat  de  pe  meleagurile  străbune  ultimele  rămăşiţe  fasciste.

   D). Concluzionând, ne  întrebăm: care  a  fost, totuşi, statutul  internaţional  al  României  între  1940  şi  1944, care  a  fost  regimul  ei  în  cadrul  Axei  fasciste ? Respingând  de  plano  orice  demonstraţie  despre  existenţa  unui  regim  german  de  o-cupaţie  în  România,admitem  în  schimb  utilizarea  unui  termen  ce  nuanţează  situaţia,   în  raport  nemijlocit  cu  realitatea  istorică.Termenul  a  fost  folosit  şi  înainte  de  1939,    dar  s-a  impus  în  domeniul  dreptului  internaţional  şi  al  politicii  mondiale  cu  deose-  bire  din  epoca  celui  de-al  doilea  război  mondial  şi  după  aceea:  satelitismul.  Cu  alte  cuvinte,  România  a  avut  în  cadrul  Axei  regimul  unui  stat  satelit.  O  atare  si-  tuaţie,  căreia  în  epoca  studiată  i-au  căzut  victimă  nu  numai  o  serie  de  “mici  pu- teri ”  (între  care  includem  şi  România ),  ci  şi  puteri  ca  Franţa,  Italia,  China,  a  re-  zultat  în  chip  direct  din  conflictele  şi  voinţa  marilor  puteri,  iar,  în  ceea  ce  priveş-  te  ţara  noastră,  cel  puţin,  iniţiativa  nu  a  aparţinut  nicidecum  Bucureştilor. Regimul  antonescian  a  fost  unul  de  acceptare  a  realităţilor  momentului (poate,  adesea, de  prea  mare  acceptare),  iar  liderul  său,  I. Antonescu,  deşi  făcea  războiul  alături  de  Axă,  a  rămas  încrezător  în  victoria  Naţiunilor  Unite,  în  frunte  cu  Anglia.  Sateli-  tismul  în  tabăra  germană  reprezenta  esenţa  statutului  României  în  momentul  de-clanşării  insurecţiei  din  August  1944,  care,  răsturnând  un  regim  ce  se  identificase  cu  respectivul  statut,  a  pus  în  discuţie,  repudiindu-l,  întreg  sistemul  relaţiilor  externe  ale  României.  Ce  noutăţi  au  survenit  în  continuare,  până  la  încheierea  ostilităţilor  pe  continentul  european? 

          II)  Insurecţia  din  August  1944  a  însemnat,  pentru  cei  care  au  pregătit-o  şi  înfăptuit-o, pentru  întreg  poporul  roman,  un  act  al  voinţei  naţionale. Declanşat  într-un  context  internaţional  prielnic,  actul  istoric  de  la  23  august  1944  a  exprimat  vo-  inţa  României  de  a  reintra  în  drepturile  sale  suverane  depline,  de  afirmare  a  inde-  pendenţei  naţionale  şi  de  reintegrare  teritorială.  Documentele  de  bază  ale  insurec-  ţiei,  precum  Proclamaţia  regală  şi  Declaraţia  guvernului  din  noaptea  de  23/24  au-  gust  1944,  au  făcut  cunoscute  ţării  şi  lumii  întregi  aceste  obiective,  stabilite  cu  maximum  de  realism  politic, în  funcţie  de  promisiunile  date  de  Aliaţi  în  cadrul  negocierilor  secrete  anterioare  şi,  de  asemenea,  de  principiile  cuprinse  în  Charta  Atlanticului, în declaraţiile  marilor  conferinţe  interaliate  ale  liderilor  aliaţi  şi  repre- zentanţilor  lor  ( Moscova – 1943, Teheran – 1943 etc.). Răsturnarea  dictaturii  antones- ciene  a  coincis,  automat,  cu  încetarea  stării  de  beligeranţă  a  României  de  partea  Axei fasciste,  fapt  făcut  cunoscut  imediat  prin  Proclamaţia  regală,  iar  din  cursul 

nopţii  de  23/24 august  1944,  cu  înrolarea  de  facto  a  ţării  noastre  în  tabăra  Naţiu-  nilor  Unite,  situaţie  consacrată  şi  de  jure  la  24  august  1944,  orele  16. 30, prin  declaraţia  oficială  de  război  a  guvernului  C.  Sănătescu  difuzată  de  posturile  de  radio. România  s-a  angajat,  totodată,  să  semneze  imediat  armistiţiul  cu  puterile  Naţiunilor  Unite (U.R.S.S., S.U.A.,  şi  Marea  Britanie),  prin  care  s-ar  fi  consfinţit  oficial  sfârşitul  ostilităţilor  cu  acestea. Convenţia  de  armistiţiu  s-a  semnat,  se  ştie,  în  noaptea  de  12/13  septembrie  1944,  la  Moscova,  marcând  intrarea  României,  cu  începere  în  zorii  zilei  de  24  august  1944,  în  războiul contra  Germaniei  naziste  şi  a  ultimilor  ei  aliaţi,  dar  neacordând  României,  după  cum  nu  o  va  face  nici  Conferinţa  păcii  din  1946,  regimul  la  care -  după  modelul  Italiei – se  aştepta: nu  beligeranţa,  ci  calitatea  de  cobeligerant  al  Naţiunilor  Unite. Ce  însemna  cobelige- ranţa  în  condiţiile  date,  se  desprinde  din  această  definiţie  cuprinsă  în  ultimul  Dicţionar  de  drept  internaţional  public  editat  la  Bucureşti: “Situaţia  în  care  se  află  un  stat  care  participă  la  un  conflict  armat  alături  de  alte  state,  împotriva  unui  ina-mic  comun, fără  a  face  parte  din  alianţa  cu  statele  alături  de  care  participă  la  lup- te . În  această  situaţie  se  află,  de  regulă,  statul  care  la  începutul  ostilităţilor  luptă  alături  de  un  grup  de  state,  iar  apoi  întoarce  armele  împotriva  acestora.  Cobelige- ranţa  creează  efecte  pe  planul  răspunderii  internaţionale,  statul  cobeligerant  având  dreptul  să  ia  parte,  alături  de  celelalte  state  beligerante,  la  încheierea  păcii,  să de-vină  parte  contractantă  la  tratatul  de  pace  şi  să  beneficieze  de  reparaţii  de  război.”

(1982; 55)

           Situaţia  internaţională  a  României  după  23  August  1944,  cea  la  care  a spe- rat şi  acea  care  a  rezultat,  a  depins  decisiv  de  acordurile  secrete  încheiate  între  marii   parteneri   ai   Naţiunilor   Unite   şi   care,  dacă   nu   exprimau   deschis  ţelurile  contractanţilor,  oricum  nu  le  ignorau  în  subtext.  În  august  1944,  ţările  din  sud-estul  Europei  fuseseră  deja  împărţite  în  sfere  de  interese,  prin  acorduri  interaliate  cu  caracter  temporar, reînnoite  în  octombrie  1944  la   Moscova  şi  menţinute  după  terminarea  conflictului  general. Numeroase  şi  elocvente  documente  provenind  din  arhivele  române  şi  străine  evidenţiază  deteriorarea  continuă  a  statutului  internaţio-  nal  al  ţării  noastre  imediat  după  23  august  1944. Voi menţiona  numai  unele  dintre  aceste  documente,  fără să  prezint  concluzii  finale, ci  doar  să  ofer  sugestii  semnifi-  cative.

            1.  La  28  august  1944,  Gr.  Niculescu-Buzeşti, ministrul  de  externe  al  guver- nului  insurecţional  de  la  Bucureşti, transmitea  reprezentantului  nostru  de  la  Ankara,  Al.  Cretzianu,  o  lungă  comunicare,  care,  a  doua  zi,  a  fost  predată  ambasadorilor  S.U.A.   şi   Angliei   din   capitala   Turciei.   Nota   sesiza  că,  de  la  24  august  1944,  România  se  afla  în  stare  de  război  cu  Germania  şi  că,  la  Bucureşti, fusese  bine  primită  declaraţia  lui  V.M.Molotov  din  25  august  1944  în  sensul  că  Armata  Roşie  nu  va  dezarma  trupele  române  care  continuau  lupta  împotriva  celor  naziste.  Guver- nul  român  spera  că  promisiunea  va  fi  respectată,  insistând  să  se  stopeze  capturarea  militarilor  români  de  pe  frontul  din  Moldova. Se  exprima  dorinţa  de  a  se  stabili  imediat  relaţii  diplomatice  cu  U.R.S.S.  Cel  mai  important  era  însă  paragraful  al  7-lea  al  notei: “Guvernul  român,  care de  acum  înainte  se  află  în  situaţia  de  facto  de  cobeligerant,  doreşte  ca  Naţiunile  Unite să-l  recunoască  drept  aliat ”. Nota  prezen- tată  a  rămas  fără  nici  un  fel  de  urmări  practice. 

              2.  La  31  august  1944,  acelaşi  Gr.  Niculescu-Buzeşti, prin  telegrama  nr. 44,  s-a  adresat  tot  lui  Cretzianu  pentru  a-i  informa  pe  diplomaţii  S.U.A.  şi  Angliei  la 

Ankara.  Se  aprecia  ca  fiind “ insuportabilă “ situaţia  rezultată  din  amânarea  semnării  armistiţiului  la  Moscova. Demnitarul  roman  nu  ascundea  realitatea  crudă:  “…Începe (în  România) să  se  răspândească  impresia  că  amânarea  semnării  armistiţiului  a  fost  determinată   de   dorinţa   de  a   ocupa  integral   teritoriul   românesc   de  către  trupele  sovietice”.Faptul  nu  era  justificat,  din  momentul  în  care “guvernul  român  a  lichidat  aproape  în  întregime prin  propriile  sale  mijloace  rezistenţa  germană”. Se insista,  tot- odată, ca  marile  puteri  occidentale  să  obţină  de  la  U.R.S.S.  respectarea  promisiunii  date  în  cursul  negocierilor  secrete  anterioare  lui  23  august  1944  despre  faptul  că 

Armata  Roşie   va  ocoli  o  zonă  din  România ( inclusiv  capitala  ţării), tocmai  pentru  a  nu  lăsa  impresia  că  intervenea  în  afacerile  sale  interne.

           3.  A  doua  zi,  la 1 septembrie  1944,  telegrama  nr. 55  expediată  de  Niculescu-  Buzeşti  la  Ankara  se  pronunţa  în  mod  cât  se  poate  de  categoric  în  sensul  că  tru-  pele  aliate  “au  impresia  că  consideră  România  drept  o  ţară  ocupată”.

           4.  Tot  la  începutul  lunii  septembrie  1944,  Al. Cretzianu  a  prezentat  ambasa- dorului  sovietic  Vinogradov  nota  nr.  1383. Respectând  instrucţiunile  sosite de  la  Bucureşti,  diplomatul  roman  relata  un  fapt  cu  totul  sui  generis: un  general  sovietic  din  Bucureşti  solicitase  autorităţilor  române  să-i  arate  în  ce  mod  se  îngrijiseră  de  asigurarea  pazei  echipei  lui  I.  Antonescu,  aflată – după  evenimentele  din  noaptea  de  23/24  august  1944 – în  detenţie  într-o  casă  conspirativă  a  P.C.R.  din  Capitală. Conduşi  la  faţa  locului,  reprezentanţii  aliaţi,  la  plecare, au  sechestrat  pe  toţi  foştii  demnitari,  pe  care  i-au  pus  sub  controlul  unor  soldaţi  ai  Armatei  Roşii,  cărora     le-au  fost  adăugaţi  şi  câţiva  ostaşi  români.  Nota  lui  Cretzianu  socotea  ca  atare  cele  întâmplate  “o  încălcare  făţişă  a  suveranităţii  României”.

           5.  Reprezentanţi  ai  guvernelor  de  la  Bucureşti  s-au  referit  şi  în  alte  ocazii  la  evoluţia  lentă  dar  sigură  a  României  spre  regimul  armistiţiului:  Niculescu-Bu- zeşti  în  întâlnirea  cu  reprezentanţii  presei  din  1  septembrie  1944;  acelaşi  într-o  discuţie  cu  un  reprezentant  al  O.S.S.-ului  la  Bucureşti; Iuliu  Maniu  într-o  întâlnire  cu  B. Berry,  reprezentantul  oficial  al  S.U.A.  la  Bucureşti,  în  seara  de  8  decembrie  1944;  C. Vişoianu, succesorul  lui  Niculescu-Buzeşti  la  conducerea  M.A.S., într-o  întrevedere  cu  B. Berry  la  3  ianuarie  1945.

           6. După  semnarea  convenţiei  de  armistiţiu,  instituirea  unui  regim  de  ocupaţie  a  fost  sancţionată  prin  crearea  Comisiei  Aliate(sovietice) de  Control, cu  prerogative  atât  de  largi  încât  putea  stânjeni  şi  chiar  anula  autoritatea  guvernelor  de  la  Bucu- reşti,  iniţiativele  lor.