1
I. 1. Scurt istoric al parlamentului din Europa
În istoria politică a Europei au existat
diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie adoptarea legilor, a
deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste
foruri au
fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat,
parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei
zone
geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în Polonia, “Riksdag” în
ţările
scandinave).
Prin denumirea de parlament astăzi înţelegem în
primul rând acel organ de stat care funcţionează pe bază
reprezentativă, este
autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei
definiţii
parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre
purtătoarele
suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe
puterea de
stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a
manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor
deciziilor ce
pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au
natură
reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă
la rândul
lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga
populaţie, care
acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în
parlament în
interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală
atribuţie
parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control
asupra
puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi
modificării
legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea
tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.
Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de
cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din
Vestul
Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor
dominante (state
în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite,
unii
susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele
spaniole, iar
alţii consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon
Monfort din
1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că şedinţe la care erau
invitaţi nu
doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în
1162 în
Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon.
Denumirea de “parlament” se pare că a fost
folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această
denumire
folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu
denumirile
latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante.
Adunări ale
aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în
Franţa prima
adunare de acest gen a fost convocată în 1302.
I. 2. Scurt istoric al înfiinţării
şi funcţionării Parlamentului european
Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile
europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole
în urmă
(mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată de către
filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi
oameni
de stiinţă de pe bătrânul continent.
În 1693, William Penn (primul guvernator al
Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al
Uniunii
Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a
bunăstării
locuitorilor din Europa.
În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre
vorbeşte în opera sa “Le project depaix perpetuelle” (1713) despre
crearea unei
confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ permanent
format din
delegaţii tuturor popoarelor.
La congresul de pace de la Paris din 1849,
celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea
când
vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi
Statele
Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin
aceasta
îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi
industria” îşi
exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea
un rol
asemănator cu parlamentul englez.
În 1919, contele austriac Richard Nikolas
Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul
de a
unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme în Europa,
într-o
federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale
Europei” urmând
să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente
(SUA,
Anglia, Rusia, Japonia).
După cel de al doilea război mondial, statele
democratice
occidentale, faţă de concepţia învechită a reprezentării statelor
strict la
nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei
trebuie să
apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii
internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare
formate din
delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale
(UEO, 1995),
Organizaţia Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul
Europei
(1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au câte un
parlament
format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.
Pe baza planului privind ănfiinţarea “Uniunii
Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert
Schuman împreuna
cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania,
Olanda,
Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951
au
parafat, iar la 18 aprilie 1951 ausemnat la Paris Tratatul
de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
tratat ce a intrat în viguare în 23
iulie 1952 şi marcheză începutul comunităţilor europene.
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma
are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii
Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare
la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO.
Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind
organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobândit două
organe
comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit “Tratatului de
Fuziune”
intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale
ale celor
trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean,
Comisia
Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.
După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul
Miniştrilor
a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune,
care în
1962 şi-a schimbat
denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deşi
activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei
organizaţii
internaţionale.
1
Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri
generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European
cu o
participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată,
membrii
parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor
naţionali.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul
parlamentarilor a crescut la 434, iar din i ianuarie 1986, după
aderarea
Spaniei şi Portugaliei, la 518.
Actul
Unic European (AUE) din
1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o
revizuire
generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui
document,
singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era
procedura
consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea
a
cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile
unde
treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare,
protecţia
mediului înconjurător).
Tratatul
privind Uniunea Europeană semnat
la Maastricht în 7 februiaie 1992 şi intrat în viguare la 1 noiembrie
1993 a
constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European.
Uniunea
Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o
organizaţie internaţională, este o formă de cooperare
interguvernamentală care
are la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de
securitate
comună, respectiv cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne.
Acest tratat, în primul rând a modificat în mod
simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are
competenţe
consultative şi de control”, noua reglementare precizând, că
parlamentul
“exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”.
Parlamentul
European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte
instituţii
comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative.
În afară de aeste modificări, a crescut numărul
domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării,
respectiv au
fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării.
Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul
european a dobândit prerogative de control, mult mai insemnate faţă de
executivul
comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai
precis, numirea
Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata
mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să
corespundă cu mandatul parlamentarilor.
Tratatul
de la Amsterdam privind
completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit
să
creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene,
deşi nu a
reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după
intrarea
acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou
tratat de
revizuire la Nisa, totuşi în cazul Parlamentului a adus schimbări
importante.
În primul rând, a fost reformulată procedura
codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte
procedura
poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul
European, pe de altă partea la cea de a doua citire procedura a fost
limitată
în timp şi nu în ultimul rând Consiliul a pierdut posibiliatea de a
forţa adoptarea
propriei poziţii contrar voinţei parlamentarilor.
În al doilea rând, mare parte din domeniile în
care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei.
În al treilea rând, Parlamentul European a
dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a comisiei.
Astfel,
numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul
European,
viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar
consiliul
comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.
Tratatul
de la Nisa a fost
elaborat în decmbrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern a
statelr
membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în viguare
din 1
februarie 2003.
Prin acest tratat s-a încercat demolarea
”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului
European.
Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa fel
încât să
se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă
competenţele
legislative ale Parlamentului.
O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2)
la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat
elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al
fracţiunilor
constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de
naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o
mai mare transparenţă
privind funcţionarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la
extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul
măsurilor
luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiaciare în
materie
civilă.
Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu
de tratatul de aderare încheiat cu România şi Bulgaria, care prevede că
numărul
parlamentarilor se majorează de la data aderării şi până la începutul
legislaturii
din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari.
Tratatul
de la Lisabona este
ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta urmând să intre în
viguare
la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări
referitoare
la Parlamentul European după cum urmează:
“(1) Parlamentul
European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi
bugetară.
Acesta
exercită funcţii de control politic şi
consultative, în conformitate cu condiţiile
prevăzute
în tratate. Parlamentul European alege
preşedintele Comisiei.
(2)
Parlamentul European este compus din reprezentanţii
cetăţenilor Uniunii. Numărul
acestora
nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus
preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod
proporţional
descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat
membru. Nici unui
stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Consiliul
European adoptă în unanimitate, la iniţiativa
Parlamentului European şi cu
aprobarea
acestuia, o decizie de stabilire a componenţei
Parlamentului European, cu
respectarea
principiilor menţionate la primul paragraf.
(3)
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot
universal direct, liber şi secret,
pentru un
mandat de cinci ani.
(4)
Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii
săi.”
|