1
Rezoluţiunea
convenţională şi
judiciară
a contractului de vânzare - cumpărare comercială
Rezoluţiunea convenţională
a contractului de vânzare –
cumpărare comercială operează numai în cazul în care la momentul
încheierii
contractului sau ulterior, printr-o convenţie separată, dar înainte de
executarea obligaţiilor, părţile au stipulat printr-o clauză expresă,
rezoluţiunea de plin drept a contractului în cazul neexecutării
obligaţiilor de
către una dintre ele.
În
literatura juridică această clauză expresă poartă denumirea de pact
comisoriu
expres.
Leguitorul
nu a reglementat regimul clauzelor comisorii. În principiu ele sunt
valabile,
însă având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, sunt
interpretate restrictiv şi cu o mai mare severitate de practica
judiciară
; de aceea, voinţa comună a părţilor de
a stipula o astfel de clauză trebuie să fie declarată fără echivoc în
cuprinsul
contractului.
În
funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc, pactele comisorii
pot fi
de patru grade:
a)
pactul comisoriu expres de gradul I, care
este clauza contractuală prin care părţile stipulează că, în caz de
neexecutare
a obligaţiilor de către una dintre părţi, contractul va fi rezolvit.
Stipularea
unui acestui pact comisoriu în contractele comerciale este inutilă,
întrucât
reproduce dispoziţiile art. 1020 Cod Civil, conform cărora ,,condiţia
rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice,
în caz
când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său’’. În acest caz
rezoluţiunea
contractului este judiciară pentru a opera fiind necesară sesizarea
instanţei
de judecată care prin hotărâre să pronunţe rezoluţiunea contractului.
b)
pactul comisoriu expres de gradul II,
care este clauza prin care părţile stabilesc că în cazul în care o
parte nu va
executa obligaţiile contractuale asumate cealaltă parte are dreptul să
desfiinţeze unilateral contractul.
În
acest caz rezoluţiunea contractului operează fără a mai fi necesară
sesizarea
instanţei de judecată, în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a
părţii
îndreptăţite, care trebuie notificată celeilalte părţi.
c)
pactul comisoriu expres de gradul III este
clauza prin care se prevede că în cazul în care una dintre părţi nu
execută
obligaţiile sale până la un anumit termen contractul este rezolvit de
plin
drept.
Prin
această clauză, părţile conferă caracter esenţial termenului
contractului
simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate având ca efect
rezoluţiunea
de drept a contractului.
d)
pactul comisoriu expres de gradul IV
este clauza prin care părţile prevăd că în cazul neexecutării
obligaţiilor
contractul se desfiinţează de plin drept fără acţiune în justiţie şi
fără nici
o altă formalitate prealabilă.
Pactele
comisorii exprese de gradele III şi IV sunt cele mai energice,
neexecutarea
obligaţiilor contractuale înăuntrul termenelor stabilite având ca efect
rezoluţiunea de plin drept a contractelor fără nici o altă formalitate
prealabilă.
Singura
parte contractantă în drept să invoce rezoluţiunea contractului este
creditorul
obligaţiei neexecutate. Acesta are posibilitatea de a opta între
invocarea
rezoluţiunii contractului, prevalându-se de pactul comisoriu expres, şi
cererea, printr-o acţiune în justiţie, de obligare a debitorului la
executarea
prestaţiei.
Pactele
comisorii exprese nu se confundă cu condiţia rezolutorie expresă,
aceasta fiind
o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii,
rezoluţiunea
depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul
debitorului
şi nu are un caracter sancţionator, în timp ce în cazul pactului
comisoriu
expres rezoluţiunea se datorează exclusiv neexecutării obligaţiilor
contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa
creditorului.
În
cazul contractului de vânzare – cumpărare comercială care se execută
prin
prestaţii succesive, rezoluţiunea se numeşte reziliere, diferenţa
dintre cele
două noţiuni fiind sub aspectul efectelor produse. Astfel, în cazul
rezoluţiunii contractul se desfiinţează cu efect retroactiv, în timp ce
în
cazul rezilierii desfiinţarea contractului se produce numai pentru
viitor,
efectele produse până la momentul desfiinţării rămânând în vigoare.
Faţă
de rezoluţiunea judiciară, pactele comisorii exprese prezintă numeroase
avantaje, precum evitarea cheltuielilor procedurale, înlăturarea
incertitudinii
care poate rezulta din larga putere de apreciere a judecătorului,
posibilitatea
rezoluţiunii în acele contracte în care
legea sau jurisprudenţa, în principiu o înlătură.
În absenţa unui pact comisoriu
expres, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială are
loc în
condiţiile stabilite de art.1020-1021 Cod Civil, conform cărora ” condiţia rezolutorie este subînţeleasă
totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu
îndeplineşte angajamentul său; în acest
caz contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă
parte a
executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu
daune interese
. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care după
circumstanţe,
poate acorda un termen părţii actionate.”
Din
analiza textelor legale menţionate rezultă că, de regulă, rezoluţiunea
contractului este judiciară, pentru a opera trebuind să fie pronunţată
de
instanţă.
Referitor
la temeiul rezoluţiunii judiciare, în literatura juridică s-au exprimat
opinii
diferite. Astfel, în literatura clasică, s-a considerat că rezoluţiunea
este
efectul unei condiţii sau clauze rezolutorii tacite, presupunându-se că
părţile
au convenit, la încheierea contractului, ca în cazul în care una din
ele nu-şi
va executa obligaţiile, contractul va fi rezolvit.
C. Oprişan şi D. Gherasim
1, au afirmat că rezoluţiunea contractului este
o sancţiune civilă cu caracter reparator,
garanţie a respectării contractului de natură a contribui la executarea
întocmai şi cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.
C.Stătescu şi C. Bârsan 2
apreciază că rezoluţiunea este o ilustrare a ideii de cauză; în
contractele sinalagmatice, obligaţia unei părţi contractante este cauza
juridică imediată a obligaţiei celeilalte părţi. Dacă
una din părţi nu obţine prestaţiile datorate
de cealaltă parte, ea se poate libera de propria obligaţie care a rămas
fără
cauză.
L. Pop şi I. Turcu 3
apreciază că rezoluţiunea işi are temeiul juridic în fiecare din
opiniile
enunţate la care se adaugă caracterul reciproc şi interdependent al
obligaţiilor în contractele sinalagmatice.
Acţiunea în rezoluţiunea
contractului poate fi introdusă numai de
partea care a executat sau este gata să-şi
execute obligaţiile contractuale. Pentru admiterea acţiunii în
rezoluţiune, trebuiesc întrunite următoarele condiţii:
a) una din
părţi să nu fi executat obligaţiile sale. Rezoluţiunea
contractului poate fi pronunţată de instanţă în caz de neexecutare
totală sau
parţială, dacă partea neexecutată a fost considerată esenţială la
incheierea
contractului, când executarea a fost făcută cu întârziere, dacă
creditorul nu
mai are nici un interes să primească prestaţia de la debitor, precum şi
atunci
când executarea a fost necorespunzătoare, dacă viciile prestaţiei sunt
importante;
b) neexecutarea
să se datoreze culpei pârâtului, deoarece, în situaţia
în care neexecutarea nu se datorează culpei pârâtului, de exemplu caz
fortuit
sau de forţă majoră, contractul încetează de plin drept, aflându-ne în
situaţia
unei imposibilităţi fortuite de executare.
În raporturile comerciale
nu este necesară punerea în intărziere a debitorului , întrucăt acesta
este
conform art. 43 Cod Comercial de drept pus in intârziere din ziua
scadenţei.
Dacă aceste condiţii sunt
îndeplinite, la cererea creditorului, instanţa poate să pronunţe
rezoluţiunea
contractului.
Precizăm
faptul că rezoluţiunea este facultativă nu numai pentru partea
în drept să o ceară, ci şi pentru instanţa de judecată, judecătorul
fiind liber
să aprecieze dacă rezoluţiunea contractului este sau nu necesară. În
acest scop
el va lua în considerare diferitele considerente desprinse din starea
de fapt,
precum: neexecutarea e totală sau parţială, obligaţia neexecutată este
principală sau accesorie, cauzele intârzierii debitorului în executarea
contractului şi în ce măsură îi sunt imputabile, etc
1
În materia contractului
de vânzare-cumpărare, legiuitorul a instituit două cazuri speciale de
rezoluţiune judiciară : rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului
şi
rezoluţiunea vânzării pentru viciile ascunse ale lucrului vândut.
Rezoluţiunea vânzării
pentru neplata preţului este reglementată de art. 1365 Cod Civil,
conform
căruia ” dacă cumpărătorul nu plăteşte
preţul , vânzătorul poate cere rezoluţiunea vânzării.” Desigur, în
caz de
neplată a preţului , vânzătorul nu e obligat să ceară rezoluţiunea
vânzării,
putând opta pentru executarea silită a plăţii .
Vânzătorul poate solicita
rezoluţiunea vânzării atât în cazul în care neachitarea preţului este
integrală, cât şi în cazul în cazul în care neachitarea este doar
parţială. De
asemenea, rezoluţiunea poate fi solicitată şi în cazul în care ceea ce
nu s-a
achitat este doar dobânda preţului, aceasta fiind o parte din preţ şi
garantată
în consecinţă.
Rezoluţiunea vânzării
pentru neplata preţului poate fi cerută atât de vânzător, personal, cât
şi, pe
calea acţiunii oblice, de cesionarul preţului şi de
creditorii chirografari ai vânzătorului.4
chirica
Pentru a exercita
acţiunea în rezoluţiunea vânzării, vânzătorul trebuie să-şi fi executat
propriile obligaţii sau, dacă nu le-a executat , să se declare gata a
le
executa.
Sub aspectul naturii
juridice, actiunea în rezoluţiunea vânzării
este reală , caracter consacrat de art. 1368 Cod Civil, fiind
imprescriptibilă pe cale extinctivă. Completare cu opinia lui chirica 5.
Admiterea actiunii în
rezoluţiune are drept consecinţă restituirea prestaţiilor şi plata de
daune
interese în condiţiile dreptului comun.
În raporturile de comerţ
internaţional, arealul rezoluţiunii este mai restrâns decăt în cazul
contractelor interne, deoarece, în comerţul internaţional ponderea
covârşitoare
o au contractele de lungă durată care necesarmente comportă executare
succesivă. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială
internaţională constituie o sancţiune extremă prin aplicarea căreia
finalităţile urmărite de părţi prin perfectarea lui sunt definitiv
compromise.
În raporturile de comerţ
internaţional, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are un
regim
juridic diferit faţă de cel din dreptul intern, făcându-se distincţie
între
două situaţii 6 costin :
a) în cazul contractelor
subordonate unui termen de natură esenţială, care prin specificul lor
sunt
incompatibile cu întârzierea în executare, rezoluţiunea operează de
plin drept,
dacă debitorul nu respectă scadenţa convenită.;
b) în cazul contractelor cu termen de
executare uzual regimul de drept comun al rezoluţiunii este
controversat, unii
autori considerând că ea este judiciară, trebuind să fie pronunţată de
justiţie, în timp ce altii consideră că rezoluţiunea contractelor de
comerţ
internaţional se realizează prin simpla declaraţie notificată
celeilalte părţi.
Rezoluţiunea contractului de vânzare
cumpărare pentru vicii ascunse este reglementată de Codul Civil, Codul
comercial şi Decretul nr.168/1958 privind prescripţia extinctivă, şi
intervine
în situaţia în care cumpărătorul, ulterior încheierii contractului şi
predării
bunurilor ce fac obiectul contractului, constată că acestea sunt
afectate de
vicii ascunse, şi, din această cauză, ele nu pot fi întrebuinţate
conform
destinaţiei lor, sau, întrebuinţarea lor e astfel micşorată încât dacă
ar fi
cunoscut viciile bunurilor nu le-ar fi
cumpărat sau nu ar fi dat preţul cerut . În această situaţie
cumpărătorul are
dreptul de a se adresa instanţei de judecată competente, solicitând ca
aceasta
să pronunţe rezoluţiunea contractului şi acordarea de despăgubiri.
Acest drept
al cumpărătorului este valorificat prin acţiunea redhibitorie
7carpenaru.
Dreptul
la acţiunea redhibitorie se prescrie prin împlinirea unui termen de 6
luni, în
cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie. Termenul
de
prescripţie începe să curgă de la data descoperirii viciilor însă cel
mai
târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului. Termenul de un
an este
un termen limită în care trebuie descoperite viciile lucrului ascuns,
depăşirea
sa atrăgând imposibilitatea cumpărătorului de a mai pretinde vreun
drept contra
vânzătorului.
Întrucât
dispoziţiile legale referitoare la această materie au caracter
supletiv,
părţile, prin convenţia lor, pot modifica aceste termene, în sensul
agravării,
limitării sau chiar înlăturării răspunderii vânzătorului pentru viciile
ascunse
ale lucrului vândut.
Specific8
carpenaru vânzării cumpărării comerciale este faptul că ,
potrivit art.
70 Cod Comercial, pentru a putea exercita acţiunea în rezoluţiunea
vânzării
pentru vicii ascunse, cumpărătorul are obligaţia de a-l notifica pe
vânzător
despre viciile ascunse ale lucrului vândut în termen de 2 zile de la
descoperirea lor. Nerespectarea acestei obligaţii prealabile atrage de
căderea
cumpărătorului din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut şi,
prin
urmare, rezoluţiunea contractului pentru vicii ascunse.
Rezoluţiunea
contractului de vânzare – cumpărare comercială are ca efect
desfiinţarea lui şi
implicit a raportului juridic născut între părţile contractante.
Rezoluţiunea
contractului operează retroactiv, desfiinţându-l atât pentru trecut cât
şi
pentru viitor, considerându-se că părţile nu l-au încheiat.
Rezoluţiunea
contractului produce efecte între
părţile contractante şi faţă de terţi.
Între
părţile contractante efectele rezoluţiunii sunt diferite în funcţie de
împrejurarea dacă cel care a cerut pronunţarea ei sau o invocă în
temeiul unui
pact comisoriu expres a executat sau nu în tot sau în parte prestaţiile
la care
s-a îndatorat:
a)
dacă părţile nu au executat contractul rezoluţiunea are ca efect
desfiinţarea
contractului, considerându-se că acesta nu a fost încheiat;
b)
dacă contractul a fost executat de una dintre părţi şi/sau parţial şi
de
cealaltă parte rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea contractului şi
restituirea prestaţiilor efectuate. În cazul în care prestaţiile
executate sunt
ireversibile (de exemplu contractul de furnizare a energiei electrice,
contractul de închiriere, etc.) rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea
numai
pentru viitor a contractului, efectele
produse până la momentul desfiinţării rămânând valabile.
În
caz de rezoluţiune a contractului, creditorul poate să solicite şi
daune
interese materiale şi/sau morale în situaţia în care a suferit un
prejudiciu
datorită neexecutării totale sau parţiale sau a executării
necorespunzătoare a
prestaţiilor de către cealaltă parte. Cuantumul daunelor interese poate
fi
stabilit de părţi, anticipat, la momentul încheierii contractului prin
inserarea unei clauze penale în acest sens, sau de către instanţa de
judecată
la cererea creditorului.
Specific
rezoluţiunii pentru vicii ascunse, din punctul de vedere al efectelor
acesteia,
este faptul că părţile şi-au executat obligaţiile contractuale asumate.
Prin
urmare, în aceasta situaţie, ca efect al desfiinţării retroactive a
contractului , vânzătorul este obligat să restituie preţul şi
cheltuielile
vânzării iar cumpărătorul să restituie lucrul în starea în care se
află. Dacă
vânzătorul a fost de rea credinţă la incheierea contractului, cunoscând
existenţa viciilor ascunse ale lucrului, el datorează şi despăgubiri
pentru prejudiciul
suferit de cumpărător.
Faţă
de terţi în principiu rezoluţiunea contractului are ca efect
desfiinţarea
tuturor drepturilor consimţite în favoarea terţilor de către
dobânditorul
prestaţiei / lor care au format obiectul contractului rezolvit. De la
această
regulă există următoarele excepţii:
a)
în materie mobiliară, terţii dobânditori pot paraliza efectele
rezoluţiunii
contractului încheiat cu primul debitor invocând dispoziţiile art. 1909
alin. 1
Cod Civil: ,,posesia de bună credinţă a unui bun mobil valorează
proprietate’’;
b)
nu se desfiinţează actele de administrare încheiate de o parte a
contractului
rezolvit cu terţe persoane de bună credinţă;
c) rezoluţiunea nu poate fi opusă
subdobânditorului cu titlu oneros şi de bună credinţă a unui bun imobil
care
şi-a întabulat dreptul în Cartea Funciară;
d)
rezoluţiunea nu produce efecte faţă de terţul care a dobândit un imobil
în
cadrul procedurii executării silite, urmare a adjudecării definitive;
e)
statul nu poate fi obligat să restituie imobilul dobândit prin
expropriere sau
rechiziţie definitivă.
|