Demonstratii - testarea nationala
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
Vasile Alecsandri este creatorul pastelului în literatura română ÅŸi
unul dintre reprezentanÅ£ii săi de seamă. El a înfăţiÅŸat prin pastelurile
sale diferite peisaje între care Å£inutul MirceÅŸtilor, fenomene ale
naturii sau muncile agricole.
În strânsă legătură cu aspectele înfăţiÅŸate, poetul ÅŸi-a exprimat direct
propriile sentimente, realizând numeroase imagini artistice cu ajutorul
figurilor de stil... |
|
|
1
Demonstrarea faptului că o operă literară este un pastel
Iarna
de Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri este creatorul pastelului în
literatura română şi unul dintre reprezentanţii săi de seamă. El a
înfăţişat prin pastelurile sale diferite peisaje între care ţinutul
Mirceştilor, fenomene ale naturii sau muncile agricole.
În strânsă legătură cu aspectele
înfăţişate, poetul şi-a exprimat direct propriile sentimente, realizând
numeroase imagini artistice cu ajutorul figurilor de stil.
Prima notă caracteristică a pastelului –
descrierea uni aspect din natură – se întâlnesc şi în poezia „Iarna”,
deoarece poetul zugrăveşte o imagine de ansamblu a naturii copleşite de
ravagiile iernii, peisajul fiind însufleţit, în final, de apariţia
soarelui.
El are în vedere toate fenomenele
specifice acestui anotimp: zăpada abundentă, frigul („fiori de gheaţă”)
şi permanenţa ninsorii în timp şi spaţiu, căci ninge în permanenţă, iar
întinderile s-au îmbrăcat în haina albă a iernii („de o zale argintie
se îmbracă întreaga ţară”). Peisajul pustiei („pe-ntinderea pustie,
fără urme, fără drum/ Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”)
se însufleţeşte o dată cu apariţia soarelui care străluceşte şi
desmiardă oceanul de ninsoare.
Ca în orice pastel, în strânsă legătură
cu aceste aspecte descrise, poetul îşi exprimă direct propriile
sentimente. Astfel, la început, el pare uimit, înfiorat în faţa
spectacolului măreţ, fantastic, dar ciudat, al iernii. Apoi, când ninge
în permanenţă şi iarna devine atotputernică în timp şi în spaţiu, îşi
fac loc sentimentele de nelinişte, de teamă, care se transformă mai
târziu într-o puternică stare de încordare, într-o senzaţie de
halucinaţie, izvorâte din neputinţa de a se împotrivi ravagiilor iernii.
Registrul afectiv se schimbă însă o dată cu
apariţia soarelui, când sunt exprimate
Bucuria, satisfacţia, dragostea de viaţă care înlocuiesc încordarea şi
teama de până acum.
Fiind un pastel, deci, implicit, o descriere
literară, şi în poezia „Iarna” sunt prezente imaginile artistice, între
care predomină cele vizuale. Peste tot este prezentă culoarea albă în
toate nuanţele ei, de la cenuşiul fumului care iese în „clăbucii albi”,
până la albul strălucitor al soarelui şi al „oceanului de ninsoare”,
unde argintiul pur se îmbină cu auriul estompat. Aşa se explică faptul
că figura de stil cel mai des folosită în descrierea peisajului este
epitetul cromatic „fluturi albi”, „umeri dalbi”, „zale argintie”,
„clăbucii albi”, etc., căruia i se adaugă comparaţiile: „ca un roi de
fluturi albi” şi „ca fantasme albe”, sporindu-se astfel senzaţia de
potop hibernal halucinant.
În finalul poeziei apare şi o imagine
auditivă(clinchetul zurgălăilor), de o rară delicateţe, care vine să
rupă monotonia vizualului, a albului care domină. Aceasta imagine este
realizată prin intermediul epitetului personificator „voios”, antepus
verbului determinant(„voios răsună”). Datorită acestor imagini
predominant vizuale, poezia apare ca o veritabilă pictură, iar prin
dimensiunile peisajului descris şi prin alegolizarea iernii, ea devine
adevărat tablou în versuri.
După cum se observă din cele arătate anterior, prin
caracterul ei descriptiv, prin exprimarea directă a sentimentelor şi
prin realizarea unor impresionante imagini artistice, poezia „Iarna”
are toate notele definitorii ale unui pastel, ilustrând în mod
strălucit această specie literară. Lui i se alătură şi alte pasteluri
din creaţia lui Vasile Alecsandri, la fel de realizate artistic, în
care poetul îşi dezvăluie admiraţia bogăţiei sufletească.
Demonstrarea faptului că o operă literară este un imn
Deşteaptă-te, române!
de Andrei Mureşanu
Imnul, ca specie literară, a apărut din
cele mai vechi timpuri, ca un cântec solemn de preamărire a zeilor, a
eroilor legendei, lărgindu-şi apoi conţinutul , pentru ca în secolul al
XIX-lea, o dată cu formarea naţiunilor să apară imnurile naţionale.
Acestea sunt cântece patriotice,
solemne, adoptate de o ţară sau alta, care exprimă idealurile de
unitate naţională ale unui popor, dorinţa de libertate şi solidaritate
a acestuia.
În imnuri sunt prezente invocaţiile
retorice, îndemnurile, se apelează la invocare sau la meditaţia solemnă.
Toate aceste trăsături specifice imnului
se întâlnesc şi în poezia ”Deşteaptă-te, române!” de Andrei Mureşanu,
care, după Revoluţia din Decembrie 1989, a devenit imnul naţional al
României.
Această poezie, fiind un imn, este în
primul rând o operă lirică şi autorul exprimă în mod direct şi
propriile sentimente de dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de
ţară, îşi exprimă propria opţiune pentru libertate şi unitate naţională
şi se contopeşte cu idealurile poporului în numele căruia vorbeşte,
dovadă fiind formele pronominale şi verbele de persoana I plural:
„noi”, „ale noastre”, „nostru”, „să dăm”, „păstrăm” etc.
Exprimarea directă este dovedită şi de
prezenţa unor substantive în vocativ: „române”, „măreţe umbre”,
„preoţi” şi a unor verbe la imperativ: „deşteaptă-te”, „priviţi”,
„uniţi-vă” etc., în felul acesta poetul adresând şi anumite îndemnuri
şi dând poeziei un ton agitatoric, patetic, profetic şi solemn.
Prezenţa acestora (a îndemnurilor) este
o altă trăsătură a imnului şi poetul îndeamnă mai întâi la deşteptare
naţională şi la acţiune: „Deşteaptă-te române din somnul cel de
moarte”, „croieşte-ţi altă soartă”. Este adresat apoi îndemnul ca
românii să dovedească prin fapte că sunt urmaşii demni ai romanilor, ca
spre final să-şi facă loc îndemnul la unitate naţională („români din
patru unghiuri/Uniţi-vă-n simţuri”).
Această poezie fiind un imn, poetul
vorbeşte şi despre idealurile de unitate naţională şi de libertate ale
poporului. Astfel, în faţa destinului, românii sunt uniţi, gata să sară
ca „lupii-n stâne”pentru apărarea patriei iar opţiunea lor este una
singură („Viaţă-n libertate, ori moarte strigă toţi”) preferând moartea
glorioasă unei robii umilitoare („Murim mai bine-n luptă cu glorie
deplină/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ”).
Pentru a fi mai convingător, poetul
apelează la evocare, vorbind despre neîmplinirea idealului de unitate
naţională („oarba nemurire”) pe care jură însă să-l ducă la împlinire
contemporanii („jurăm să fim pururea fraţi”), despre robia îndurată
de-a lungul veacurilor, pe care românii n-o mai acceptă sub nici o
formă („vii nu o primim”, „dar morţi numai o dăm”).
Ca în orice imn îşi fac loc şi aici
invocaţiile şi interogaţiile retorice: „Deşteaptă-te, române!”,
„Priviţi, măreţe umbre”, „N-ajunse despotismul…”, „N-ajunse iataganul”
etc.
În aceiaşi termeni patetici autorul pune
în evidenţă motivele luptei şi ale jertfei şi realizează unele
trăsături ale poporului nostru: curajul, vitejia, dorinţa de libertate,
de unitate, spiritul de sacrificiu, dragostea de patrie.
Calităţile de imn ale acestei poezii au
fost intuite, încă de la apariţia ei, de către Nicolae Bălcescu, care o
considera „Marseilleza românilor”, datorită caracterului ei retoric de
proclamaţie sau manifest.
Demonstrarea faptului că o operă literară este o doină
Doina
Poporul român a realizat de-a lungul
timpului un tezaur artistic deosebit, caracterizat prin diversitate
tematică, afectivă şi tipologică: basme, balade, doine, strigături etc.
Între acestea un loc aparte îl ocupă
operele lirice, deoarece prin intermediul lor, oamenii talentaţi din
popor – autorii anonimi şi-au exprimat direct sentimentele, aspiraţiile
şi convingerile lor.
În literatura populară doinele
ilustrează cu prisosinţă caracterul ei liric şi o astfel de creaţie
populară, o doină, este şi opera literară care poartă ca titlu chiar
numele acestei specii folclorice pe care o reprezintă – Doina.
Caracterul liric al poeziei Doina este
dovedit de prezenţa eului liric care îşi exprimă direct propriile
sentimente de dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de doină, faţă
de melodia ei, de rolul pe care aceasta îl joacă în viaţa oamenilor din
popor.
Prezenţa eului liric este dovedită şi de
adresarea directă către doină, care apare personificată sau de formele
verbale şi pronominale de persoana I : „aud”, „m-aş duce”, „eu stau”
etc.
Prima trăsătură a apartenenţei acestei
creaţii la specia literară de doină este lirismul textului,
diversitatea şi profunzimea sentimentelor exprimate. Astfel, poetul
anonim este fermecat de armonia doinei care îi alină suferinţele, dar
şi de capacitatea ei de a exprima durerea profundă şi de aceea o
numeşte „cântec dulce” şi „viers cu foc”. El iubeşte profund şi
statornic doina pentru că ea îl însoţeşte pe omul din popor în orice
moment şi pretutindeni, indiferent de anotimp şi de loc: iarna,
primăvara, toamna, în codru, pe-afară, în vale.
Permanenţa doinei în viaţa acestuia şi
legătura lor strânsă sunt sintetizate în ultimele versuri, când
trăirile eului liric ating cote maxime: „Doină zic, doină suspin/Tot cu
doina mă mai ţin./Doină cânt, doină şoptesc,/Tot cu doina vieţuiesc./”
Ca în orice doină, şi aici sentimentele
(dragostea, admiraţia, preţuirea) sunt exprimate în mod gradat şi sunt
deosebit de profunde, căci substantivul doină – subiectul admiraţiei
poetului anonim – este repetat de 14 ori în textul poetic din care de 4
ori în cazul vocativ, iar de 6 ori în ultimele versuri.
Aceluiaşi scop stilistic îi servesc şi
repetiţiile verbului „cânt”, a substantivului „zilele” şi a adverbului
„tot”.
Valoarea acestei creaţii populare este
dată atât de lirismul ei covârşitor, cât şi de profunzimea
sentimentelor exprimate, trăsături care o individualizează între alte
creaţii similare. Tocmai prin aceste note definitorii ea se încadrează
genului liric şi unuia dintre speciile acestuia – DOINA.
Demonstrarea faptului că o operă literară este fabulă
Câinele şi căţelul
de Grigore Alexandrescu
Fabulele sunt opere epice în versuri sau
în proză în care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor,
apăsărilor, a plantelor, a obiectelor şi care au caracter satiric şi
moralizator, criticând anumite defecte omeneşti.
Toate aceste trăsături specifice fabulei
se întâlnesc şi în opera literară „Câinele şi căţelul” de Grigore
Alexandrescu.
În primul rând se observă caracterul ei
epic, întrucât sentimentele şi atitudinea scriitorului sunt exprimate
indirect prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Astfel, autorul
povesteşte o întâmplare pusă pe seama animalelor, iar firul narativ ce
se desprinde implicit din dialogul dintre personaje, căci scrierea este
concepută ca o mică scenetă cu trei personaje. Dulăul Samson susţine,
în mod ipocrit, în faţa unui „bou oarecare”, ideea egalităţii între
toate dobitoacele, dezaprobându-i pe cei care se laudă cu obârşia lor
nobilă. El îşi schimbă însă brusc atitudinea când căţelul Samurache îşi
manifestă adeziunea la aceste idei: îl ameninţă, şi-l avertizează că
doreşte egalitate „dar nu pentru căţei”.
Ca în orice fabulă, şi aici, acestei
poveşti alegorice îi urmează morala conţinută de ultimele două versuri
ale poeziei, prin care autorul îl avertizează pe cititor că ipocrizia
şi dorinţa de parvenire sunt atitudini în realitatea cotidiană şi că
niciodată nu trebuie să ne încredem în afirmaţiile mincinoase ale celor
mai mari şi puternici.
În al doilea rând, ca trăsătură a
fabulei, se observă caracterul ei satiric şi moralizator, pentru că,
prin faptele narate, Grigore Alexandrescu adoptă o atitudine critică
faţa de cei care doresc să parvină în ierarhia socială, satirizează
făţărnicia, intoleranţa şi demagogia lor.
O altă trăsătură a fabulei întâlnită în
această operă literatură este şi faptul că personajele reprezintă
anumite tipuri umane. Astfel, dulăul Samson îl reprezintă pe omul
demagog, ipocrit, nemulţumit de poziţia lui socială şi care, pentru a
parveni, apelează la falsa modestie şi la minciună. Căţelul Samurache
îl sugerează pe omul simplu, credul şi naiv, simbolizează micimea,
slăbiciunea, modestia şi o anumită limită în capacitatea de înţelegere
a adevăratelor intenţii ale dulăului. Cel de-al treilea personaj, cel
figurant „un bou oarecare”, care face parte categoria care au reuşit
„să se ajungă”, fiind un parvenit recent şi de aceea nici nu
reacţionează la spusele dulăului.
Din cele conturate până aici, se observă
că opera literară „Câinele şi căţelul” se poate încadra fabulei
datorită caracterului epic, povestirii alegorice şi moralei, precum şi
datorită caracterului satiric şi moralizator faţă de defectele omeneşti
pe care le întruchipează personajele.
Semnificaţia titlului unei schiţe
D-l Goe
de Ion Luca Caragiale
Titlul schiţei este chiar numele
personajului în jurul căruia se ţese acţiunea.
Autorul îl numeşte „domnul”, acest copil
fiind o parodie a comportamentului civilizatori matur.
Chiar şi felul în care este îmbrăcat
Goe, denotă faptul că el mimează o poză; ca şi Ionel (din schiţa
„Vizită”) care purta uniformă de maior, Goe este departe de ideea de
disciplină militară.
De două ori în text, autorul îl numeşte
„tânărul”, ceea ce ar putea sugera o repetenţie prelungită.
Mam-mare îi spune mereu „puişorule”, pentru ea, Goe fiind „nepoţelul”;
dacă primul apelativ indică răsfăţatul, termenul diminutivat
„nepoţelul” ar putea sugera o înceată dezvoltare a minţii lui Goe,
rămasă în stadiul infantil.
Mai aproape de opinia bunicii este
tânărul aflat pe culoarul trenului şi care i se adresează lui Goe
folosind apelativul „mititelule” (reluat, cu acută ironie, de autor, în
următorul fragment).
La polul opus se află tanti Miţa care-l
învaţă pe Goe folosind să-şi pună biletul sub panglica pălăriei, pe
motiv că „aşa ţin bărbaţii biletul”.
Astfel, personajul al cărui nume apare
în titlu, pare s fi văzut în mai multe oglinzi diferite.
Caracterizarea personajului principal din basmul
„Prâslea-cel-Voinic şi merele de aur”
Deoarece basmele reprezintă „poezia
dorinţelor împlinite” şi năzuinţele poporului spre o viaţă fericită şi
mulţumită, ele aduc în prim-plan personaje exemplare, excepţionale,
care sunt purtătoarele acestor idealuri, în final, împlinite. De aceea
majoritatea basmelor iau drept titlu chiar numele personajului
principal, aşa cum este şi cazul creaţiei populare „Prâslea-cel-Voinic
şi merele de aur”.
Acest basm fascinează nu numai prin
intermediul întâmplărilor, dar şi prin complexitatea personajului
principal care, deşi fiu de împărat, întruchipează însuşirile alese ale
omului din popor.
Cu toate că este dispreţuit de tatăl
său, Prâslea i se adresează cuviincios şi îşi asumă cu modestie
misiunea.
„- Eu nu mă încumet (…) a prinde hoţi,
ci zic că încercarea de care voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici
un rău”. Isteţ şi precaut, îşi ia „cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul
şi tolba cu săgeţile”, reuşind să-şi alunge somnul şi să-l rănească pe
hoţ. Aceeaşi isteţime ascuţită, dublată de un acut simţ al
anticipaţiei, dovedeşte şi atunci când, dându-şi seama de intenţiile
fraţilor mai mari, leagă de frânghie o piatră sau când se angajează
ucenic la argintar.
La aceste însuşiri se adaugă vitejia şi
curajul cu care îi înfruntă şi îi omoară pe zmei, bunătatea sufletească
(el salvează puii de zgripţuroaică), dârzenia şi tenacitatea dovedite
în atingerea scopului propus.
Cinstit şi corect, dar şi generos,
mezinul îi iartă pe fraţii cei mari, pedeapsa urmând să fie dată de
forţa divină în a cărei dreptate el crede ce tărie.
Dacă toate aceste trăsături de caracter
sunt obişnuite, Prâslea are şi unele puteri supranaturale: el este
înzestrat cu o forţă impresionantă (îl bagă pe zmeu în pământ până la
gât, omoară balaurul), cunoaşte şi înţelege graiul corbului şi al
făpturilor de pa alt tărâm, are capacitatea de a se metamorfoza în foc,
transformă palatele în mere şi reuşeşte să facă o furcă de aur care să
toarcă singură şi o cloşcă cu pui de aur.
Demonstrarea faptului că o operă literară este o schiţă
D-l Goe…
de Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale (1852-1912) a rămas,
până azi, cel mai mare dramaturg din literatura noastră; lumea
înfăţişată în comedii („O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”)
fiind alcătuită din personaje tipice, viabile şi perene.
Ca prozator, Caragiale a rămas
neîntrecut prin cercetarea profunzimilor sufletului omenesc, din
nuvelele sale psihologice („În vreme de război”).
O parte însemnată a prozei lui Caragiale
o constituie schiţele („Momente şi schiţe”); şi aici, autorul ne
înfăţişează (prin intermediul numeroaselor întâmplări narate), o
întreagă lume alcătuită din personaje tot atât de numeroase, fiecare cu
viaţa, incultura, pretenţiile şi caracterul său.
Schiţa intitulată „D-l Goe…” este
înrudită ce „Vizită”, fiecare având ca personaj central un copil
răsfăţat; altfel spus, Goe este un Ionel la o altă vârstă.
Conţinutul. Momentele subiectului :
În naraţiunea „D-l Goe…”, autorul
povesteşte o singură întâmplare: călătoria lui Goe (însoţit de mam-mare
, mamiţica şi tanti Miţa), cu trenul, la Bucureşti.
Din oglindirea acestei secvenţe de
viaţă, se desprinde tema operei: înşelegerea eronată a noţiunii de
educaţie şi consecinţele acestei atitudini.
Schiţa „D-l Goe…” se deschide cu
intriga : „Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam-mare,
mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de
10 mai.”
Tot aici, se face şi trecerea la
expoziţiune (continuată în paragraful următor).
Prin urmare, din acea dimineaţă de mai,
cei patru călători aşteptau „cu multă nerăbdare”, pe peronul gării
dintr-un oraş neprecizat, trenul care avea să-i ducă la Bucureşti.
Dintre toţi, cel mai cuprins de
neastâmpăr este Goe (pe care doamnele l-au îmbrăcat festiv într-un
„frumos costum de marinar”).
Timpul se consumă într-o discuţie
„filologică” (în jurul cuvântului „marinar”) – prilej pentru autor de a
criona mahalaua intelectuală căreia îi aparţine personajele.
Desfăşurarea acţiunii consemnează o
serie de mici întâmplări a căror tensiune creşte până în punctul
culminant, pentru ca, în final, să se instaureze calmul.
Prima dintre acestea se consumă imediat
după urcarea familiei în tren: din pricina aglomeraţiei, cu greu se
găsesc locuri pentru doamne, prin bunăvoinţa unor tineri politicoşi.
Goe refuză să intre în compartiment, preferând să rămână „în coridorul
vagonului cu bărbaţii”.
Neastâmpărul său caracteristic îl face
să scoată capul pe fereastră, aşa încât vântul îi zboară pălăria (în
panglica căreia tanti Miţa îi prinsese biletul).
Tocmai când „mititelul” scotea urletele
de rigoare, soseşte conductorul care-i cere biletul. Strădania celor
trei „mame” de a-i explica întâmplarea, este zadarnică, ele fiind
nevoite să achite un nou bilet şi amenda.
Pe măsură ce trenul se apropie de
Bucureşti, Goe trece prin nişte „peripeţii” (consolat fiind, cu
mângâieri şi ciocolată de adoratele lui): „se reazimă în nas” de clanţa
uşii compartimentului şi, ceva mai târziu, se încuie in closet.
De teamă să nu i se întâmple ceva
„puişorului”, mam-mare se aşeza pe culoar, „pe un geamantan străin, să
păzească pe Goe”.
Atras însă în mod irezistibil de „maşina
cu mânere” din colţul culoarului, Goe trage semnalul de alarmă,
provocând oprirea brutală trenului (momentul culminant).
Fireşte, conducătorii n-au reuşit să-l
identifice pe făptaş; ei nu găsesc pe nimeni la locul faptei, iar în
compartiment, mam-mare doarme „cu puişorul în braţe”.
Deznodământul: După ce ajung în
Bucureşti, doamnele fericite, „se suie cu puişorul în trăsură”,
poruncindu-i birjarului să le ducă în centru, la hotelul „Bulevard”.
Specia literară: Fiind o naraţiune în
proză, de întindere mică, limitată la un singur episod din viaţa
personajului, „D-l Goe…” este o schiţă.
Demonstrarea faptului că o operă literară este un roman
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu este unul dintre cei
mai de seamă prozatori din literatura română care a elaborat o
diversitate de specii literare – schiţa, povestirea sau romanul, acesta
din urmă fiind o operă epică în proză, de mare întindere, preponderent
narativă, cu o acţiune complexă şi complicată, ce se desfăşoară pe mai
multe planuri narative, cu conflicte puternice şi cu numeroase
personaje, oferind o imagine amplă şi profundă a vieţii.
Alături de romane ca „Fraţii Jderi”,
„Neamul Şoimăreştilor”, „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”,
„Nicoară Potcoavă” ş.a., un loc aparte în creaţia sadoveniană îl ocupă
opera literară „Baltagul”.
Deşi mai mică ca întindere decât alte
opere literare similare din creaţia lui Mihail Sadoveanu, „Baltagul”
are toate notele caracteristice ale unui roman.
În primul rând, este o operă epică
deoarece autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie
faţă de însuşirile alese ale eroinei prin intermediul acţiunii,
relatând o serie de întâmplări şi punând-o în relaţie cu alte
personaje. Ca în orice operă epică, autorul se detaşează de subiect şi
narează obiectiv întâmplările care se desfăşoară într-un anumit timp şi
spaţiu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna
după oi, până primăvara, când Vitoria îi descoperă trupul neînsufleţit.
Perimetrul acţiunii este, de asemenea, vast şi cuprinde ţinuturi de
munte de la Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, până în
cele de câmpie, la Cristeşti, în bălţile Jijiei.
Modul de expunere predominant este
naraţiunea, ca în orice operă epică, dar ea se îmbină măiestrit cu
descrierea, cu dialogul şi cu monologul interior, prin care scriitorul
pune în lumină însuşirile personajelor, zbuciumul lor sufletesc şi
relaţiile dintre ele, stabilite într-o lume guvernată de anumite
tradiţii.
În al doilea rând, fiind un roman, opera
literară „Baltagul” are o acţiune complexă şi mai complicată decât
schiţa şi nuvela – celelalte două specii literare epice. Astfel,
acţiunea se întinde pe parcursul a 16 capitole în care sunt narate, în
esenţă, acţiunile Vitoriei Lipan în căutarea şi cunoaşterea adevărului
despre soţul ei plecat de mai mult timp de acasă. Eroina este convină
că Nechifor a dispărut şi, după ce întreprinde o serie de investigaţii
ce o edifică asupra supoziţiei sale, se pregăteşte să plece în căutarea
acestuia însoţită de fiul ei, Gheorghiţă. Drumul este anevoios,
asemenea unui labirint presărat de numeroase dificultăţi; ea este
nevoită să apeleze uneori şi la autorităţi, dar, printr-o dârzenie
deosebită, printr-o inteligenţă şi o abilitate extraordinară, ia totul
pe cont propriu şi reuşeşte, în final, să-i descopere şi să-i
pedepsească pe ucigaşi. Acţiunea este lineară,dar există mai multe
planuri narative; unul retrospectiv, trecut, în care Vitoria
rememorează întâmplări ale vieţii de familie şi altele, prezentate în
desfăşurarea lor, care relatează despre prezenţa oilor şi a ciobanului
în bălţile Jijiei, întâlnirile eroinei cu preotul şi cu baba Maranda,
drumul la mănăstirea Bistriţa şi la Piatra-Neamţ, pregătirile ei pentru
drumul cel lung pe urmele soţului şi, în sfârşit, căutările înfrigurate
finalizate cu stabilirea adevărului şi a dreptăţii.
O altă trăsătură specifică romanului şi
prezentă în „Baltagul” este numărul mare de personaje. Astfel, există
personaje principale (Vitoria, Nechifor Lipan, Gheorghiţă), secundare
(Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, negustorul şi hangiul David,
ceilalţi hangii şi soţiile lor, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui) sau
episodice (moş Pricop, funcţionarii de la prefectura din Piatra,
funcţionarul de la Dorna). Indiferent de locul pe care îl ocupă în
operă, aceste personaje au o importanţă deosebită în desfăşurarea
evenimentelor deoarece contribuie fiecare în felul său la descoperirea
adevărului, aduc lumină în investigaţiile pe care Vitoria le
întreprinde. De asemenea, ele conturează două lumi – una „cea de sus”,
„cea arhaică”, alta „cea de jos”, unde munteanca întâlneşte alte
rânduieli decât cele cunoscute de ea.
Prin intermediul acţiunii şi al
personajelor, Mihail Sadoveanu oferă şi o imagine amplă şi profundă a
vieţii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură specifică romanului.
Astfel, el zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la
munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstrate cu sfinţenie.
Totodată, înfăţişează obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale
existenţei umane – botezul, nunta, moartea – dar şi lumea oraşului din
perioada sfârşitului secolului al XIX-lea şi a începutului secolului al
XX-lea.
Din cele arătate până acum se poate
constata că opera literară „Baltagul” întruneşte toate notele
definitorii ale unui roman: caracter epic, acţiune complexă, existenţa
unui număr mare de personaje şi prezenţa unei imagini ample şi profunde
asupra vieţii. Valoarea lui este sporită şi de concizia şi dinamismul
acţiunii, precum şi de armonia compoziţiei, ilustrând în mod strălucit
specia literară pe care o reprezintă.
1
Demonstrarea faptului că o operă literară este nuvelă
Popa Tanda
de Ioan Slavici
Nuvela este o lucrare epică în proză, de
întindere mijlocie,
având un singur fir narativ şi un număr redus de personaje. De obicei,
intriga nuvelei este riguros construită, întâmplările se organizează în
jurul unui conflict concentrat, iar accentul cade mai mult asupra
personajelor decât asupra acţiunii. Tonul relatării este obiectiv
(autorul aflându-se în afara acţiunii).
Opera literară „Popa Tanda” este o
lucrare epică în proză, având
o acţiune bine structurată de-a lungul unui singur fir narativ. Acesta
urmăreşte drumul în viaţă al unui om (preotul Trandafir), de la
începuturile activităţii sale duhovniceşti şi până la bătrâneţe.
Prin întinderea temporală a
întâmplărilor povestite şi prin
plasarea lor în mai multe locuri (la şcoală, în Butucani, la Sărăceni),
„Popa Tanda” depăşeşte dimensiunile unei schiţe, având o întindere
mijlocie.
Materialul epic este structurat în trei
capitole:
a). Primul cuprinde o scurtă retrospectivă asupra
tinereţii
părintelui Trandafir, a „ostenelii” depuse în anii de şcoală şi a
privaţiunilor materiale prin care acesta trecuse. Urmează o prezentare
a scurtei perioade de preoţie din Butucani şi primii ani de încercări
nereuşite de ale schimba viaţa oamenilor din Sărăceni.
b). Al doilea capitol este dedicat anilor lungi de
muncă, în care
preotul reuşeşte să scape de propria sărăcie şi să devină un exemplu
pentru săteni.
c). Capitolul al treilea reprezintă finalul
compensator (ca în
basme), după îndelungă vreme, când părintele Trandafir ajunsese cărunt
şi avea nepoţi. Sărăcenii se transformară într-un sat bogat, cu oameni
activi şi mulţumiţi.
Chiar dacă autorul urmăreşte să demonstreze un
principiu moral,
acţiunea este verosimilă, cuprinzând numeroase aspecte inspirate din
realitate.
Conflictul acestei opere este riguros
construit şi are natură
etică: este un conflict interior, constând în îndelungile frământări
ale preotului, determinate de dorinţa lui de a salva umanul (prin
scoaterea sătenilor din inerţie şi integrarea lor într-o lume în care
munca devine o normă morală).
În sfârşit, o altă trăsătură a nuvelei
constă în faptul că accentul cade asupra personajelor şi nu asupra
acţiunii.
Moralistul Slavici urmăreşte să
demonstreze că munca şi exemplul
personal pot face minuni. În consecinţă, îşi construieşte personajul
central ca pe un Păstor (în sens simbolic), conducător spiritual,
contopit cu destinul ei.
Tonul autorului este obiectiv,
scriitorul aflându-se în afara acţiunii, iar relatarea fiind
făcută la persoana a III-a.
Personajul principal din nuvela „Popa
Tanda” de Ioan Slavici este
părintele Trandafir, în jurul căruia se încheagă întreaga acţiune.
Importanţa acestei personaj se relevă şi prin titlu nuvelei, care este
chiar numele dat de săteni preotului din Sărăceni.
A. Caracterizarea făcută de autor(directă)
Încă din al doilea paragraf al
operei puse în discuţie, autorul
face o caracterizare – sinteză a celui pe care îl va înfăţişa de-a
lungul întregii nuvele: „Este om bun, a învăţat multă carte şi cântă
mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte şi
totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi
harnic şi grijitor om este părintele Trandafir”.
Aceste calităţi (bunătatea, vorba
dreaptă şi bine cântărită,
hărnicia, dăruirea) ar fi trebuit să-l ajute să rămână într-un sat
bogat, dacă destinul n-ar fi hotărât altfel.
Din scurta retrospectivă asupra
tinereţii preotului, se
conturează şi alte trăsături: tăria şi stăruinţa în atingerea ţelului
propus, puterea de a depăşi greutăţile şi de a se mulţumi cu puţin.
Din păcate, o anume sinceritate (dusă,
uneori, până la duritate
şi o anume asprime în relaţiile cu oameni, i-au adus mutarea la
Sărăceni).
B. Caracterizarea personajului prin plasarea lui
într-un anumit mediu
Plasarea personajului într-un anumit
mediu scoate în evidenţă valorile simbolice ale personajului părintele
Trandafir.
Toponomia spaţiului în care acesta şi-a
trăit viaţa (Sărăceni,
Valea Seacă) este reprezentativă pentru a caracteriza locurile în care,
din pricina deselor revărsări ale apelor, oamenii se complac într-o
inerţie păguboasă. „Este oare minune dacă nu urma acestora sărăcenii
s-au făcut cu vremea cei leneşi oameni?”
Într-un asemenea loc, orice preot (şi
părintele Trandafir) devine
un Apostol care se spală de păcate şi se izbăveşte: „Mai că n-a fost
încă popă care să fi stat mai mult de trei zile în Sărăceni; şi care a
stat mai multă vreme aici s-a curăţat de păcate.
Iar – acum Părintele Trandafir ajunsese
la acest canon de pocăinţă.”
Caracterizarea personajului, având ca suport modul în care acesta
vorbeşte, gândeşte şi acţionează
Sensurile etice ale activităţii
părintelui Trandafir se relevă
încă din prima duminică trăită în Sărăceni: în predica sa, preotul le-a
vorbit oamenilor despre viaţă (privită ca „înalt dar dumnezeiesc”) şi
despre muncă, lenea fiind socotită un păcat; numai cine munceşte poate
să cuprindă „lume şi Dumnezeu în sine”, adică să-şi integreze
Divinitatea.
Prin vorbele sale, dar, mai ales, prin
exemplul pa care li-l dă
sătenilor, părintele Trandafir devine, la modul religios, un Păstor
care încearcă să-şi aducă „turma” la nivelul umanului.
Popa Tanda
de Ioan Slavici
rezumat
Rezumatul operei literare „Popa Tanda”
de Ioan Slavici ar putea
fi alcătuit pornind de la opinia critică a lui George Călinescu.
„Părintele Trandafir, picat într-un sat
de leneşi săraci încearcă
să-i îndrepte prin predici. Norodul îl ascultă şi-şi vede de treabă.
Apoi trece la invectivă şi lumea îl ocoleşte. Popa Tanda îşi caută
atunci şi el de treburile lui, devine el gospodarul model al satului,
făcându-şi grădinărie, împletind lese, scoţând tot ce e cu putinţă prin
muncă din condiţiile locului. Acum oamenii încep să prindă respect
pentru el şi să-l imite”.
Având ca punct de plecare aceste
consideraţii, rezumatul operei
literare „Popa Tanda” de Ioan Slavici ar putea fi alcătuit astfel:
Trandafir (fiul dascălului Pintilie din
Butucani) ajunge, după ani de învăţătură şi muncă, preot în satul natal.
Asprimea cu care îşi judeca enoriaşii
(şi chiar pe superiorii
săi) ca si incapacitatea de a-şi masca nemulţumirea sub vălul unor
vorbe meşteşugăreşti, îi atrag însă antipatia sătenilor care intervin
la protopop.
În curând, părintele Trandafir este
mutat la Sărăceni-sat situat
într-un loc neprielnic şi locuit de oameni leneşi şi săraci.
Preotul încearcă să-i scoată din
inerţie, mai întâi prin predici,
apoi prin sfaturi şi, în sfârşit, prin zeflemisire. Toate aceste
tentative sunt însă zadarnice, sătenii din Sărăceni sfârşind prin a-l
ocoli pe incomodul preot şi rămânând aşa cum fuseseră.
După doi ani petrecuţi astfel, mănat de
dorinţa de a izbuti, dar
şi de propriile-i nevoi, părintele Trandafir (poreclit acum „Popa
Tanda”) s-a hotărât să le ofere sătenilor propria sa pildă: şi-a
reparat şi văruit casa şi şi-a înconjurat curtea cu un gard („obiect ”
necunoscut în Sărăceni); pe urmă, sfătuit de soţia sa (şi ajutat de
clopotarul Cozonac) preotul începe să-şi cultive pământul. Şi acum
terenul din preajma satului era mlăştinos părintele Trandafir şi-a
făcut rost de nuiele şi papură, împletind lese şi rogojini pe care le
vinde la târg.
Pe măsură ce trece timpul, spaţiul şi
oamenii se schimbă: după
mai mulţi ani. Sărăceni devine un sat frumos, cu biserică nouă şi
drumuri bine pietruite, cu livezi bogate şi case arătoase.
Harnici şi aflaţi mereu în activitate,
oamenii din Sărăceni vorbesc cu mândrie de satul lor.
Caracterizarea personajului Goe din schiţa „D-l Goe…”
de Ion Luca Caragiale
Goe, trăieşte, împreună cu familia, în
urbea X – un oraş al cărui
nume autorul nu-l indică; acesta poate reprezenta orice oraş, tot aşa
cum Goe îi reprezintă pe toţi copii bogaţi şi răsfăţaţi. El este un
personaj tipic.
Modul de a se exprima îl caracterizează
pe Goe ca pe un arogant
lipsit de cel mai elementar respect – pe doamne le numeşte „proaste”,
iar pe tânărul (care iese pe culoar cedând locul doamnelor) îl
apostrofează folosind calificativul „urâtule”.
Din discuţia „filologică” asupra
cuvântului „marinar” reiese
incultura lui Goe (fapt explicabil în cazul unui şcolar atât de leneş,
care a rămas, de mai multe ori, repetent; de altfel, în prima fază a
textului, autorul îl numeşte „tânărul”, ceea ce ar putea sugera că este
un elev întârziat).
Comportamentul lui Goe (pe care autorul
îl surprinde doar într-un
fragment de timp) este cel al unui copil prost crescut, care „zbiară”
cerând să se oprească trenul, bate din picioare (atunci când se
înfurie), „se strâmbă la urâtul” şi scoate capul pe fereastră, cu
încăpăţânare, contrar sfaturilor primite.
La fel de prost crescut se dovedeşte a
fi şi atunci când se urcă
pe geamantanul străin, ori când trage semnalul de alarmă.
Răsfăţat fiind, crede că totul i se
cuvine; astfel, scenele în
care pretinde să vină trenul, ori să îl oprească, stârnesc râsul prin
contrastul între atitudinea băieţoasă şi situaţia de călător.
Se preface a fi nevinovat atunci când
conductorii îl caută pe cel
care a tras alarma, atitudine care denotă lipsa de sinceritate.
Momentele subiectului din romanul
„Baltagul” de Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel
mai mare povestitor –
artist al nostru. Opera sa cuprinde mai mult de o sută de volume cu o
tematică diversă: istoria Moldovei („Fraţii Jderi”), natura patriei
(„Ţara de dincolo de negură”), viaţa monotonă a oraşelor de provincie
(„Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), obiceiurile păstoreşti
(„Baltagul”).
Apărut în 1930 şi scris în numai câteva
zile, „Baltagul”
înfăţişează o lume de mare puritate, trăitoare într-un ţinut în care
datina este legea nescrisă a comunităţii.
Alcătuit din şaisprezece capitole
(numerotate cu cifre romane şi
fără titluri), „Baltagul” se deschide cu o anecdotă caracterologică
despre naşterea neamurilor. Se spune, în acea istorioară, că Dumnezeu,
atunci când a alcătuit lumea, ar fi chemat toate popoarele, spre a le
împărţi darurile sale. Venind însă din locuri greu de străbătut,
muntenii au ajuns târziu, iar Creatorul n-a mai avut ce le oferi, le-a
dat, în compensaţie „o inimă uşoară” şi putinţa de a se bucura de tot
ceea ce le conferă viaţa.
Acest text precede expoziţiunea
romanului, care prezintă, apoi, o
seară de toamnă, când Vitoria Lipan stă singură pe prispă şi toarce:
„Şi de poveste şi de asemenea vorbe
iuţi, Vitoria, nevasta lui
Nechifor Lipan, îşi aduce aminte, stând singură pe prispă, în lumina de
toamnă şi torcând. Ochii ei căprui în care parcă se răsfrânge lumina
castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar
singur. Satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite
între garduri de răzlogi, pârâul Tarcăului care fulgera devale între
stânci, erau căzute într-o negură de noapte. Acei ochi aprigi şi încă
tineri căutau zări necunoscute.”
În acest moment al subiectului, autorul
fixează: locul acţiunii
(un loc de munte despre care aflăm, mai târziu, că se numea Măgura
Tarcăului); timpul acţiunii (toamna târziu, spre sfârşitul lui
noiembrie) şi principalele personaje: Vitoria şi Nechifor Lipan.
Tot în expoziţie poate fi observată o
schiţă de portret a
Vitoriei, o descriere sumară a satului (privit de departe) şi un
amănunt edificator: fusul care „se învârtea harnic, dar singur”
trădează frământările lăuntrice ale femeii.
Evenimentul care declanşează
acţiunea (intriga) apare în acelaşi
fragment: „Nechifor Lipan plecase de acasă după nişte oi la Dorna,
şi-acu Sfântul Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese”.
Din această pricină , pe măsură ce are
convingerea că soţul ei a
murit, Vitoria se hotărăşte să-i caute osemintele prin acest act, ea
năzuieşte să îndeplinească datina înmormântării, pentru că sufletul
celui plecat să-şi găsească liniştea.
Privind acţiunea la modul cel mai simplu,
aceasta ar putea fi
împărţită în patru mari secvenţe: aşteptarea, drumul, descoperirea
osemintelor lui Nechifor şi pedepsirea ucigaşilor. Primele două
secvenţe constituind desfăşurarea acţiunii, facem cunoştinţă aici cu o
lume (cea a satului de munte din deceniul al treilea sec. al XX-lea) şi
cu o familie aparţinând acestei lumi(familia Lipan).
Muntenii(prezenţi la începutul cap. al X-lea,
într-un excelent
portret de grup) duc o viaţă aspră, fiind nevoiţi să-şi câştige pâinea
„cu toporul ori cu caţa”. Cei mai vrednici dintre ei îşi întemeiază
stâne pe înălţimi, unde stau „cu Dumnezeu şi singurătăţile”,până când
schimbarea anotimpurilor îi obligă să-şi coboare turmele spre
câmpie;
în aceste mişcări largi ale transhumanţei cu regularitatea lor de
ceasornic străvechi, se încadrează marile momente ale vieţii satului:
ritualurile sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea.
La Măgura Tarcăului, sărbătorile
schimbării anului, cu urările
specifice, cu ajutorul caprei ori al căluţului şi cu „toată zvoana şi
veselia cotlonului aceluia de munte” se petrecuseră în acel an la fel
ca întotdeauna, ca şi când satul s-ar fi situat într-un timp etern.
În drumul ei, Vitoria întâlneşte mai
întâi, o cumetrie („La Borca
a căzut într-o cumătrie”) şi, mai apoi, o nuntă „La Cruci a dat
de
nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşi pe gheaţa Bistriţei. Mireasa şi
druştele cu capetele înflorite, nevestele numai în catrinţi şi bondiţi.
Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi
s-alunge mai degrabă iarna.”
După găsirea osemintelor celui care îi
fusese soţ, Vitoria va
săvârşi şi ritualul înmormântării, parcurgând astfel, la modul
simbolic, drumul unei vieţi.
Pe de altă, prezentarea vieţii satului
cu obiceiurile şi datinile specifice, îi conferă romanului un
caracter monografic.
Tot în desfăşurarea acţiunii intră şi
drumul întortocheat pe care
îl parcurg mama ş i fiul, cu popasuri „poruncite” de schimbarea vremii
şi cu amintirile despre Nechifor Lipan ale celor care îl văzuseră.
Momentul culminant al romanului îl
constituie descoperirea
osemintelor lui Lipan . Aceasta se petrece în timp ce Vitoria şi
Ghiorghită coborau spre Sabasa, însoţiţi de Lupu (câinele regăsit a lui
Nechifor).neliniştea animalului, încercarea lui de a opri calul şi fuga
spre o râpă, o determină pe Vitoria să coboare „Având buna
încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul
în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu
tâmplele vâjâind răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuţit şi
întărâtat al câinelui. Ghiorghiţă zvâcnea de plâns cu ochii acoperiţi
de cotul drept înălţat la frunte. Oase risipite, cu zgârciurile umede,
albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui
Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor(…). Căpăţâna
era spartă de baltag.”
Deznodământul Sfârşitul acţiunii are loc
după înmormântarea osemintelor lui Nechifor Lipan, în scena praznicului.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
Nechifor Lipan – caracterizare
Nechifor Lipan este prezentat în mod
retrospectiv, chipul lui
închegându-se din amintirile Vitoriei ori ale oamenilor care l-au
cunoscut.
La gândurile femeii, înfăţişarea fizică
a celui dus se leagă de
momentele vieţii lor comune: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia
cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă,
Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de
douăzeci şi mai bine de ani”.
Pe măsură ce timpul trece, imaginea
concretă se îndepărtează, iar
obrazul întors cu faţa către apus, sugerează moartea: „Încerca să-l
oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul , ca să i-l
cetească. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de
primăvară”.
Pentru cei care l-au văzut în mod fugar,
Nechifor este omul cu
căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar mai ales, neînfricat şi hotărât:
„Dar omul acela zecea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe
lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale
încărcate în desagi”.
Pentru Vitoria, Nechifor este omul
căruia „nu-i putea sta nimeni
împotrivă”. Într-o noapte, când cei doi soţi se întorceau de la Piatra
Neamţ, nişte hoţi i-au atacat cerându-le banii. Fără să se înfricoşeze,
Nechifor i-a înfruntat, într-o scenă care îi conferă dimensiunile
unui
personaj de baladă:
„Numai şi-a lepădat din cap căciula,
şi-a scuturat pletele şi-a
înhăţat baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă
pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în râpă. Aceia au
ferit pe nişte ciritei şi s-au dus”.
În antiteză cu imaginea hiperbolică a
lui Nechifor, hoţii apar
minimalizaţi, slabi mărunţi şi înspăimântaţi, dispărând în noapte.
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
Vitoria Lipan – caracterizare
Vitoria Lipan este personajul principal
al romanului, fiind
prezentă în toate momentele acţiunii şi polarizând, în jurul ei,
celelalte personaje.
Pentru caracterizarea ei, autorul
foloseşte mai multe mijloace:
1.PrenumeleVitorii semnifică biruinţa.
Comparată cu un Hamlet
feminin „(Călinescu), Vitoria îi demască pe ucigaşi, pentru ca
niciodată o astfel de faptă să nu se mai petreacă în lumea pură a
muntelui; în acest mod, ea instaurează biruinţa binelui împotriva
răului.
2.Schiţa de portret din expoziţie
cuprinde câteva trăsături ale
acestei femei: ochii căprui, „aprigi şi încă tineri”şi părul castaniu.
3.Portretul moral este cel
al unui personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile oamenilor de
la munte.
Cea mai importantă dintre acestea
fiind cultul pentru datina
străbună, tot pentru ceea ce spune sau face Vitoria se subordonează
acestei trăsături astfel, convinsă fiind că destinul a hotărât ca
Nechifor să moară( „…i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe
care nimic n-o poate înlătura”), femeia îi caută osemintele, pentru ca,
prin ritualul îngropării , sufletul lui să-şi găsească
odihna. Din
acest punct de vedere, personajul a fost comparat cu
Antigona. Şi tot
în virtutea tradiţiei, imixţiunea unor obiceiuri este
considerată, un
păcat, întrucât strică „legea”: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză,
ardă-te para focului să te ardă!”(îi spuse Vitoria fiicei ei). „Nici eu
nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n
legea
noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te
dau în Tarcău”.
Prin perpetuarea aceloraşi datini
(păstrate cu sfinţenie din
străvechime), Vitoria iese din timpul concret şi se încadrează în
eternitate.
Şi tot din noaptea trecutului îi vin
femeii „semne” şi „porunci”
careîi conduc viaţa : visul povestitor („L-am visat rău, trecând călare
o apă neagră”), „semnele” cocoşului („Nu vine, zise iarăşi, aprig,
Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare”) ca şi cele ale naturii („Când vor
porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă”).
Un alt element al portretului moral îl
constituie comunicarea cu
natura, aceasta din urmă devenind o „cutie de rezonanţă” pentru
sufletul zbuciumat al femeii : „Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să
înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie; dar în acelaşi
timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea între
degete şi care pieriseră”.
Prin intermediul naturii se produce
relaţia cu marele Cosmos,
Soarele ocupând în roman locul central : Vitoria îşi ceartă fiica
pentru că a aruncat gunoiul în faţa soarelui(considerat a fi sfânt),
iar uciderea lui Nechifor are loc la apus (ca şi în „Mioriţa”). Lungul
drum al Vitoriei începe o dată cu răsăritul, pentru a se încheia, în
scena praznicului, la asfinţit. Drumul devine astfel o replică
pământească la „marea călătorie” a lui Lipan(de dincolo de moarte).
Cu toate că nu ştie carte, Vitoria are o
inteligenţă nativă care
o ajută să-i descopere pe ucigaşi; tot în scena praznicului, ea
reconstituie moartea lui Nechifor, ca şi când ar fi fost de faţă: „Când
cel din deal a făcut semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i
singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la
subsuoara stângă baltagul, şi păşind ferit cu opincile pe cărare, a
venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din
toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit
în sus mâinile, nici n-a avut când să ţipe; a căzut cu nasu-n coama
calului”.
Soţie iubitoare şi mamă autoritară,
Vitoria este discretă în
durere şi răbdătoare în suferinţă, acceptându-şi destinul cu o
înţelepciune venită parcă din veac.
4. Romanul fiind inspirat din balada
pastorală „Mioriţa”, soţia
lui Lipan trăieşte acelaşi zbucium ca şi „măicuţa bătrână”. Lunga
aşteptare a celui plecat, incertitudinea, tema, convingerea că acesta a
murit şi alte stări sufleteşti, fac din Vitoria un personaj de mare
complexitate.
Autor: Popescu Marius
e-mail: marius.popescu@k.ro
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|