1 Demonstrarea faptului că o operă literară este un pastel

Iarna
de Vasile Alecsandri

     Vasile Alecsandri este creatorul pastelului în literatura română şi unul dintre reprezentanţii săi de seamă. El a înfăţişat prin pastelurile sale diferite peisaje între care ţinutul Mirceştilor, fenomene ale naturii sau muncile agricole.
      În strânsă legătură cu aspectele înfăţişate, poetul şi-a exprimat direct propriile sentimente, realizând numeroase imagini artistice cu ajutorul figurilor de stil.
      Prima notă caracteristică a pastelului – descrierea uni aspect din natură – se întâlnesc şi în poezia „Iarna”, deoarece poetul zugrăveşte o imagine de ansamblu a naturii copleşite de ravagiile iernii, peisajul fiind însufleţit, în final, de apariţia soarelui.
      El are în vedere toate fenomenele specifice acestui anotimp: zăpada abundentă, frigul („fiori de gheaţă”) şi permanenţa ninsorii în timp şi spaţiu, căci ninge în permanenţă, iar întinderile s-au îmbrăcat în haina albă a iernii („de o zale argintie se îmbracă întreaga ţară”). Peisajul pustiei („pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum/ Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”) se însufleţeşte o dată cu apariţia soarelui care străluceşte şi desmiardă oceanul de ninsoare.
      Ca în orice pastel, în strânsă legătură cu aceste aspecte descrise, poetul îşi exprimă direct propriile sentimente. Astfel, la început, el pare uimit, înfiorat în faţa spectacolului măreţ, fantastic, dar ciudat, al iernii. Apoi, când ninge în permanenţă şi iarna devine atotputernică în timp şi în spaţiu, îşi fac loc sentimentele de nelinişte, de teamă, care se transformă mai târziu într-o puternică stare de încordare, într-o senzaţie de halucinaţie, izvorâte din neputinţa de a se împotrivi ravagiilor iernii.
     Registrul afectiv se schimbă însă o dată cu apariţia soarelui, când sunt exprimate
Bucuria, satisfacţia, dragostea de viaţă care înlocuiesc încordarea şi teama de până acum.
     Fiind un pastel, deci, implicit, o descriere literară, şi în poezia „Iarna” sunt prezente imaginile artistice, între care predomină cele vizuale. Peste tot este prezentă culoarea albă în toate nuanţele ei, de la cenuşiul fumului care iese în „clăbucii albi”, până la albul strălucitor al soarelui şi al „oceanului de ninsoare”, unde argintiul pur se îmbină cu auriul estompat. Aşa se explică faptul că figura de stil cel mai des folosită în descrierea peisajului este epitetul cromatic „fluturi albi”, „umeri dalbi”, „zale argintie”, „clăbucii albi”, etc., căruia i se adaugă comparaţiile: „ca un roi de fluturi albi” şi „ca fantasme albe”, sporindu-se astfel senzaţia de potop hibernal halucinant.
     În finalul poeziei apare şi o imagine auditivă(clinchetul zurgălăilor), de o rară delicateţe, care vine să rupă monotonia vizualului, a albului care domină. Aceasta imagine este realizată prin intermediul epitetului personificator „voios”, antepus verbului determinant(„voios răsună”). Datorită acestor imagini predominant vizuale, poezia apare ca o veritabilă pictură, iar prin dimensiunile peisajului descris şi prin alegolizarea iernii, ea devine adevărat tablou în versuri.
    După cum se observă din cele arătate anterior, prin caracterul ei descriptiv, prin exprimarea directă a sentimentelor şi prin realizarea unor impresionante imagini artistice, poezia „Iarna” are toate notele definitorii ale unui pastel, ilustrând în mod strălucit această specie literară. Lui i se alătură şi alte pasteluri din creaţia lui Vasile Alecsandri, la fel de realizate artistic, în care poetul îşi dezvăluie admiraţia bogăţiei sufletească.

Demonstrarea faptului că o operă literară este un imn

Deşteaptă-te, române!
de Andrei Mureşanu

      Imnul, ca specie literară, a apărut din cele mai vechi timpuri, ca un cântec solemn de preamărire a zeilor, a eroilor legendei, lărgindu-şi apoi conţinutul , pentru ca în secolul al XIX-lea, o dată cu formarea naţiunilor să apară imnurile naţionale.
      Acestea sunt cântece patriotice, solemne, adoptate de o ţară sau alta, care exprimă idealurile de unitate naţională ale unui popor, dorinţa de libertate şi solidaritate a acestuia.
      În imnuri sunt prezente invocaţiile retorice, îndemnurile, se apelează la invocare sau la meditaţia solemnă.
      Toate aceste trăsături specifice imnului se întâlnesc şi în poezia ”Deşteaptă-te, române!” de Andrei Mureşanu, care, după Revoluţia din Decembrie 1989, a devenit imnul naţional al României.
      Această poezie, fiind un imn, este în primul rând o operă lirică şi autorul exprimă în mod direct şi propriile sentimente de dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de ţară, îşi exprimă propria opţiune pentru libertate şi unitate naţională şi se contopeşte cu idealurile poporului în numele căruia vorbeşte, dovadă fiind formele pronominale şi verbele de persoana I plural: „noi”, „ale noastre”, „nostru”, „să dăm”, „păstrăm” etc.
      Exprimarea directă este dovedită şi de prezenţa unor substantive în vocativ: „române”, „măreţe umbre”, „preoţi” şi a unor verbe la imperativ: „deşteaptă-te”, „priviţi”, „uniţi-vă” etc., în felul acesta poetul adresând şi anumite îndemnuri şi dând poeziei un ton agitatoric, patetic, profetic şi solemn.
      Prezenţa acestora (a îndemnurilor) este o altă trăsătură a imnului şi poetul îndeamnă mai întâi la deşteptare naţională şi la acţiune: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”, „croieşte-ţi altă soartă”. Este adresat apoi îndemnul ca românii să dovedească prin fapte că sunt urmaşii demni ai romanilor, ca spre final să-şi facă loc îndemnul la unitate naţională („români din patru unghiuri/Uniţi-vă-n simţuri”).
      Această poezie fiind un imn, poetul vorbeşte şi despre idealurile de unitate naţională şi de libertate ale poporului. Astfel, în faţa destinului, românii sunt uniţi, gata să sară ca „lupii-n stâne”pentru apărarea patriei iar opţiunea lor este una singură („Viaţă-n libertate, ori moarte strigă toţi”) preferând moartea glorioasă unei robii umilitoare („Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ”).
      Pentru a fi mai convingător, poetul apelează la evocare, vorbind despre neîmplinirea idealului de unitate naţională („oarba nemurire”) pe care jură însă să-l ducă la împlinire contemporanii („jurăm să fim pururea fraţi”), despre robia îndurată de-a lungul veacurilor, pe care românii n-o mai acceptă sub nici o formă („vii nu o primim”, „dar morţi numai o dăm”).
      Ca în orice imn îşi fac loc şi aici invocaţiile şi interogaţiile retorice: „Deşteaptă-te, române!”, „Priviţi, măreţe umbre”, „N-ajunse despotismul…”, „N-ajunse iataganul” etc.
      În aceiaşi termeni patetici autorul pune în evidenţă motivele luptei şi ale jertfei şi realizează unele trăsături ale poporului nostru: curajul, vitejia, dorinţa de libertate, de unitate, spiritul de sacrificiu, dragostea de patrie.
      Calităţile de imn ale acestei poezii au fost intuite, încă de la apariţia ei, de către Nicolae Bălcescu, care o considera „Marseilleza românilor”, datorită caracterului ei retoric de proclamaţie sau manifest.  

Demonstrarea faptului că o operă literară este o doină

Doina

      Poporul român a realizat de-a lungul timpului un tezaur artistic deosebit, caracterizat prin diversitate tematică, afectivă şi tipologică: basme, balade, doine, strigături etc.
      Între acestea un loc aparte îl ocupă operele lirice, deoarece prin intermediul lor, oamenii talentaţi din popor – autorii anonimi şi-au exprimat direct sentimentele, aspiraţiile şi convingerile lor.
      În literatura populară doinele ilustrează cu prisosinţă caracterul ei liric şi o astfel de creaţie populară, o doină, este şi opera literară care poartă ca titlu chiar numele acestei specii folclorice pe care o reprezintă – Doina.
      Caracterul liric al poeziei Doina este dovedit de prezenţa eului liric care îşi exprimă direct propriile sentimente de dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de doină, faţă de melodia ei, de rolul pe care aceasta îl joacă în viaţa oamenilor din popor.
      Prezenţa eului liric este dovedită şi de adresarea directă către doină, care apare personificată sau de formele verbale şi pronominale de persoana I : „aud”, „m-aş duce”, „eu stau” etc.
      Prima trăsătură a apartenenţei acestei creaţii la specia literară de doină este lirismul textului, diversitatea şi profunzimea sentimentelor exprimate. Astfel, poetul anonim este fermecat de armonia doinei care îi alină suferinţele, dar şi de capacitatea ei de a exprima durerea profundă şi de aceea o numeşte „cântec dulce” şi „viers cu foc”. El iubeşte profund şi statornic doina pentru că ea îl însoţeşte pe omul din popor în orice moment şi pretutindeni, indiferent de anotimp şi de loc: iarna, primăvara, toamna, în codru, pe-afară, în vale.
      Permanenţa doinei în viaţa acestuia şi legătura lor strânsă sunt sintetizate în ultimele versuri, când trăirile eului liric ating cote maxime: „Doină zic, doină suspin/Tot cu doina mă mai ţin./Doină cânt, doină şoptesc,/Tot cu doina vieţuiesc./”
      Ca în orice doină, şi aici sentimentele (dragostea, admiraţia, preţuirea) sunt exprimate în mod gradat şi sunt deosebit de profunde, căci substantivul doină – subiectul admiraţiei poetului anonim – este repetat de 14 ori în textul poetic din care de 4 ori în cazul vocativ, iar de 6 ori în ultimele versuri.
      Aceluiaşi scop stilistic îi servesc şi repetiţiile verbului „cânt”, a substantivului „zilele” şi a adverbului „tot”.
      Valoarea acestei creaţii populare este dată atât de lirismul ei covârşitor, cât şi de profunzimea sentimentelor exprimate, trăsături care o individualizează între alte creaţii similare. Tocmai prin aceste note definitorii ea se încadrează genului liric şi unuia dintre speciile acestuia – DOINA.

Demonstrarea faptului că o operă literară este fabulă

Câinele şi căţelul
de Grigore Alexandrescu

      Fabulele sunt opere epice în versuri sau în proză în care sunt povestite întâmplări puse pe seama animalelor, apăsărilor, a plantelor, a obiectelor şi care au caracter satiric şi moralizator, criticând anumite defecte omeneşti.
      Toate aceste trăsături specifice fabulei se întâlnesc şi în opera literară „Câinele şi căţelul” de Grigore Alexandrescu.
      În primul rând se observă caracterul ei epic, întrucât sentimentele şi atitudinea scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Astfel, autorul povesteşte o întâmplare pusă pe seama animalelor, iar firul narativ ce se desprinde implicit din dialogul dintre personaje, căci scrierea este concepută ca o mică scenetă cu trei personaje. Dulăul Samson susţine, în mod ipocrit, în faţa unui „bou oarecare”, ideea egalităţii între toate dobitoacele, dezaprobându-i pe cei care se laudă cu obârşia lor nobilă. El îşi schimbă însă brusc atitudinea când căţelul Samurache îşi manifestă adeziunea la aceste idei: îl ameninţă, şi-l avertizează că doreşte egalitate „dar nu pentru căţei”.  
      Ca în orice fabulă, şi aici, acestei poveşti alegorice îi urmează morala conţinută de ultimele două versuri ale poeziei, prin care autorul îl avertizează pe cititor că ipocrizia şi dorinţa de parvenire sunt atitudini în realitatea cotidiană şi că niciodată nu trebuie să ne încredem în afirmaţiile mincinoase ale celor mai mari şi puternici.
      În al doilea rând, ca trăsătură a fabulei, se observă caracterul ei satiric şi moralizator, pentru că, prin faptele narate, Grigore Alexandrescu adoptă o atitudine critică faţa de cei care doresc să parvină în ierarhia socială, satirizează făţărnicia, intoleranţa şi demagogia lor.
      O altă trăsătură a fabulei întâlnită în această operă literatură este şi faptul că personajele reprezintă anumite tipuri umane. Astfel, dulăul Samson îl reprezintă pe omul demagog, ipocrit, nemulţumit de poziţia lui socială şi care, pentru a parveni, apelează la falsa modestie şi la minciună. Căţelul Samurache îl sugerează pe omul simplu, credul şi naiv, simbolizează micimea, slăbiciunea, modestia şi o anumită limită în capacitatea de înţelegere a adevăratelor intenţii ale dulăului. Cel de-al treilea personaj, cel figurant „un bou oarecare”, care face parte categoria care au reuşit „să se ajungă”, fiind un parvenit recent şi de aceea nici nu reacţionează la spusele dulăului.
      Din cele conturate până aici, se observă că opera literară „Câinele şi căţelul” se poate încadra fabulei datorită caracterului epic, povestirii alegorice şi moralei, precum şi datorită caracterului satiric şi moralizator faţă de defectele omeneşti pe care le întruchipează personajele.  

Semnificaţia titlului unei schiţe
D-l Goe
de Ion Luca Caragiale

      Titlul schiţei este chiar numele personajului în jurul căruia se ţese acţiunea.
      Autorul îl numeşte „domnul”, acest copil fiind o parodie a comportamentului civilizatori matur.
      Chiar şi felul în care este îmbrăcat Goe, denotă faptul că el mimează o poză; ca şi Ionel (din schiţa „Vizită”) care purta uniformă de maior, Goe este departe de ideea de disciplină militară.
      De două ori în text, autorul îl numeşte „tânărul”, ceea ce ar putea sugera o repetenţie prelungită.
Mam-mare îi spune mereu „puişorule”, pentru ea, Goe fiind „nepoţelul”; dacă primul apelativ indică răsfăţatul, termenul diminutivat „nepoţelul” ar putea sugera o înceată dezvoltare a minţii lui Goe, rămasă în stadiul infantil.
      Mai aproape de opinia bunicii este tânărul aflat pe culoarul trenului şi care i se adresează lui Goe folosind apelativul „mititelule” (reluat, cu acută ironie, de autor, în următorul fragment).
      La polul opus se află tanti Miţa care-l învaţă pe Goe folosind să-şi pună biletul sub panglica pălăriei, pe motiv că „aşa ţin bărbaţii biletul”.
      Astfel, personajul al cărui nume apare în titlu, pare s fi văzut în mai multe oglinzi diferite.

Caracterizarea personajului principal din basmul
„Prâslea-cel-Voinic şi merele de aur”

      Deoarece basmele reprezintă „poezia dorinţelor împlinite” şi năzuinţele poporului spre o viaţă fericită şi mulţumită, ele aduc în prim-plan personaje exemplare, excepţionale, care sunt purtătoarele acestor idealuri, în final, împlinite. De aceea majoritatea basmelor iau drept titlu chiar numele personajului principal, aşa cum este şi cazul creaţiei populare „Prâslea-cel-Voinic şi merele de aur”.
      Acest basm fascinează nu numai prin intermediul întâmplărilor, dar şi prin complexitatea personajului principal care, deşi fiu de împărat, întruchipează însuşirile alese ale omului din popor.
      Cu toate că este dispreţuit de tatăl său, Prâslea i se adresează cuviincios şi îşi asumă cu modestie misiunea.
      „- Eu nu mă încumet (…) a prinde hoţi, ci zic că încercarea de care voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău”. Isteţ şi precaut, îşi ia „cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile”, reuşind să-şi alunge somnul şi să-l rănească pe hoţ. Aceeaşi isteţime ascuţită, dublată de un acut simţ al anticipaţiei, dovedeşte şi atunci când, dându-şi seama de intenţiile fraţilor mai mari, leagă de frânghie o piatră sau când se angajează ucenic la argintar.
      La aceste însuşiri se adaugă vitejia şi curajul cu care îi înfruntă şi îi omoară pe zmei, bunătatea sufletească (el salvează puii de zgripţuroaică), dârzenia şi tenacitatea dovedite în atingerea scopului propus.
      Cinstit şi corect, dar şi generos, mezinul îi iartă pe fraţii cei mari, pedeapsa urmând să fie dată de forţa divină în a cărei dreptate el crede ce tărie.
      Dacă toate aceste trăsături de caracter sunt obişnuite, Prâslea are şi unele puteri supranaturale: el este înzestrat cu o forţă impresionantă (îl bagă pe zmeu în pământ până la gât, omoară balaurul), cunoaşte şi înţelege graiul corbului şi al făpturilor de pa alt tărâm, are capacitatea de a se metamorfoza în foc, transformă palatele în mere şi reuşeşte să facă o furcă de aur care să toarcă singură şi o cloşcă cu pui de aur.

Demonstrarea faptului că o operă literară este o schiţă
D-l Goe…
de Ion Luca Caragiale

      Ion Luca Caragiale (1852-1912) a rămas, până azi, cel mai mare dramaturg din literatura noastră; lumea înfăţişată în comedii („O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”) fiind alcătuită din personaje tipice, viabile şi perene.
      Ca prozator, Caragiale a rămas neîntrecut prin cercetarea profunzimilor sufletului omenesc, din nuvelele sale psihologice („În vreme de război”).
      O parte însemnată a prozei lui Caragiale o constituie schiţele („Momente şi schiţe”); şi aici, autorul ne înfăţişează (prin intermediul numeroaselor întâmplări narate), o întreagă lume alcătuită din personaje tot atât de numeroase, fiecare cu viaţa, incultura, pretenţiile şi caracterul său.
      Schiţa intitulată „D-l Goe…” este înrudită ce „Vizită”, fiecare având ca personaj central un copil răsfăţat; altfel spus, Goe este un Ionel la o altă vârstă.
      Conţinutul. Momentele subiectului :
      În naraţiunea „D-l Goe…”, autorul povesteşte o singură întâmplare: călătoria lui Goe (însoţit de mam-mare , mamiţica şi tanti Miţa), cu trenul, la Bucureşti.
      Din oglindirea acestei secvenţe de viaţă, se desprinde tema operei: înşelegerea eronată a noţiunii de educaţie şi consecinţele acestei atitudini.
       Schiţa „D-l Goe…” se deschide cu intriga : „Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam-mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.”
      Tot aici, se face şi trecerea la expoziţiune (continuată în paragraful următor).
      Prin urmare, din acea dimineaţă de mai, cei patru călători aşteptau „cu multă nerăbdare”, pe peronul gării dintr-un oraş neprecizat, trenul care avea să-i ducă la Bucureşti.
      Dintre toţi, cel mai cuprins de neastâmpăr este Goe (pe care doamnele l-au îmbrăcat festiv într-un „frumos costum de marinar”).
      Timpul se consumă într-o discuţie „filologică” (în jurul cuvântului „marinar”) – prilej pentru autor de a criona mahalaua intelectuală căreia îi aparţine personajele.
      Desfăşurarea acţiunii consemnează o serie de mici întâmplări a căror tensiune creşte până în punctul culminant, pentru ca, în final, să se instaureze calmul.
      Prima dintre acestea se consumă imediat după urcarea familiei în tren: din pricina aglomeraţiei, cu greu se găsesc locuri pentru doamne, prin bunăvoinţa unor tineri politicoşi. Goe refuză să intre în compartiment, preferând să rămână „în coridorul vagonului cu bărbaţii”.
      Neastâmpărul său caracteristic îl face să scoată capul pe fereastră, aşa încât vântul îi zboară pălăria (în panglica căreia tanti Miţa îi prinsese biletul).
      Tocmai când „mititelul” scotea urletele de rigoare, soseşte conductorul care-i cere biletul. Strădania celor trei „mame” de a-i explica întâmplarea, este zadarnică, ele fiind nevoite să achite un nou bilet şi amenda.
      Pe măsură ce trenul se apropie de Bucureşti, Goe trece prin nişte „peripeţii” (consolat fiind, cu mângâieri şi ciocolată de adoratele lui): „se reazimă în nas” de clanţa uşii compartimentului şi, ceva mai târziu, se încuie in closet.
      De teamă să nu i se întâmple ceva „puişorului”, mam-mare se aşeza pe culoar, „pe un geamantan străin, să păzească pe Goe”.
      Atras însă în mod irezistibil de „maşina cu mânere” din colţul culoarului, Goe trage semnalul de alarmă, provocând oprirea brutală trenului (momentul culminant).
      Fireşte, conducătorii n-au reuşit să-l identifice pe făptaş; ei nu găsesc pe nimeni la locul faptei, iar în compartiment, mam-mare doarme „cu puişorul în braţe”.
      Deznodământul: După ce ajung în Bucureşti, doamnele fericite, „se suie cu puişorul în trăsură”, poruncindu-i birjarului să le ducă în centru, la hotelul „Bulevard”.
      Specia literară: Fiind o naraţiune în proză, de întindere mică, limitată la un singur episod din viaţa personajului, „D-l Goe…” este o schiţă.

Demonstrarea faptului că o operă literară este un roman
Baltagul
de Mihail Sadoveanu

      Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai de seamă prozatori din literatura română care a elaborat o diversitate de specii literare – schiţa, povestirea sau romanul, acesta din urmă fiind o operă epică în proză, de mare întindere, preponderent narativă, cu o acţiune complexă şi complicată, ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi cu numeroase personaje, oferind o imagine amplă şi profundă a vieţii.
      Alături de romane ca „Fraţii Jderi”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, „Nicoară Potcoavă” ş.a., un loc aparte în creaţia sadoveniană îl ocupă opera literară „Baltagul”.
      Deşi mai mică ca întindere decât alte opere literare similare din creaţia lui Mihail Sadoveanu, „Baltagul” are toate notele caracteristice ale unui roman.
      În primul rând, este o operă epică deoarece autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie faţă de însuşirile alese ale eroinei prin intermediul acţiunii, relatând o serie de întâmplări şi punând-o în relaţie cu alte personaje. Ca în orice operă epică, autorul se detaşează de subiect şi narează obiectiv întâmplările care se desfăşoară într-un anumit timp şi spaţiu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna după oi, până primăvara, când Vitoria îi descoperă trupul neînsufleţit. Perimetrul acţiunii este, de asemenea, vast şi cuprinde ţinuturi de munte de la Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, până în cele de câmpie, la Cristeşti, în bălţile Jijiei.
      Modul de expunere predominant este naraţiunea, ca în orice operă epică, dar ea se îmbină măiestrit cu descrierea, cu dialogul şi cu monologul interior, prin care scriitorul pune în lumină însuşirile personajelor, zbuciumul lor sufletesc şi relaţiile dintre ele, stabilite într-o lume guvernată de anumite tradiţii.
      În al doilea rând, fiind un roman, opera literară „Baltagul” are o acţiune complexă şi mai complicată decât schiţa şi nuvela – celelalte două specii literare epice. Astfel, acţiunea se întinde pe parcursul a 16 capitole în care sunt narate, în esenţă, acţiunile Vitoriei Lipan în căutarea şi cunoaşterea adevărului despre soţul ei plecat de mai mult timp de acasă. Eroina este convină că Nechifor a dispărut şi, după ce întreprinde o serie de investigaţii ce o edifică asupra supoziţiei sale, se pregăteşte să plece în căutarea acestuia însoţită de fiul ei, Gheorghiţă. Drumul este anevoios, asemenea unui labirint presărat de numeroase dificultăţi; ea este nevoită să apeleze uneori şi la autorităţi, dar, printr-o dârzenie deosebită, printr-o inteligenţă şi o abilitate extraordinară, ia totul pe cont propriu şi reuşeşte, în final, să-i descopere şi să-i pedepsească pe ucigaşi. Acţiunea este lineară,dar există mai multe planuri narative; unul retrospectiv, trecut, în care Vitoria rememorează întâmplări ale vieţii de familie şi altele, prezentate în desfăşurarea lor, care relatează despre prezenţa oilor şi a ciobanului în bălţile Jijiei, întâlnirile eroinei cu preotul şi cu baba Maranda, drumul la mănăstirea Bistriţa şi la Piatra-Neamţ, pregătirile ei pentru drumul cel lung pe urmele soţului şi, în sfârşit, căutările înfrigurate finalizate cu stabilirea adevărului şi a dreptăţii.
      O altă trăsătură specifică romanului şi prezentă în „Baltagul” este numărul mare de personaje. Astfel, există personaje principale (Vitoria, Nechifor Lipan, Gheorghiţă), secundare (Minodora, preotul Dănilă, baba Maranda, negustorul şi hangiul David, ceilalţi hangii şi soţiile lor, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui) sau episodice (moş Pricop, funcţionarii de la prefectura din Piatra, funcţionarul de la Dorna). Indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, aceste personaje au o importanţă deosebită în desfăşurarea evenimentelor deoarece contribuie fiecare în felul său la descoperirea adevărului, aduc lumină în investigaţiile pe care Vitoria le întreprinde. De asemenea, ele conturează două lumi – una „cea de sus”, „cea arhaică”, alta „cea de jos”, unde munteanca întâlneşte alte rânduieli decât cele cunoscute de ea.
      Prin intermediul acţiunii şi al personajelor, Mihail Sadoveanu oferă şi o imagine amplă şi profundă a vieţii, aspect ce ilustrează o altă trăsătură specifică romanului. Astfel, el zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstrate cu sfinţenie. Totodată, înfăţişează obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale existenţei umane – botezul, nunta, moartea – dar şi lumea oraşului din perioada sfârşitului secolului al XIX-lea şi a începutului secolului al XX-lea.
      Din cele arătate până acum se poate constata că opera literară „Baltagul” întruneşte toate notele definitorii ale unui roman: caracter epic, acţiune complexă, existenţa unui număr mare de personaje şi prezenţa unei imagini ample şi profunde asupra vieţii. Valoarea lui este sporită şi de concizia şi dinamismul acţiunii, precum şi de armonia compoziţiei, ilustrând în mod strălucit specia literară pe care o reprezintă.               


1 Demonstrarea faptului că o operă literară este nuvelă
Popa Tanda
de Ioan Slavici

      Nuvela este o lucrare epică în proză, de întindere mijlocie, având un singur fir narativ şi un număr redus de personaje. De obicei, intriga nuvelei este riguros construită, întâmplările se organizează în jurul unui conflict concentrat, iar accentul cade mai mult asupra personajelor decât asupra acţiunii. Tonul relatării este obiectiv (autorul aflându-se în afara acţiunii).
      Opera literară „Popa Tanda” este o lucrare epică în proză, având o acţiune bine structurată de-a lungul unui singur fir narativ. Acesta urmăreşte drumul în viaţă al unui om (preotul Trandafir), de la începuturile activităţii sale duhovniceşti şi până la bătrâneţe.
      Prin întinderea temporală a întâmplărilor povestite şi prin plasarea lor în mai multe locuri (la şcoală, în Butucani, la Sărăceni), „Popa Tanda” depăşeşte dimensiunile unei schiţe, având o întindere mijlocie.
      Materialul epic este structurat în trei capitole:
    a). Primul cuprinde o scurtă retrospectivă asupra tinereţii părintelui Trandafir, a „ostenelii” depuse în anii de şcoală şi a privaţiunilor materiale prin care acesta trecuse. Urmează o prezentare a scurtei perioade de preoţie din Butucani şi primii ani de încercări nereuşite de ale schimba viaţa oamenilor din Sărăceni.
    b). Al doilea capitol este dedicat anilor lungi de muncă, în care preotul reuşeşte să scape de propria sărăcie şi să devină un exemplu pentru săteni.
    c). Capitolul al treilea reprezintă finalul compensator (ca în basme), după îndelungă vreme, când părintele Trandafir ajunsese cărunt şi avea nepoţi. Sărăcenii se transformară într-un sat bogat, cu oameni activi şi mulţumiţi.
     Chiar dacă autorul urmăreşte să demonstreze un principiu moral, acţiunea este verosimilă, cuprinzând numeroase aspecte inspirate din realitate.
      Conflictul acestei opere este riguros construit şi are natură etică: este un conflict interior, constând în îndelungile frământări ale preotului, determinate de dorinţa lui de a salva umanul (prin scoaterea sătenilor din inerţie şi integrarea lor într-o lume în care munca devine o normă morală).
      În sfârşit, o altă trăsătură a nuvelei constă în faptul că accentul cade asupra personajelor şi nu asupra acţiunii.
      Moralistul Slavici urmăreşte să demonstreze că munca şi exemplul personal pot face minuni. În consecinţă, îşi construieşte personajul central ca pe un Păstor (în sens simbolic), conducător spiritual, contopit cu destinul ei.
      Tonul autorului este obiectiv, scriitorul aflându-se în afara acţiunii, iar  relatarea fiind făcută la persoana a III-a.
      Personajul principal din nuvela „Popa Tanda” de Ioan Slavici este părintele Trandafir, în jurul căruia se încheagă întreaga acţiune. Importanţa acestei personaj se relevă şi prin titlu nuvelei, care este chiar numele dat de săteni preotului din Sărăceni.
A.    Caracterizarea făcută de autor(directă)
      Încă din al doilea paragraf al operei  puse în discuţie, autorul face o caracterizare – sinteză a celui pe care îl va înfăţişa de-a lungul întregii nuvele: „Este om bun, a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte şi totdeauna vorbeşte drept şi cumpănit, ca şi când ar citi din carte. Şi harnic şi grijitor om este părintele Trandafir”.
      Aceste calităţi (bunătatea, vorba dreaptă şi bine cântărită, hărnicia, dăruirea) ar fi trebuit să-l ajute să rămână într-un sat bogat, dacă destinul n-ar fi hotărât altfel.
      Din scurta retrospectivă asupra tinereţii preotului, se conturează şi alte trăsături: tăria şi stăruinţa în atingerea ţelului propus, puterea de a depăşi greutăţile şi de a se mulţumi cu puţin.
      Din păcate, o anume sinceritate (dusă, uneori, până la duritate şi o anume asprime în relaţiile cu oameni, i-au adus mutarea la Sărăceni).
B.    Caracterizarea personajului prin plasarea lui într-un anumit mediu
      Plasarea personajului într-un anumit mediu scoate în evidenţă valorile simbolice ale personajului părintele Trandafir.
      Toponomia spaţiului în care acesta şi-a trăit viaţa (Sărăceni, Valea Seacă) este reprezentativă pentru a caracteriza locurile în care, din pricina deselor revărsări ale apelor, oamenii se complac într-o inerţie păguboasă. „Este oare minune dacă nu urma acestora sărăcenii s-au făcut cu vremea cei leneşi oameni?”
      Într-un asemenea loc, orice preot (şi părintele Trandafir) devine un Apostol care se spală de păcate şi se izbăveşte: „Mai că n-a fost încă popă care să fi stat mai mult de trei zile în Sărăceni; şi care a stat mai multă vreme aici s-a curăţat de păcate.
      Iar – acum Părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăinţă.”
Caracterizarea personajului, având ca suport modul în care acesta vorbeşte, gândeşte şi acţionează
      Sensurile etice ale activităţii părintelui Trandafir se relevă încă din prima duminică trăită în Sărăceni: în predica sa, preotul le-a vorbit oamenilor despre viaţă (privită ca „înalt dar dumnezeiesc”) şi despre muncă, lenea fiind socotită un păcat; numai cine munceşte poate să cuprindă „lume şi Dumnezeu în sine”, adică să-şi integreze Divinitatea.
      Prin vorbele sale, dar, mai ales, prin exemplul pa care li-l dă sătenilor, părintele Trandafir devine, la modul religios, un Păstor care încearcă să-şi aducă „turma” la nivelul umanului.


Popa Tanda
de Ioan Slavici
                                                 rezumat

      Rezumatul operei literare „Popa Tanda” de Ioan Slavici ar putea fi alcătuit pornind de la opinia critică a lui George Călinescu.  
      „Părintele Trandafir, picat într-un sat de leneşi săraci încearcă să-i îndrepte prin predici. Norodul îl ascultă şi-şi vede de treabă. Apoi trece la invectivă şi lumea îl ocoleşte. Popa Tanda îşi caută atunci şi el de treburile lui, devine el gospodarul model al satului, făcându-şi grădinărie, împletind lese, scoţând tot ce e cu putinţă prin muncă din condiţiile locului. Acum oamenii încep să prindă respect pentru el şi să-l imite”.
      Având ca punct de plecare aceste consideraţii, rezumatul operei literare „Popa Tanda” de Ioan Slavici ar putea fi alcătuit astfel:
      Trandafir (fiul dascălului Pintilie din Butucani) ajunge, după ani de învăţătură şi muncă, preot în satul natal.
      Asprimea cu care îşi judeca enoriaşii (şi chiar pe superiorii săi) ca si incapacitatea de a-şi masca nemulţumirea sub vălul unor vorbe meşteşugăreşti, îi atrag însă antipatia sătenilor care intervin la protopop.
      În curând, părintele Trandafir este mutat la Sărăceni-sat situat într-un loc neprielnic şi locuit de oameni leneşi şi săraci.
      Preotul încearcă să-i scoată din inerţie, mai întâi prin predici, apoi prin sfaturi şi, în sfârşit, prin zeflemisire. Toate aceste tentative sunt însă zadarnice, sătenii din Sărăceni sfârşind prin a-l ocoli pe incomodul preot şi rămânând aşa cum fuseseră.
      După doi ani petrecuţi astfel, mănat de dorinţa de a izbuti, dar şi de propriile-i nevoi, părintele Trandafir (poreclit acum „Popa Tanda”) s-a hotărât să le ofere sătenilor propria sa pildă: şi-a reparat şi văruit casa şi şi-a înconjurat curtea cu un gard („obiect ” necunoscut în Sărăceni); pe urmă, sfătuit de soţia sa (şi ajutat de clopotarul Cozonac) preotul începe să-şi cultive pământul. Şi acum terenul din preajma satului era mlăştinos părintele Trandafir şi-a făcut rost de nuiele şi papură, împletind lese şi rogojini pe care le vinde la târg.
      Pe măsură ce trece timpul, spaţiul şi oamenii se schimbă: după mai mulţi ani. Sărăceni devine un sat frumos, cu biserică nouă  şi drumuri bine pietruite, cu livezi bogate şi case arătoase.
      Harnici şi aflaţi mereu în activitate, oamenii din Sărăceni vorbesc cu mândrie de satul lor.

Caracterizarea personajului Goe din schiţa „D-l Goe…”
de Ion Luca Caragiale
   
      Goe, trăieşte, împreună cu familia, în urbea X – un oraş al cărui nume autorul nu-l indică; acesta poate reprezenta orice oraş, tot aşa cum Goe îi reprezintă pe toţi copii bogaţi şi răsfăţaţi. El este un personaj tipic.
      Modul de a se exprima îl caracterizează pe Goe ca pe un arogant lipsit de cel mai elementar respect – pe doamne le numeşte „proaste”, iar pe tânărul (care iese pe culoar cedând locul doamnelor) îl apostrofează folosind calificativul „urâtule”.
      Din discuţia „filologică” asupra cuvântului „marinar” reiese incultura lui Goe (fapt explicabil în cazul unui şcolar atât de leneş, care a rămas, de mai multe ori, repetent; de altfel, în prima fază a textului, autorul îl numeşte „tânărul”, ceea ce ar putea sugera că este un elev întârziat).
      Comportamentul lui Goe (pe care autorul îl surprinde doar într-un fragment de timp) este cel al unui copil prost crescut, care „zbiară” cerând să se oprească trenul, bate din picioare (atunci când se înfurie), „se strâmbă la urâtul” şi scoate capul pe fereastră, cu încăpăţânare, contrar sfaturilor primite.
      La fel de prost crescut se dovedeşte a fi şi atunci când se urcă pe geamantanul străin, ori când trage semnalul de alarmă.  
      Răsfăţat fiind, crede că totul i se cuvine; astfel, scenele în care pretinde să vină trenul, ori să îl oprească, stârnesc râsul prin contrastul între atitudinea băieţoasă şi situaţia de călător.
      Se preface a fi nevinovat atunci când conductorii îl caută pe cel care a tras alarma, atitudine care denotă lipsa de sinceritate.


Momentele subiectului din romanul
„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

      Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor – artist al nostru. Opera sa cuprinde mai mult de o sută de volume cu o tematică diversă: istoria Moldovei („Fraţii Jderi”), natura patriei („Ţara de dincolo de negură”), viaţa monotonă a oraşelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), obiceiurile păstoreşti („Baltagul”).
      Apărut în 1930 şi scris în numai câteva zile, „Baltagul” înfăţişează o lume de mare puritate, trăitoare într-un ţinut în care datina este legea nescrisă a comunităţii.
      Alcătuit din şaisprezece capitole (numerotate cu cifre romane şi fără titluri), „Baltagul” se deschide cu o anecdotă caracterologică despre naşterea neamurilor. Se spune, în acea istorioară, că Dumnezeu, atunci când a alcătuit lumea, ar fi chemat toate popoarele, spre a le împărţi darurile sale. Venind însă din locuri greu de străbătut, muntenii au ajuns târziu, iar Creatorul n-a mai avut ce le oferi, le-a dat, în compensaţie „o inimă uşoară” şi putinţa de a se bucura de tot ceea ce le conferă viaţa.
      Acest text precede expoziţiunea romanului, care prezintă, apoi, o seară de toamnă, când Vitoria Lipan stă singură pe prispă şi toarce:
      „Şi de poveste şi de asemenea vorbe iuţi, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, îşi aduce aminte, stând singură pe prispă, în lumina de toamnă şi torcând. Ochii ei căprui în care parcă se răsfrânge lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur. Satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite între garduri de răzlogi, pârâul Tarcăului care fulgera devale între stânci, erau căzute într-o negură de noapte. Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute.”
      În acest moment al subiectului, autorul fixează: locul acţiunii (un loc de munte despre care aflăm, mai târziu, că se numea Măgura Tarcăului); timpul acţiunii (toamna târziu, spre sfârşitul lui noiembrie) şi principalele personaje: Vitoria şi Nechifor Lipan.
      Tot în expoziţie poate fi observată o schiţă de portret a Vitoriei, o descriere sumară a satului (privit de departe) şi un amănunt edificator: fusul care „se învârtea harnic, dar singur” trădează frământările lăuntrice ale femeii.
      Evenimentul care declanşează  acţiunea (intriga) apare în acelaşi fragment: „Nechifor Lipan plecase de acasă după nişte oi la Dorna, şi-acu Sfântul Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese”.
     Din această pricină , pe măsură ce are convingerea că soţul ei a murit, Vitoria se hotărăşte să-i caute osemintele prin acest act, ea năzuieşte să îndeplinească datina înmormântării, pentru că sufletul celui plecat să-şi găsească  liniştea.
     Privind acţiunea la modul cel mai simplu, aceasta ar putea fi împărţită în patru mari secvenţe: aşteptarea, drumul, descoperirea osemintelor lui Nechifor şi pedepsirea ucigaşilor. Primele două secvenţe constituind desfăşurarea acţiunii, facem cunoştinţă aici cu o lume (cea a satului de munte din deceniul al treilea sec. al XX-lea) şi cu o familie aparţinând acestei lumi(familia Lipan).
     Muntenii(prezenţi la începutul cap. al X-lea, într-un excelent portret de grup) duc o viaţă aspră, fiind nevoiţi să-şi câştige pâinea „cu toporul ori cu caţa”. Cei mai vrednici dintre ei îşi întemeiază stâne pe înălţimi, unde stau „cu Dumnezeu şi singurătăţile”,până când schimbarea anotimpurilor îi obligă să-şi coboare turmele spre câmpie;  în aceste mişcări largi ale transhumanţei cu regularitatea lor de ceasornic străvechi, se încadrează marile momente ale vieţii satului: ritualurile sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea.
      La Măgura Tarcăului, sărbătorile schimbării anului, cu urările specifice, cu ajutorul caprei ori al căluţului şi cu „toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia de munte” se petrecuseră în acel an la fel ca întotdeauna, ca şi când satul s-ar fi situat într-un timp etern.
      În drumul ei, Vitoria întâlneşte mai întâi, o cumetrie („La Borca a căzut  într-o cumătrie”) şi, mai apoi, o nuntă „La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşi pe gheaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite, nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii  împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna.”
      După găsirea osemintelor celui care îi fusese soţ, Vitoria va săvârşi şi ritualul înmormântării, parcurgând astfel, la modul simbolic, drumul unei vieţi.
      Pe de altă, prezentarea vieţii satului cu obiceiurile şi datinile  specifice, îi conferă romanului un caracter monografic.
      Tot în desfăşurarea acţiunii intră şi drumul întortocheat pe care îl parcurg mama ş i fiul, cu popasuri „poruncite” de schimbarea vremii şi cu amintirile despre Nechifor Lipan ale celor care îl văzuseră.  
      Momentul culminant al romanului îl constituie descoperirea osemintelor lui Lipan . Aceasta se petrece în timp ce Vitoria şi Ghiorghită coborau spre Sabasa, însoţiţi de Lupu (câinele regăsit a lui Nechifor).neliniştea animalului, încercarea lui de a opri calul şi fuga spre o râpă, o determină pe Vitoria să coboare „Având  buna încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind răzbi în ruptura de mal, în  lătratul ascuţit şi întărâtat al câinelui. Ghiorghiţă zvâcnea de plâns cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la frunte. Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor(…). Căpăţâna era spartă de baltag.”
      Deznodământul Sfârşitul acţiunii are loc după înmormântarea osemintelor lui Nechifor Lipan, în scena praznicului.

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Nechifor Lipan – caracterizare

      Nechifor Lipan este prezentat în mod retrospectiv, chipul lui închegându-se din amintirile Vitoriei ori ale oamenilor care l-au cunoscut.
      La gândurile femeii, înfăţişarea fizică a celui dus se leagă de momentele vieţii lor comune: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”.
      Pe măsură ce timpul trece, imaginea concretă se îndepărtează, iar obrazul întors cu faţa către apus, sugerează moartea: „Încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul , ca să i-l cetească. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară”.
      Pentru cei care l-au văzut în mod fugar, Nechifor este omul cu căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar mai ales, neînfricat şi hotărât: „Dar omul acela zecea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oamenii răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi”.
      Pentru Vitoria, Nechifor este omul căruia „nu-i putea sta nimeni împotrivă”. Într-o noapte, când cei doi soţi se întorceau de la Piatra Neamţ, nişte hoţi i-au atacat cerându-le banii. Fără să se înfricoşeze, Nechifor i-a înfruntat,  într-o scenă care îi conferă dimensiunile unui personaj de baladă:
      „Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele şi-a înhăţat baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi  vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în râpă. Aceia au ferit pe nişte ciritei şi s-au dus”.
      În antiteză cu imaginea hiperbolică a lui Nechifor, hoţii apar minimalizaţi, slabi mărunţi şi înspăimântaţi, dispărând în noapte.


Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Vitoria Lipan – caracterizare

      Vitoria Lipan este personajul principal al romanului, fiind prezentă în toate momentele acţiunii şi polarizând, în jurul ei, celelalte personaje.
      Pentru caracterizarea  ei, autorul foloseşte mai multe mijloace:
      1.PrenumeleVitorii semnifică biruinţa. Comparată cu un Hamlet feminin „(Călinescu), Vitoria îi demască pe ucigaşi, pentru ca niciodată o astfel de faptă să nu se mai petreacă în lumea pură a muntelui; în acest mod, ea instaurează biruinţa binelui împotriva răului.
      2.Schiţa de portret  din expoziţie cuprinde câteva trăsături ale acestei femei: ochii căprui, „aprigi şi încă tineri”şi părul castaniu.
      3.Portretul moral  este cel  al unui personaj exponenţial care sintetizează trăsăturile oamenilor de la munte.
      Cea mai importantă dintre acestea fiind  cultul pentru datina străbună, tot pentru ceea ce spune sau face Vitoria se subordonează acestei trăsături  astfel, convinsă fiind că destinul a hotărât ca Nechifor să moară( „…i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimic n-o poate înlătura”), femeia îi caută osemintele, pentru ca, prin ritualul îngropării , sufletul lui  să-şi găsească  odihna. Din acest   punct de vedere, personajul a fost comparat cu Antigona. Şi tot în virtutea tradiţiei, imixţiunea unor obiceiuri  este considerată, un păcat, întrucât strică „legea”: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă!”(îi spuse Vitoria fiicei ei). „Nici eu nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea  - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău”.
      Prin perpetuarea aceloraşi datini (păstrate cu sfinţenie din străvechime), Vitoria iese din timpul concret şi se încadrează în eternitate.
      Şi tot din noaptea trecutului îi vin femeii „semne” şi „porunci” careîi conduc viaţa : visul povestitor („L-am visat rău, trecând călare o apă neagră”), „semnele” cocoşului („Nu vine, zise iarăşi, aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare”) ca şi cele ale naturii („Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau să ducă o veste nouă”).
      Un alt element al portretului moral îl constituie comunicarea cu natura, aceasta din urmă devenind o „cutie de rezonanţă” pentru sufletul zbuciumat al femeii : „Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie; dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea între degete şi care pieriseră”.
      Prin intermediul naturii se produce relaţia cu marele Cosmos, Soarele ocupând în roman locul central : Vitoria îşi ceartă fiica pentru că a aruncat gunoiul în faţa soarelui(considerat a fi sfânt), iar uciderea lui Nechifor are loc la apus (ca şi în „Mioriţa”). Lungul drum al Vitoriei începe o dată cu răsăritul, pentru a se încheia, în scena praznicului, la asfinţit. Drumul devine astfel o replică pământească la „marea călătorie” a lui Lipan(de dincolo de moarte).
      Cu toate că nu ştie carte, Vitoria are o inteligenţă nativă care o ajută să-i descopere pe ucigaşi; tot în scena praznicului, ea reconstituie moartea lui Nechifor, ca şi când ar fi fost de faţă: „Când cel din deal a făcut semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângă baltagul, şi păşind ferit cu opincile pe cărare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit în sus mâinile, nici n-a avut când să ţipe; a căzut cu nasu-n coama calului”.
      Soţie iubitoare şi mamă autoritară, Vitoria este discretă în durere şi răbdătoare în suferinţă, acceptându-şi destinul cu o înţelepciune venită parcă din veac.
      4. Romanul fiind inspirat din balada pastorală „Mioriţa”, soţia lui Lipan trăieşte acelaşi zbucium ca şi „măicuţa bătrână”. Lunga aşteptare a celui plecat, incertitudinea, tema, convingerea că acesta a murit şi alte stări sufleteşti, fac din Vitoria un personaj de mare complexitate.
      
Autor: Popescu Marius
e-mail: marius.popescu@k.ro