Supratema timpului la Eminescu Categoria: Referat Romana
Descriere: |
|
||
|
|
|||
|
1 Varietatea imaginilor lirice in care Mihai Eminescu proiectează supratema timpului Eminescu isi merita pe deplin numele de cel mai mare poet roman, deoarece el atinge, prin opera sa, teme fundamentale ale omenirii. Supratema lui Eminescu, cea care apare in aproximativ toate creaţiile lui, este tema timpului. Aceasta tema apare atât in poezia eminesciana, cat si in proza acestuia sub diferite imagini. Poetul se inspira din ideile lui Schopenhauer care prezintă timpul ca un prezent etern, trecutul si viitorul fiind posibile doar prin prisma prezentului. Apar astfel diverse viziuni ale timpului, imagini lirice variate, ce infatiseaza timpul ca eternitate sau ni-l prezintă din perspectiva efemeritatii. Varietatea imaginilor lirice ale timpului apare ca o consecinţa a genialitatii poetului. Acesta reia aceeaşi tema privind-o din diverse aspecte, analizând-o in profunzime, oferindu-i diverse simboluri. Observam astfel ca poetul are o imagine pozitiva asupra trecutului plin de glorie, de oameni iluştri si de faima: ”Când privesc zilele de aur a scripturilor romane/ Mă cufund ca intr-o mare de visări dulci si senine.”(Epigonii) Prezentul apare sub un aspect negativ când poetul se refera la epigonii ce nu ştiu sa pretuiasca pe predecesori. Prezentul este singura viziune a timpului care merita atenţia omului deoarece “Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete/ Vede-n capăt începutul/ Cine ştie sa le-nveţe.” (Glossa) Doar prezentul poate fi schimbat, doar el prezintă importanta pentru ca trecutul este un moment deja trăit, deci irecuperabil pentru om, in timp ce viitorul este o proiecţie incerta, o prezumţie legata de idealurile omeneşti care de obicei nu se împlinesc. Pentru poet nimic nu este nou si experienţele se pot repeta la infinit chiar intr-un viitor la fel de nesemnificativ precum durata actuala, idee prezentata sub forma infatisarii lumii ca un teatru in care doar actorii se schimba: ”Alte masti, aceeaşi piesa,/ Alte guri, aceeaşi gama.”(Glossa).Timpul este prezentat sub forma neantului care îneacă pur si simplu omul: ”Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze,/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează,/ Astfel, intr-a veşniciei noapte pururea adânca,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca…”(Scrisoarea I) Nuvela filozofica “Sărmanul Dionis” are ca tema transmigraţia sufletelor, a metempsihozei. Eminescu valorifica o idee a lui Schopenhauer, după care timpul si spaţiul sunt manifestari ale substanţei care se regenerează veşnic, fiind compusa dintr-un număr de modele eterne, “umbre” ale individului fizic. Prin vis, omul poate ieşi din determinările sale temporale si spaţiale si devenind parte a totului, are posibilitatea de a trai simultan formele sale trecute sau viitoare, existente in substanţa veşnica. Prin intermediul lui Dionis, poetul prezintă propriile gândiri si concepţii ”…In fapta, lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai in sufletul nostru. Trecutul si viitorul e in sufletul meu(…) Daca lumea e un vis, de ce n-am putea sa coordonam şirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevărat ca exista un trecut.” Aceasta nuvela poate fi asemănata cu “Luceafărul” pentru ca nuvela are doua fete, una a bătrânului dascăl ce tine universul in “degetul lui mic”(Scrisoarea I) si alta a Luceafărului ce cuprinde in esenţa lui puterea dragostei spiritualizate, absolute. Dionis e o alta ipostaza a Erosului si a Demiurgului eminescian. Dionis are in sine forţa titanica de a anula timpul si spaţiul. Trăsătura care particularizează aceasta nuvela este relativitatea timpului acţiunii printr-o compoziţie bazata pe ambiguitatea planurilor narative: unul al lui Dionis si altul al lui Dan. Dan isi manifesta existenta in timp ce Dionis doarme si invers. Aproximativ aceeaşi trăsătura e întâlnita si in “Luceafărul” , unde doar noaptea si apariţia astrului duceau la răsărirea sentimentelor de iubire ale fetei. Relativitatea consta in ideea ca timpul nu exista decât in relaţie cu altceva, deci daca omul nu l-ar imagina, acesta nu ar exista. Intr-un fel aceasta idee apărea si in “Scrisoarea I”, in geneza si stingerea Universului. Timpul apare o data cu omenirea si se stinge in acelaşi moment cu Universul: “Timpul mort si-ntinde trupul si devine veşnicie.” 1 Simultaneitatea se refera la existenta dubla pe care o duce Dionis, ceea ce implica faptul ca dimensiunile timpului nu exista, ca nu exista viitor sau trecut, ci doar prezent, idee ce apare si in “Glossa”. Subiectivitatea dimensiunii temporale tine de dorinţa omului de a se desprinde de timp, de a deveni etern prin creaţie, de a renunţa la condiţia muritoare(in “Sărmanul Dionis”) sau la cea nemuritoare(in “Luceafărul”). Timpul, in cele mai multe poezii, isi urmează cursul, ceea ce transforma prezentul in trecutul cel mai adesea dureros(“Trecut-au anii…”). Poetul reuseste sa surprindă timpul in ipostaze diferite ce implica profunde meditaţii filozofice. Timpul este nemilos, curge in acelaşi mod pentru toţi, indiferent de condiţia omului, idee surprinsa in “Scrisoarea I”, pentru ca pana si “bătrânul dascăl” este supus morţii, deşi genialitatea lui îl ridica deasupra celorlalţi. In “Luceafărul” acţiunea este diversa si mai ales calatoria in spaţiu pare a dura “mii de ani”. Timpul se contracta si se dilata pentru a integra calatoria astrului spre origini: ”Si cai de mii de ani treceau/ In tot atâtea clipe.” Totuşi Hyperion nu a lipsit din “locul lui menit din cer” unde se întoarce după dialogul cu Demiurgul. La faza de început a Universului, timpul este prezentat ca eternitate. Demiurgul este perfecţiunea materiei, ca si Dionis/Dan, si ei au parte de nemurire in acelaşi fel ca si Luceafărul. Perioada dintre începutul si sfarsitul Universului este caracterizata de o scurgere diferita a timpului: mare pentru Univers si mica pentru oameni. Astfel, existenta umana este pecetluita de trecerea ireversibila a timpului, iar perfecţiunile materiei sunt marcate de nemurire, de o lipsa totala a timpului. Timpul este prezentat in imagini diferite pentru ca el insusi pare a fi o carte cu file din care nu putem schimba decât prezentul. Eminescu s-a remarcat prin talentul deosebit de a împleti in poezie meditaţii filozofice de importanta fundamentala. Trecerea inexorabila a timpului marchează existenta fiecărui om si doar inteligenta îl va face pe acesta sa inteleaga ca trebuie se dea un sens vieţii sale pentru a nu se pierde in neantul Universului. Mulţumita creaţiei eminesciene, fiecare cititor care pătrunde in universul poetului, ia contact cu problema timpului, reuşind sa găsească unele răspunsuri la anumite întrebări. Si chiar daca răspunsul nu este suficient de elocvent, rămânem cu sentimentul ca am pătruns intr-o lume a întrebărilor, a originilor Universului, ce pana atunci ne era închisa. Ni se deschid astfel noi perspective, si urmând îndemnurile poetului, poate vom reuşi sa ne valorificam pozitiv existenta si ne vom transforma prin existenta prezenta, viitorul care acum nu na aparţine. Eminescu isi merita pe deplin numele pentru ca a atins prin opera sa toate problemele esenţiale ale existentei umane si ne-a dat posibilitatea de a ne confrunta direct cu ele prin intermediul poeziilor, care, precum nişte uşi, ne lasă sa pătrundem in lumea poetului si sa căutam răspunsuri ce ne marchează pe toţi. Fiescare poezie e o noua uşa spre o noua imagine si doar însumându-le vom reuşi poate sa atingem acelaşi nivel de meditaţie cu cel al poetului. Raluca-Rozalia Curic Clasa a XI-a E Liceul de informatica „Spiru Haret” Suceava |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
