1
Varietatea imaginilor lirice in care Mihai Eminescu proiectează
supratema timpului
Eminescu isi merita pe
deplin numele de cel mai mare poet roman, deoarece el atinge, prin
opera sa, teme fundamentale ale omenirii.
Supratema lui
Eminescu, cea care apare in aproximativ toate creaţiile lui, este tema
timpului. Aceasta tema apare atāt in poezia eminesciana, cat si in
proza acestuia sub diferite imagini. Poetul se inspira din ideile
lui Schopenhauer care prezintă timpul ca un prezent etern, trecutul si
viitorul fiind posibile doar prin prisma prezentului.
Apar astfel diverse
viziuni ale timpului, imagini lirice variate, ce infatiseaza timpul ca
eternitate sau ni-l prezintă din perspectiva efemeritatii. Varietatea
imaginilor lirice ale timpului apare ca o consecinţa a genialitatii
poetului. Acesta reia aceeaşi tema privind-o din diverse aspecte,
analizānd-o in profunzime, oferindu-i diverse simboluri.
Observam astfel ca
poetul are o imagine pozitiva asupra trecutului plin de glorie, de
oameni iluştri si de faima: ”Cānd privesc zilele de aur a scripturilor
romane/ Mă cufund ca intr-o mare de visări dulci si senine.”(Epigonii)
Prezentul apare sub un aspect negativ cānd poetul se refera la epigonii
ce nu ştiu sa pretuiasca pe predecesori. Prezentul este singura viziune
a timpului care merita atenţia omului deoarece “Viitorul si
trecutul/ Sunt a filei doua fete/ Vede-n capăt īnceputul/ Cine ştie sa
le-nveţe.” (Glossa) Doar prezentul poate fi schimbat, doar el prezintă
importanta pentru ca trecutul este un moment deja trăit, deci
irecuperabil pentru om, in timp ce viitorul este o proiecţie incerta, o
prezumţie legata de idealurile omeneşti care de obicei nu se īmplinesc.
Pentru poet nimic nu
este nou si experienţele se pot repeta la infinit chiar intr-un viitor
la fel de nesemnificativ precum durata actuala, idee prezentata sub
forma infatisarii lumii ca un teatru in care doar actorii se schimba:
”Alte masti, aceeaşi piesa,/ Alte guri, aceeaşi gama.”(Glossa).Timpul
este prezentat sub forma neantului care īneacă pur si simplu omul:
”Precum pulberea se joaca in imperiul unei raze,/ Mii de fire viorie ce
cu raza īncetează,/ Astfel, intr-a veşniciei noapte pururea adānca,/
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca…”(Scrisoarea I)
Nuvela filozofica
“Sărmanul Dionis” are ca tema transmigraţia sufletelor, a
metempsihozei. Eminescu valorifica o idee a lui Schopenhauer, după care
timpul si spaţiul sunt manifestari ale substanţei care se regenerează
veşnic, fiind compusa dintr-un număr de modele eterne, “umbre” ale
individului fizic.
Prin vis, omul poate ieşi din determinările sale temporale si spaţiale
si devenind parte a totului, are posibilitatea de a trai simultan
formele sale trecute sau viitoare, existente in substanţa veşnica. Prin
intermediul lui Dionis, poetul prezintă propriile gāndiri si concepţii
”…In fapta, lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici
spaţiu – ele sunt numai in sufletul nostru. Trecutul si viitorul e in
sufletul meu(…) Daca lumea e un vis, de ce n-am putea sa coordonam
şirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevărat ca exista un trecut.”
Aceasta nuvela poate
fi asemănata cu “Luceafărul” pentru ca nuvela are doua fete, una a
bătrānului dascăl ce tine universul in “degetul lui mic”(Scrisoarea I)
si alta a Luceafărului ce cuprinde in esenţa lui puterea dragostei
spiritualizate, absolute. Dionis e o alta ipostaza a Erosului si a
Demiurgului eminescian. Dionis are in sine forţa titanica de a anula
timpul si spaţiul.
Trăsătura care
particularizează aceasta nuvela este relativitatea timpului acţiunii
printr-o compoziţie bazata pe ambiguitatea planurilor narative: unul al
lui Dionis si altul al lui Dan. Dan isi manifesta existenta in timp ce
Dionis doarme si invers. Aproximativ aceeaşi trăsătura e īntālnita si
in “Luceafărul” , unde doar noaptea si apariţia astrului duceau la
răsărirea sentimentelor de iubire ale fetei. Relativitatea consta in
ideea ca timpul nu exista decāt in relaţie cu altceva, deci daca omul
nu l-ar imagina, acesta nu ar exista. Intr-un fel aceasta idee apărea
si in “Scrisoarea I”, in geneza si stingerea Universului. Timpul apare
o data cu omenirea si se stinge in acelaşi moment cu Universul: “Timpul
mort si-ntinde trupul si devine veşnicie.”
1
Simultaneitatea se refera la existenta dubla pe care o duce Dionis,
ceea ce implica faptul ca dimensiunile timpului nu exista, ca nu exista
viitor sau trecut, ci doar prezent, idee ce apare si in “Glossa”.
Subiectivitatea
dimensiunii temporale tine de dorinţa omului
de a se desprinde de timp, de a deveni etern prin creaţie, de a renunţa
la condiţia muritoare(in “Sărmanul Dionis”) sau la cea nemuritoare(in
“Luceafărul”).
Timpul, in cele mai
multe poezii, isi urmează cursul, ceea ce
transforma prezentul in trecutul cel mai adesea dureros(“Trecut-au
anii…”).
Poetul reuseste sa
surprindă timpul in ipostaze diferite ce
implica profunde meditaţii filozofice. Timpul este nemilos, curge in
acelaşi mod pentru toţi, indiferent de condiţia omului, idee surprinsa
in “Scrisoarea I”, pentru ca pana si “bătrānul dascăl” este supus
morţii, deşi genialitatea lui īl ridica deasupra celorlalţi.
In “Luceafărul”
acţiunea este diversa si mai ales calatoria in
spaţiu pare a dura “mii de ani”. Timpul se contracta si se dilata
pentru a integra calatoria astrului spre origini: ”Si cai de mii de ani
treceau/ In tot atātea clipe.” Totuşi Hyperion nu a lipsit din “locul
lui menit din cer” unde se īntoarce după dialogul cu Demiurgul.
La faza de īnceput a
Universului, timpul este prezentat ca
eternitate. Demiurgul este perfecţiunea materiei, ca si Dionis/Dan, si
ei au parte de nemurire in acelaşi fel ca si Luceafărul.
Perioada dintre
īnceputul si sfarsitul Universului este
caracterizata de o scurgere diferita a timpului: mare pentru Univers si
mica pentru oameni. Astfel, existenta umana este pecetluita de trecerea
ireversibila a timpului, iar perfecţiunile materiei sunt marcate de
nemurire, de o lipsa totala a timpului.
Timpul este prezentat
in imagini diferite pentru ca el insusi
pare a fi o carte cu file din care nu putem schimba decāt prezentul.
Eminescu s-a remarcat prin talentul deosebit de a īmpleti in poezie
meditaţii filozofice de importanta fundamentala. Trecerea inexorabila a
timpului marchează existenta fiecărui om si doar inteligenta īl va face
pe acesta sa inteleaga ca trebuie se dea un sens vieţii sale pentru a
nu se pierde in neantul Universului.
Mulţumita creaţiei
eminesciene, fiecare cititor care pătrunde
in universul poetului, ia contact cu problema timpului, reuşind sa
găsească unele răspunsuri la anumite īntrebări. Si chiar daca răspunsul
nu este suficient de elocvent, rămānem cu sentimentul ca am pătruns
intr-o lume a īntrebărilor, a originilor Universului, ce pana atunci ne
era īnchisa. Ni se deschid astfel noi perspective, si urmānd
īndemnurile poetului, poate vom reuşi sa ne valorificam pozitiv
existenta si ne vom transforma prin existenta prezenta, viitorul care
acum nu na aparţine.
Eminescu isi merita pe
deplin numele pentru ca a atins prin
opera sa toate problemele esenţiale ale existentei umane si ne-a dat
posibilitatea de a ne confrunta direct cu ele prin intermediul
poeziilor, care, precum nişte uşi, ne lasă sa pătrundem in lumea
poetului si sa căutam răspunsuri ce ne marchează pe toţi. Fiescare
poezie e o noua uşa spre o noua imagine si doar īnsumāndu-le vom reuşi
poate sa atingem acelaşi nivel de meditaţie cu cel al poetului.
Raluca-Rozalia Curic
Clasa a XI-a E
Liceul de informatica „Spiru Haret” Suceava
Cele mai ok referate! www.referateok.ro |