Bubico - comentariul schitei
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
Adevărate capodopere actoriceÅŸti realizează personajul Caragiale în "Bubico" ÅŸi în "La hanul lui Mânjoală". DeÅŸi sunt două proze diferite, ÅŸi ca specii ÅŸi ca identitate a imaginarului, ele se aseamănă prin rolul fundamental jucat în construcÅ£ia epică de cel care preferă să se urce pe scenă ca interpret ÅŸi eventual regizor... |
|
|
1
Bubico
mic comentariu
Adevărate capodopere actoriceşti realizează personajul Caragiale în
"Bubico" şi în "La hanul lui Mânjoală".
Deşi sunt două proze diferite, şi ca specii şi ca identitate a
imaginarului, ele se aseamănă prin rolul fundamental jucat în
construcţia epică de cel care preferă să se urce pe scenă ca interpret
şi eventual regizor.
Partitura interpretată e diferită, aşa cum diferite sunt spaţiul epic
şi finalitatea mesajului.
În "Bubico", el experimentează una din ideile teoretice foarte dragi şi
anume, aceea prin care acorda gestului, mimicii, ochilor o importanţă
capitală în actul comunicării.
"Un tic, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decât o pagină
întreagă de descrieri", îi spunea fiicei sale, iar într-un articol
consacrat lui Ion Brezeanu opţiunea îi apărea şi mai tranşantă: "În
teatru, ca şi în lume, vorbele constituiesc numai o parte a
existenţei... În viaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi
sprâncenele decât gura; vorbele fără ochi au prea puţină căldură ochii
fără vorbe pot spune multe. Şi nu numai ochii şi sprâncenele pot fi mai
elocvente decât gura. Orice mişcare poate spune mai mult decât tirade
întregi".
Este ceea ce face în schiţa amintită. În economia textului,
participarea la dialog este redusă la minimum.
Replicile, atâtea câte apar, joacă un dublu rol: pe de o parte, ele
acroşează dialogul dintre câine şi stăpâna sa, ori dintre ea şi
povestitorul devenit personaj, pe de altă parte, stabilesc relaţia
antitetică dintre ceea ce spune ori face şi ceea ce gândeşte Caragiale,
adică acea relaţie generatoare de comic şi de suspans în coordonatele
căreia se derulează întreaga întâmplare.
1
Formulările din gând construiesc un dialog sui-generis perceptibil doar
pentru autor şi pentru cititor, acesta din urmă fiind cu discreţie
invitat să devină spectator. Iată jocul perechilor de replici aparente:
" Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!
«Norocul meu gândesc eu să trăiesc bine!... lua-te-ar dracul de javră!»"
" Bubico zice cocoana şezi mumos, mamiţico!
«Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!»"
" Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? (...)
«Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!»"
Pe măsură ce ne apropiem de final, o singură dată mai apare un «Ah!
Bubico (...) de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!», atunci când acesta
începe să urle.
Imprecaţiile cu valoarea lor defulatoare sunt abandonate în favoarea
gândului care prinde contur pentru a se transforma în faptă. Din
momentul în care cauza disimulărilor stresante a dispărut, o dată cu
Bubico, zburat pe fereastră, personajul Caragiale îşi abandonează masca
pentru a spori efectele.
După ce-o îndeamnă pe nefericita doamnă să tragă semnalul de alarmă şi
apoi o dă cu satisfacţie în primire, iese din scenă printr-un ultim
gest spectaculos şi definitoriu: "Pe când, în mijlocul pasajerilor
grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un
rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
" Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea
neagră..."
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|