1                                       Bubico
                              mic comentariu


Adevărate capodopere actoriceşti realizează personajul Caragiale în "Bubico" şi în "La hanul lui Mânjoală".

Deşi sunt două proze diferite, şi ca specii şi ca identitate a imaginarului, ele se aseamănă prin rolul fundamental jucat în construcţia epică de cel care preferă să se urce pe scenă ca interpret şi eventual regizor.

Partitura interpretată e diferită, aşa cum diferite sunt spaţiul epic şi finalitatea mesajului.

În "Bubico", el experimentează una din ideile teoretice foarte dragi şi anume, aceea prin care acorda gestului, mimicii, ochilor o importanţă capitală în actul comunicării.

"Un tic, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decât o pagină întreagă de descrieri", îi spunea fiicei sale, iar într-un articol consacrat lui Ion Brezeanu opţiunea îi apărea şi mai tranşantă: "În teatru, ca şi în lume, vorbele constituiesc numai o parte a existenţei... În viaţă, de zece ori mai mare rol au ochii şi sprâncenele decât gura; vorbele fără ochi au prea puţină căldură ochii fără vorbe pot spune multe. Şi nu numai ochii şi sprâncenele pot fi mai elocvente decât gura. Orice mişcare poate spune mai mult decât tirade întregi".

Este ceea ce face în schiţa amintită. În economia textului, participarea la dialog este redusă la minimum.

Replicile, atâtea câte apar, joacă un dublu rol: pe de o parte, ele acroşează dialogul dintre câine şi stăpâna sa, ori dintre ea şi povestitorul devenit personaj, pe de altă parte, stabilesc relaţia antitetică dintre ceea ce spune ori face şi ceea ce gândeşte Caragiale, adică acea relaţie generatoare de comic şi de suspans în coordonatele căreia se derulează întreaga întâmplare.



1 Formulările din gând construiesc un dialog sui-generis perceptibil doar pentru autor şi pentru cititor, acesta din urmă fiind cu discreţie invitat să devină spectator. Iată jocul perechilor de replici aparente:

" Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!

«Norocul meu gândesc eu să trăiesc bine!... lua-te-ar dracul de javră!»"

" Bubico zice cocoana şezi mumos, mamiţico!

«Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!»"

" Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? (...)

«Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!»"

Pe măsură ce ne apropiem de final, o singură dată mai apare un «Ah! Bubico (...) de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!», atunci când acesta începe să urle.

Imprecaţiile cu valoarea lor defulatoare sunt abandonate în favoarea gândului care prinde contur pentru a se transforma în faptă. Din momentul în care cauza disimulărilor stresante a dispărut, o dată cu Bubico, zburat pe fereastră, personajul Caragiale îşi abandonează masca pentru a spori efectele.

După ce-o îndeamnă pe nefericita doamnă să tragă semnalul de alarmă şi apoi o dă cu satisfacţie în primire, iese din scenă printr-un ultim gest spectaculos şi definitoriu: "Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:

" Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră..."