Formarea limbii romane si a poporului roman
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
Poporul român plămădit din romanizarea triburilor trace, s-a format în
primele veacuri ale erei creÅŸtine, pe ambele maluri ale Dunării, între
Balcani ÅŸi CarpaÅ£ii Nordici, între Tisa ÅŸi Nistru, în strânsă legătură
teritorială cu lumea romană din Apus... |
|
|
1
FORMAREA LIMBII ROMÂNE ŞI A POPORULUI ROMÂN
Poporul român plămădit din romanizarea triburilor
trace, s-a format în primele veacuri ale erei creştine, pe ambele
maluri ale Dunării, între Balcani şi Carpaţii Nordici, între Tisa şi
Nistru, în strânsă legătură teritorială cu lumea romană din Apus.
Procesul de romanizare, s-a început cu mult înainte
de cucerirea Daciei de către romani. Începănd cu anul 15 după
Hristos când a fost organizată provinciei Moesia Inferior (Dobrogea şi
o parte din Ungaria de azi) şi Moesia Superior (aprox. Iugoslavia de
azi)geto-dacii vin în direct cu lumea romană.
Atunci când Traian a supus Dacia (106), scrie
istoricul Vasile Pârvan, “tot malul drept al Dunării era plin de oraşe
şi cetăţi romane”.
Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele
două Moesii, provincii care au fost cucerite cu aproape două secole
înaintea Daciei, fapt ce a determinat ca procesul de transformare a
populaţiei romanizate în populaţie românească propriu-zisă să continue
într-un ritm alert.
Un rol important în procesul de romanizare la avut
oraşele formate şi conolidate de romani cuceritori în cele aproape două
secole de dominaţie politică îndeosebi în Transilvania, Banat şi
Oltenia: Porolissum (Sălaj), Potaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia),
Cedonia (Sibiu), Turris (Turnu-Măgurele), etc.
Limba română provine din latina populară vorbită, NU
din cea scrisă. Latina populară vorbită a fost numită şi latina
vulgară, pentru că în latineşte “vulgaris” = popular. Acest aspect al
latinei stă la baza celorlalte limbi înrudite cu româna care formează
împreună “familia limbii romanice”. Fondatorul filologiei romane
Friederich Diez susţine că din fuziunea a două limbi se naşte a treia,
în care se impune cea mai evoluată. Apoi explicaţia este continuată
prin împletirea dintre elementul substrat (cel autohton cu element
strat) (neolatin) din care au rezultat limbile romanice: limba dacă
(elementul substrat) s-a contopit cu limba latină populară din
care a rezultat limba română.
Limba etruscilor, oscilor, umbrilor (element
substrat) s-a contopit cu limba latină şi a rezultat limba italiană;
limba iberilor (element substrat) + limba latină a rezultat limba
spaniolă şi portugheză; etc. În felul acesta s-a format familia limbii
romanice: dalmaca (dispărută azi, s-a vorbit pe coasta de răsărit a
Adriaticii până în secolul XIX); italiana (Italia); retroromana
(vorbită în sudul Elveţiei); sarda (Sardinia); occitana (sudul
Franţei); franceza (Franţa, Belgia, o parte din Elveţia, o parte din
Canada); spaniola (Spania, fără teritoriul Catalaniei, în America de
Sud, fără Brazilia, în America Centrală, Mexic, Sudul S.U.A); catalana
(Pirinei, Barcelona, Valencia); portugheza (Portugalia, Brazilia);
româna.
Poporul român este urmaşul geto-dacilor. Datorită
împrejurărilor istorice, geto-dacii au fost nevoiţi să se amestece,
începând cu anul 106, cu coloniştii romani, aduşi în Dacia după al
doilea război ci Imperiul Roman, din diferite zone ale Europei, Africii
şi chiar Asiei. Vorbitor de limbă latină populară, limbă pe care au
impus-o popoarelor cucerite şi mult superioară limbilor autohtone.
Dacia fiind transformată în provincie a imperiului a
fost ocupată de armată, apoi de meseriaşi, negustori, etc. din diverse
părţi ale Imperiului Roman. Civilizaţia şi cultura acestora, face ca
Dacia să prospere, fiind şi o ţară bogată. Pentru romani ea era într-o
vreme “Dacia cea fericită” – “Dacia Felix” – cum s-a spus în latineşte.
Încetul cu încetul populaţia autohtonă s-a desprins cu instituţile, cu
civilizaţia şi cultura romană, apoi pe măsură ce trecea timpul au
învăţat latineşte – proces ce se numeşte romanizare.
Toate neamurile care s-au deprins să vorbească
latina populară au făcut-o treptat. Mai întâi învăţau latineşte numai
cei care aveau mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia
romană, cu ofiţerii sau soldaţii romani, cu negustorii, etc., apoi, pe
măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte din ce în ce mai
mulţi. Un timp s-au folosit geto-daca şi latina, deci populaţia
amestecată a început să aibă în limbajul ei cuvinte din cele două
limbi. De pildă ambele neamuri de populaţie amestecată rosteau numele
unor ape în denumirea veche a limbii geto-dace: Argeş, Buzău, Cerna,
Criş, Dunăre, Jiu, Mureş, Olt, Prut, Siret, Timiş, etc., sau : brad,
barză, brusture, cătun, mazăre, mânz, vatră, viezure, etc.
După anul 271, armata şi administraţia romană au
părăsit Dacia, datorită migraţiei popoarelor. Ei au lăsat populaţia
daco-romană fără apărare în faţa goţilor, vizigoţilor, huniilor,
gepizilor. Aceste neamuri erau normale (călătoresc). Ele se luptau
adesea unele cu altele, împingându-se spre Roma sau Constantinopol.
Populaţia daco-romană, nemaiavând armată permanentă nu putea să-I
alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a supravieţui ca dacoromani.
Au trebuit să se retragă în locuri ferite, depr. Munţilor Carpaţi, unde
invadatorii nu ajungeau prea uşor. Locurilor acestora ei le
spuneau “ţări”. De aceea până azi multe din podişurile şi depresiunile
amintite sunt numite Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, etc.
Un factor important în continuarea procesului de
romanizare a Daciei la constituit creştinismul. Un rol important în
constituirea creştinismului l-a avut coloniştii şi ostaşii aduşi în
Moesia Inferior şi Dacia Traiană, în deosebi cei originali din
Kappadacia, Egipt şi Iudeea. Creştinismul la români s-a produs chiar
înainte de declararea creştinismului ca religie oficială după romani.
Aşa se şi explică de ce cuvintele din terminologia religioasă sunt de
origine latină: Dumnezeu, creştin, Rusalii, înger, cruce, altar, preot,
cuminecare, rugăciune, Duminică, etc., apoi numele sfinţiilor ce se dau
în popor încă sunt latine (sânt = latin; sfânt = slavon; de la cuvântul
sfete) Sânt-Ion, Sântă-Mărie, Sânt-Toader, Sân-Petru, Sân-Medru.
Creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul
Roman în secolul IV, împăratut – Constantin cel Mare, al cărui nume a
fost dat bizanţului, capitala Imperiului Roman de
Răsărit=Constantinopol. Legiferarea creştinismului s-a produs după
“Edictul de la Milano” în 313, dat de Constantin cel Mare pentru
întreaga împărăţie romană.
Atât procesul de creştinare cât şi procesul de
formare a poporului nostru, au loc simultan. De aici facem afirmaţia
pertinentă ce aparţine numai poporului nostru şi anume: “Noi ne-am
născut creştini”, nu am fost ca alte popoare.
Românii au primit legea creştină în forma latină,
adică ritul şi limba predicării latineşte, afirmaţie susţinută de marii
istorici, precum Nicolae Iorga, Dimitria Onciul, Ioan Lupaş, Lucian
Blaga, etc.
Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a
produs schimbări în această parte a Europei. Primul val al slavilor, se
înscrie în secolul al VI –lea. Ei s-au aşezat în peninsula Balcanică
peste populaţia romanizată. O parte din ei au trecut în nordul Dunării
unde densitatea populaţiei romanizate este mai mare. Convieţuind cu
eceste popoare autohtone, ei încep să se romanizeze, să primească multe
cuvinte de la autohtoni în limba lor, proces ce se manifestă şi invers.
De la ei ne-au rămas multe denumiri de ape: Moldova, Bistriţa, Milcov,
Râmnic, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa, Târnavele, etc. sau denumiri de
oraşe: Craiova, târgovişte, Slatina, Slănic, Bistriţa, etc.
1
În secolul al VII- lea Europa este călcată de barbarii care sunt
toţi
de rasă galbenă (popare turanice), bulgarii, tătarii, turcii, ungurii.
Bulgarii se stabilesc între Don şi Volga, apoi se
îndreaptă spre
Nistru, iar în secolul al VII-lea coboară în peninsula
Balcanică
aşezându-se între Dunăre şi Munţii Balcanici. În marea masă a slavilor,
balcanicii “Bulgarii dispar ca naţiune mongolă”, se slavizează.
Imperiul Bizantin are lupte cu ei. Chiar în urma
unui război cu
bizantinii în locul tratativelor de pace, regele lor, Boris, primeşte
creştinismul în numele împăratului Mihail, al Bizanţului. Acum ei se
organizau, formează statul slavo – bulgar (în sec. al IX-lea) iar
creştinismul îl impune regele Boris poporului său în anul 864, când el
s-a botezat. Iniţial Boris, prin creştinismul acceptat şi prin
legăturile mai vechi cu popoarele autohtone cu biserica romană, el
acceptă ritul latin. Între timp, datorită neînţelegerilor cu Papa, el
scoate limba latină din biserică, o înlocuieşte cu limba greacă, apoi
când Bizanţul traduce Biblia în limba slavonă scrisă cu alfabetul
chirilic, bulgarii introduc această limbă în biserică.
Când bulgarii îşi organizau un stat în sudul
Dunării, în secolul al
IX- lea pătrund maghiarii în Dacia, conduşi de regele Arpad, care
întemeiază o dinastie care îi poartă numele. În urma unor lupte cu
popoarele germanice din zonă, pierd bătălia şi sub influenţa acestora
primesc creştinismul în 1001, de la emisarii (călugării) veniţi de la
Roma în timpul lui Ştefan cel Sfânt.
Apariţia statului bulgar şi creştinarea lui,
apariţia statului
maghiar creştin şi pătrunderea maghiarilor în Transilvania au avut
urmări foarte importante în istoria românilor şi a limbilor. Aşa
explicăm că de la sfârşitul secolului al IX- lea limba bisericii române
să devină limbă slavă şi alfabetul românesc să fie cel chirilic. Astfel
creştinismul în care s-au născut românii, după o perioadă de 500 ani
(sfârşitul secolului IV – sfârşitul secolului IX), perioadă care în
mintea poporului s-au imprimat cuvinte latine ce n-au mai putut fi
scoase din gândirea lor, au fost siliţi să rămână sub ordinea
bisericească bulgară până la organizarea Bisericii Române, în secolul
XIV, după întemeierea principatelor române. Biserica a constituit
pentru toate popoarele o pâlghe a puterii în statul feudal.
După căderea Constantinopolului în biserică se
produc transformări.
Turcii acordă puterea bisericească patriarhilor bizantini (greci) care
introduc în Bisercă limba greacă. Urmează perioada fanariotă şi mai
încărcată de tulburări, încheiată în 1821.
Acestor împrejurări, raportăm dezvoltarea culturii
româneşti
structurată pe momente şi documente. Primul document cunoscut scris în
româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521 “Scrisoarea lui Neaşu
din Câmpulung către judele Braşovului, Hans Beckner”.
Prin Reformă s-a trecut la traduceri religioase din
limba slavonă
(evangheliere, liturghiere, cazani, psaltiri, etc.) s-au făcut
traduceri la Maramureş, din Sfintele Scripturi, de unde vine şi numele
de “texte maramureşene”: Psaltirea Scheană, Psaltirea Voroneţiană,
Codicele Voroneţian, Psaltirea Hurmuzachi.
Trebuie să afirmăm că în paralel cu cultura populară
de circulaţie
orală au fost consemnate aspecte ale vieţii omenirilor şi în scris.
Dacii au folosit alfabetul grecesc şi cel latinesc, Decebal foloseşte
limba latină ca limbă diplomatică. Din textul dacic ce n-i s-a păstrat,
dinainte de cucerirea Daciei de către romani este cel al inscripţiei de
la Sarmisegetusa “Decebalus per Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo).
Datorită migraţiunii slavilor, care în sudul Dunării
formează
primul stat slavo-bulgar, legăturile directe ale Ţărilor Române cu
Imperiul Roman scad. În aceste condiţii limba latină şi limba
greacă
vor fi mai puţin utilizate în scris pe teritoriul românesc. Doar în
Transilvania va fi reintrodusă latina în secolul XI şi se va extinde şi
în celălalte provincii româneşti.
O operă importantă în limba latină aparţine
umanistului român
Nicolae Olahus, autorul volumului “Hungaria”. Limba greacă a fost
folosită mai puţin, în schimb limba slavonă, pătrude la noi prin
intermediul organizării bisericeşti. Datorită influenţei pe care
biserica o exercită asupra conducerii administrative, slavona este
adoptată în ţările romane, nu numai ca limbă a culturii ortodoxe ci ca
limbă oficială de stat. Aşa explicăm, începând cu sec. al XIV – lea şi
începutul sec. al XV – lea scriem cu caracter moral religios în limba
slavonă, în mânăstiri româneşti cunoscute (Vodiţa şi Tismana – Ţara
Românească; Neamţ – Moldova; Peri – Maramureş).
Paralel cu scrierile religioase se dezvoltă o
literatură istorică
originală în limba slavonă la curtea lui Ştefan cel Mare şi apoi
urmaşilor acestora “Letopiseţul Moldovei” început la curtea lui Ştefan
cel Mare, este continuat apoi de călugării Macabrie, Azarie, Eftinie
care I-au slujit pe diverşi domnitori (Alexandru Lăpuşneanu, Petru
Rareş, Petre Şchiopul).
Despre o literatură română în limba slavonă se poate
vorbi în sec
al XVI-lea prin lucrarea filozofică, pedagogică, moral politică
“Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”
După traducerile făcute sub
influenţa Reformei un rol important
l-a avut tipografia şi tipăriturile efectuate. Aşa s-a tipărit
“Cahetismul luteran” la Sibiu (1544), sunt bine cunoscute tipăriturile
lui Coresi la Târgovişte şi Braşov, apoi tipăriturile unor mitropoliţi
Varlaam, “Cartea românească de învăţătură” sau “Cazamia”; traducerea
Noului Testament de către mitropolitul Transilvaniei Simion Ştefan,
cunoscut şi sub numele Noul Testament de la Bălgrad; apoi la Bucureşti
mitropolitul Antim Ivirneanu, tipăreşte o carte de
învăţături
intitulată “Didahi”. Mitropolitul Moldovei, Dosoftei tipăreşte
“Psaltirea în versuri”. O carte de mare importanţă este “Biblia de la
Bucureşti” (1688), tipărită pe timpul lui Şerban Cantacuzino, urmată
apoi de “Biblia de la Blaj”.
Abia în sec al
XIX- lea se poate vorbi de o cultură
românească în limba română cu litere latine în perioada domniei lui
Cuza, unde un rol important l-au avut cărturari de la Blaj, în frunte
cu filologul Timotei Ciparu.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|