1 FORMAREA LIMBII ROMÂNE ŞI A POPORULUI ROMÂN


    Poporul român plămădit din romanizarea triburilor trace, s-a format în primele veacuri ale erei creştine, pe ambele maluri ale Dunării, între Balcani şi Carpaţii Nordici, între Tisa şi Nistru, în strânsă legătură teritorială cu lumea romană din Apus.
    Procesul de romanizare, s-a început cu mult înainte de cucerirea Daciei de către romani. Începănd  cu anul 15 după Hristos când a fost organizată provinciei Moesia Inferior (Dobrogea şi o parte din Ungaria de azi) şi Moesia Superior (aprox. Iugoslavia de azi)geto-dacii vin în direct cu lumea romană.
    Atunci când Traian a supus Dacia (106), scrie istoricul Vasile Pârvan, “tot malul drept al Dunării era plin de oraşe şi cetăţi romane”.
    Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele două Moesii, provincii care au fost cucerite cu aproape două secole înaintea Daciei, fapt ce a determinat ca procesul de transformare a populaţiei romanizate în populaţie românească propriu-zisă să continue într-un ritm alert.
    Un rol important în procesul de romanizare la avut oraşele formate şi conolidate de romani cuceritori în cele aproape două secole de dominaţie politică îndeosebi în Transilvania, Banat şi Oltenia: Porolissum (Sălaj), Potaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia), Cedonia (Sibiu), Turris (Turnu-Măgurele), etc.
    Limba română provine din latina populară vorbită, NU din cea scrisă. Latina populară vorbită a fost numită şi latina vulgară, pentru că în latineşte “vulgaris” = popular. Acest aspect al latinei stă la baza celorlalte limbi înrudite cu româna care formează împreună “familia limbii romanice”. Fondatorul filologiei romane Friederich Diez susţine că din fuziunea a două limbi se naşte a treia, în care se impune cea mai evoluată. Apoi explicaţia este continuată prin împletirea dintre elementul substrat (cel autohton cu element strat) (neolatin) din care au rezultat limbile romanice: limba dacă (elementul substrat) s-a  contopit cu limba latină populară din care a rezultat limba română.
    Limba etruscilor, oscilor, umbrilor (element substrat) s-a contopit cu limba latină şi a rezultat limba italiană; limba iberilor (element substrat) + limba latină a rezultat limba spaniolă şi portugheză; etc. În felul acesta s-a format familia limbii romanice: dalmaca (dispărută azi, s-a vorbit pe coasta de răsărit a Adriaticii până în secolul XIX); italiana (Italia); retroromana (vorbită în sudul Elveţiei); sarda (Sardinia); occitana (sudul Franţei); franceza (Franţa, Belgia, o parte din Elveţia, o parte din Canada); spaniola (Spania, fără teritoriul Catalaniei, în America de Sud, fără Brazilia, în America Centrală, Mexic, Sudul S.U.A); catalana (Pirinei, Barcelona, Valencia); portugheza (Portugalia, Brazilia); româna.
    Poporul român este urmaşul geto-dacilor. Datorită împrejurărilor istorice, geto-dacii au fost nevoiţi să se amestece, începând cu anul 106, cu coloniştii romani, aduşi în Dacia după al doilea război ci Imperiul Roman, din diferite zone ale Europei, Africii şi chiar Asiei. Vorbitor de limbă latină populară, limbă pe care au impus-o popoarelor cucerite şi mult superioară limbilor autohtone.
    Dacia fiind transformată în provincie a imperiului a fost ocupată de armată, apoi de meseriaşi, negustori, etc. din diverse părţi ale Imperiului Roman. Civilizaţia şi cultura acestora, face ca Dacia să prospere, fiind şi o ţară bogată. Pentru romani ea era într-o vreme “Dacia cea fericită” – “Dacia Felix” – cum s-a spus în latineşte. Încetul cu încetul populaţia autohtonă s-a desprins cu instituţile, cu civilizaţia şi cultura romană, apoi pe măsură ce trecea timpul au învăţat latineşte – proces ce se numeşte romanizare.
    Toate neamurile care s-au deprins să vorbească latina populară au făcut-o treptat. Mai întâi învăţau latineşte numai cei care aveau  mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, cu ofiţerii sau soldaţii romani, cu negustorii, etc., apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte din ce în ce mai mulţi. Un timp s-au folosit geto-daca şi latina, deci populaţia amestecată a început să aibă în limbajul ei cuvinte din cele două limbi. De pildă ambele neamuri de populaţie amestecată rosteau numele unor ape în denumirea veche a limbii geto-dace: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Mureş, Olt, Prut, Siret, Timiş, etc., sau : brad, barză, brusture, cătun, mazăre, mânz, vatră, viezure, etc.
    După anul 271, armata şi administraţia romană au părăsit Dacia, datorită migraţiei popoarelor. Ei au lăsat populaţia daco-romană fără apărare în faţa goţilor, vizigoţilor, huniilor, gepizilor. Aceste neamuri erau normale (călătoresc). Ele se luptau adesea unele cu altele, împingându-se spre Roma sau Constantinopol. Populaţia daco-romană, nemaiavând armată permanentă nu putea să-I alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a supravieţui ca dacoromani. Au trebuit să se retragă în locuri ferite, depr. Munţilor Carpaţi, unde invadatorii nu ajungeau prea uşor.  Locurilor acestora ei le spuneau “ţări”. De aceea până azi multe din podişurile şi depresiunile amintite sunt numite Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, etc.
    Un factor important în continuarea procesului de romanizare a Daciei la constituit creştinismul. Un rol important în constituirea creştinismului l-a avut coloniştii şi ostaşii aduşi în Moesia Inferior şi Dacia Traiană, în deosebi cei originali din Kappadacia, Egipt şi Iudeea. Creştinismul la români s-a produs chiar înainte de declararea creştinismului ca religie oficială după romani. Aşa se şi explică de ce cuvintele din terminologia religioasă sunt de origine latină: Dumnezeu, creştin, Rusalii, înger, cruce, altar, preot, cuminecare, rugăciune, Duminică, etc., apoi numele sfinţiilor ce se dau în popor încă sunt latine (sânt = latin; sfânt = slavon; de la cuvântul sfete) Sânt-Ion, Sântă-Mărie, Sânt-Toader, Sân-Petru, Sân-Medru.
    Creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman în secolul IV, împăratut – Constantin cel Mare, al cărui nume a fost dat bizanţului, capitala Imperiului Roman de Răsărit=Constantinopol. Legiferarea creştinismului s-a produs după “Edictul de la Milano” în 313, dat de Constantin cel Mare pentru întreaga împărăţie romană.
    Atât procesul de creştinare cât şi procesul de formare a poporului nostru, au loc simultan. De aici facem afirmaţia pertinentă ce aparţine numai poporului nostru şi anume: “Noi ne-am născut creştini”, nu am fost ca alte popoare.
    Românii au primit legea creştină în forma latină, adică ritul şi limba predicării latineşte, afirmaţie susţinută de marii istorici, precum Nicolae Iorga, Dimitria Onciul, Ioan Lupaş, Lucian Blaga, etc.
    Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs schimbări în această parte a Europei. Primul val al slavilor, se înscrie în secolul al VI –lea. Ei s-au aşezat în peninsula Balcanică peste populaţia romanizată. O parte din ei au trecut în nordul Dunării unde densitatea populaţiei romanizate este mai mare. Convieţuind cu eceste popoare autohtone, ei încep să se romanizeze, să primească multe cuvinte de la autohtoni în limba lor, proces ce se manifestă şi invers. De la ei ne-au rămas multe denumiri de ape: Moldova, Bistriţa, Milcov, Râmnic, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa, Târnavele, etc. sau denumiri de oraşe: Craiova, târgovişte, Slatina, Slănic,  Bistriţa, etc.
  
1  În secolul al VII- lea Europa este călcată de barbarii care sunt toţi de rasă galbenă (popare turanice), bulgarii, tătarii, turcii, ungurii.
    Bulgarii se stabilesc între Don şi Volga, apoi se îndreaptă spre Nistru, iar în secolul al   VII-lea coboară în peninsula Balcanică aşezându-se între Dunăre şi Munţii Balcanici. În marea masă a slavilor, balcanicii “Bulgarii dispar ca naţiune mongolă”, se slavizează.
    Imperiul Bizantin are lupte cu ei. Chiar în urma unui război cu bizantinii în locul tratativelor de pace, regele lor, Boris, primeşte creştinismul în numele împăratului Mihail, al Bizanţului. Acum ei se organizau, formează statul slavo – bulgar (în sec. al IX-lea) iar creştinismul îl impune regele Boris poporului său în anul 864, când el s-a botezat. Iniţial Boris, prin creştinismul acceptat şi prin legăturile mai vechi cu popoarele autohtone cu biserica romană, el acceptă ritul latin. Între timp, datorită neînţelegerilor cu Papa, el scoate limba latină din biserică, o înlocuieşte cu limba greacă, apoi când Bizanţul traduce Biblia în limba slavonă scrisă cu alfabetul chirilic, bulgarii introduc această limbă în biserică.
    Când bulgarii îşi organizau un stat în sudul Dunării, în secolul al IX- lea pătrund maghiarii în Dacia, conduşi de regele Arpad, care întemeiază o dinastie care îi poartă numele. În urma unor lupte cu popoarele germanice din zonă, pierd bătălia şi sub influenţa acestora primesc creştinismul în 1001, de la emisarii (călugării) veniţi de la Roma în timpul lui Ştefan cel Sfânt.
    Apariţia statului bulgar şi creştinarea lui, apariţia statului maghiar creştin şi pătrunderea maghiarilor în Transilvania au avut urmări foarte importante în istoria românilor şi a limbilor. Aşa explicăm că de la sfârşitul secolului al IX- lea limba bisericii române să devină limbă slavă şi alfabetul românesc să fie cel chirilic. Astfel creştinismul în care s-au născut românii, după o perioadă de 500 ani (sfârşitul secolului IV – sfârşitul secolului IX), perioadă care în mintea poporului s-au imprimat cuvinte latine ce n-au mai putut fi scoase din gândirea lor, au fost siliţi să rămână sub ordinea bisericească bulgară până la organizarea Bisericii Române, în secolul XIV, după întemeierea principatelor române. Biserica a constituit pentru toate popoarele o pâlghe a puterii în statul feudal.
    După căderea Constantinopolului în biserică se produc transformări. Turcii acordă puterea bisericească patriarhilor bizantini (greci) care introduc în Bisercă limba greacă. Urmează perioada fanariotă şi mai încărcată de tulburări, încheiată în 1821.
    Acestor împrejurări, raportăm dezvoltarea culturii româneşti structurată pe momente şi documente. Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521 “Scrisoarea lui Neaşu din Câmpulung către judele Braşovului, Hans Beckner”.
    Prin Reformă s-a trecut la traduceri religioase din limba slavonă (evangheliere, liturghiere, cazani, psaltiri, etc.) s-au făcut traduceri la Maramureş, din Sfintele Scripturi, de unde vine şi numele de “texte maramureşene”: Psaltirea Scheană, Psaltirea Voroneţiană, Codicele Voroneţian, Psaltirea Hurmuzachi.
    Trebuie să afirmăm că în paralel cu cultura populară de circulaţie orală au fost consemnate aspecte ale vieţii omenirilor şi în scris. Dacii au folosit alfabetul grecesc şi cel latinesc, Decebal foloseşte limba latină ca limbă diplomatică. Din textul dacic ce n-i s-a păstrat, dinainte de cucerirea Daciei de către romani este cel al inscripţiei de la Sarmisegetusa “Decebalus per Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo).
    Datorită migraţiunii slavilor, care în sudul Dunării formează primul stat slavo-bulgar, legăturile directe ale Ţărilor Române cu Imperiul Roman scad. În aceste condiţii limba latină şi limba  greacă vor fi mai puţin utilizate în scris pe teritoriul românesc. Doar în Transilvania va fi reintrodusă latina în secolul XI şi se va extinde şi în celălalte provincii româneşti.
    O operă importantă în limba latină aparţine umanistului român Nicolae Olahus, autorul volumului “Hungaria”. Limba greacă a fost folosită mai puţin, în schimb limba slavonă, pătrude la noi prin intermediul organizării bisericeşti. Datorită influenţei pe care biserica o exercită asupra conducerii administrative, slavona este adoptată în ţările romane, nu numai ca limbă a culturii ortodoxe ci ca limbă oficială de stat. Aşa explicăm, începând cu sec. al XIV – lea şi începutul sec. al XV – lea scriem cu caracter moral religios în limba slavonă, în mânăstiri româneşti cunoscute (Vodiţa şi Tismana – Ţara Românească; Neamţ – Moldova; Peri – Maramureş).
    Paralel cu scrierile religioase se dezvoltă o literatură istorică originală în limba slavonă la curtea lui Ştefan cel Mare şi apoi urmaşilor acestora “Letopiseţul Moldovei” început la curtea lui Ştefan cel Mare, este continuat apoi de călugării Macabrie, Azarie, Eftinie care I-au slujit pe diverşi domnitori (Alexandru Lăpuşneanu, Petru Rareş, Petre Şchiopul).
    Despre o literatură română în limba slavonă se poate vorbi în sec al XVI-lea prin lucrarea filozofică, pedagogică, moral politică  “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”
        După traducerile făcute sub influenţa Reformei un rol important l-a avut tipografia şi tipăriturile efectuate. Aşa s-a tipărit “Cahetismul luteran” la Sibiu (1544), sunt bine cunoscute tipăriturile lui Coresi la Târgovişte şi Braşov, apoi tipăriturile unor mitropoliţi Varlaam, “Cartea românească de învăţătură” sau “Cazamia”; traducerea Noului Testament de către mitropolitul Transilvaniei Simion Ştefan, cunoscut şi sub numele Noul Testament de la Bălgrad; apoi la Bucureşti     mitropolitul Antim Ivirneanu, tipăreşte o carte de învăţături intitulată “Didahi”. Mitropolitul Moldovei, Dosoftei tipăreşte “Psaltirea în versuri”. O carte de mare importanţă este “Biblia de la Bucureşti” (1688), tipărită pe timpul lui Şerban Cantacuzino, urmată apoi de “Biblia de la Blaj”.
          Abia în sec al XIX- lea se poate vorbi de o cultură românească în limba română cu litere latine în perioada domniei lui Cuza, unde un rol important l-au avut cărturari de la Blaj, în frunte cu filologul Timotei Ciparu.