M.Sadoveanu - Hanul Ancutei
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
Mihail Sadoveanu - Hanul Ancutei - Ciclul de povestiri din „Hanu
Ancutei” poate fi delimitat in grupuri de cate trei, observându-se
instituirea unei pauze după a treia si a şasea istorisire. Daca prima
povestire, cea a comisului Ionita, este un preludiu, a ÅŸaptea, a
negustorului Damian are rol de interludiu. Mihail Sadoveanu - Hanul
Ancutei... |
|
|
1
Hanu Ancutei
Mihail Sadoveanu
Ciclul de
povestiri din „Hanu Ancutei” poate fi delimitat in grupuri de cate
trei, observându-se instituirea unei pauze după a treia si a şasea
istorisire.
Daca prima povestire, cea a comisului Ionita, este
un preludiu, a şaptea, a negustorului Damian are rol de interludiu.
Pauzele, de scurta durata, după a treia si a şasea
povestire introduc, la han noi calatori ( căpitanul Isac si jupanul
Damian), personaje naratori, cunoscute de Ancuţa cea tânăra, ba chiar
de unii oaspeţi. Aceştia n-au ascultat povestirile anterioare. Ei sunt
indemnati sa povestească de comisul Ionita, de atmosfera de la
han, intrând in competiţie cu bunăvoinţa, cunoscători fiind ai
ceremonialului instaurat inca de pe vremea celeilalte Ancute.
După ce naratorul evoca acea „toamna aurie” in care
a ascultat multe povesti la Hanul Ancutei, introducându-l in scena pe
comisul Ionita, acesta din urma preia funcţia de maestru de ceremonii
si spune prima istorie, al cărui protagonist este el insusi, dar al
cărui pretext este calul prăpădit de care razesul este foarte mândru,
căci e urmaşul iepei lui Vodă, iapa devenita superpersonaj al
intamplarilor, căci l-a insotit si a trezit curiozitatea si hazul
domnitorului.
Comisul Ionita isi încheie „povestea” cerând vin si
pregătindu-se sa înceapă alta istorisire pe care de mult vroia sa o
spună. Va fi întrerupt de închinarea călugărului de la schitul Durau,
care este îndemnat sa spună întâmplarea cu Haralambie. La sfarsitul
istorisirii părintele Gherman, uimit de cele ascultate, moş Leonte
marturiseste ca nu a mai fost aşa infricosat de când a văzut balaurul.
Astfel ca, incitat la istorisire, va povesti întâmplarea, amânând din
nou pe cea a comisului.
După acest prim grup de povestiri, se constata o
întrerupere in tehnica legării istorisirilor. Este, probabil o pauza
scurta in care cei prezenţi la han reflectează pe marginea celor
ascultate sau poate ca e încheierea primei zile.
Următoarele trei istorisiri („Fântâna dintre plopi”,
„Cealaltă Ancuţa” si „Judeţ al sărmanilor”) constituie si ele un grup
legat, unitar. Tonalitatea se schimba, elementul anecdotic si cel
fabulos dispare, naratorii sunt in continuare eroi ai intamplarilor
narate dar discursul diferă.
Căpitanul Neculai Isac este singurul care marturiseste ca a fost
protagonistul evenimentelor in care si-a pierdut un ochi si care
nu i s-au şters din inima si din amintire chiar daca fântâna, viata si
moarte in acelaşi timp, ca si plopii, simbol si ei ai morţii, nu mai
mint.
Istorisirea este continuata parca direct de cea a
lui Ienache coropcarul, care nici nu-si mai aminteşte de promisiunea
comisului. Cele trei povestiri au o tema erotica, intamplarile sunt
povesti de dragoste, împlinita, sacrificata ori trădata si cerând
răzbunare. Deşi intre povestirea căpitanului si cea a coropcarului se
scurge un timp, in care Ancuţa isi aminteşte ca întâmplarea ii fusese
povestita de către mama sa, iar naratorul ramei intervine, întrebând
daca fântâna dintre plopi mai exista, intervenţia coropcarului de leagă
imediat de cea dinainte. Când si Ienache si-a încheiat povestea despre
Todirita Catana si duduca Varvara, „s-a ridicat […] un om mahalos, si
s-a arătat in lumina focului pasind legănat.” Nici intre povestirea
ciobanului Constadin Motoc si cea ca a precedat-o nu exista o pauza, o
întrerupere. După ce-si încheie trista relatare, căci răzbunarea
dragostei trădata i-a adus un prieten, pe Vasile cel Mare, dar nu
i-a alungat durerea din suflet si ruşinea umilinţei, ciobanul se
retrage in muţenie si in mâhnire, „fara bucurie si fara lumina,
ca-n negurile muntelui.”
Pauza care urmează acum este de mai mare durata, nu mai intervine
nimeni, iar promisiunea comisului pare a fi uitata.
Istorisirea razesului este insa din nou aşteptata la începutul
următoarei povestiri, „Negustor lipscan”, care împreuna cu ultimile
doua „orb sărac” si „Istorisirea Zahariei Fântânarul”, formează un alt
grup unitar. „Negustor lipscan” introduce pe jupan Damian
Cristisor, nou venit, dar foarte bine cunoscut la han, mai ales de
Ancuţa, aducând nu atât povesti noi, ci si vesti de prin locurile
unde negustoreşte. El nu-si propune sa învie o pagina a trecutului, ci
descrie calatoria sa la nemţi, abia încheiata. Povestea orbului vine
imediat, aceasta având harul spunerii, si este urmata, la insistentele
liţei Salomia, de „istorisirea” Zahariei Fântânarul, după care toţi cei
prezenţi la han se lasă furaţi de aburii vinului si de somnul de peste
noapte.
Orbul spune mai întâi istoria Mioriţei, apoi pe cea a lui Duca Vodă,
mărturisind ca deţine povestirile de la un bunic al mamei sale.
El isi asuma rolul de colportor, in timp ce Zaharia Fântânarul
asculta ascult si confirma propia-i istorisire prin intermediul liţei
Salomia pentru ca ii lipsesc atât plăcerea de a comunica mesajul, cat
si aceea de a se manifesta fata de el. Rostul Salomiei este acela
de a-i intretine lui Zaharia capacitatea de a povesti.
Istorisirile spuse la han sunt apreciate de ascultători atât din punct
de vedere al intamplarilor relatate (povestirea) cat si a modului in
care este povestita întâmplarea (discursul). Povestitorii au grija sa
respecte ceremonialul spunerii: trezirea interesului ascultătorilor,
menţinerea acestui interes si implicarea ascultătorilor in evenimente.
Povestirea aluneca in timpul intamplarilor narate, evenimentele sunt
retrăite pe măsura desfasurarii lor, dar dovedesc si o tendinţa de
obiectivare. Actul narativ se transforma adesea in act de reprezentare,
vocea naratorului se estompează, lăsând locul personajelor, care se
mişca, actioneaza si vorbesc libere de orice convenţie narativa.
In „Hanu Ancutei” exista un ciclu de noua povestiri, grupate in trei
serii de cate trei. Atât cele trei serii cat si poveştile din fiecare
sunt legate prin vocea naratorului, cel care evoca hanul,
construind rama, povestirea cadru, precum si intervenţiile celor doua
personaje centrale, comisul Ionita si Ancuţa.
Toate acestea fac din „Hanu Ancutei” o opera unitara si unica in
literatura romana.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|