1 Hanu Ancutei
                      
                       Mihail Sadoveanu



          Ciclul de povestiri din „Hanu Ancutei” poate fi delimitat in grupuri de cate trei, observându-se instituirea unei pauze după a treia si a şasea istorisire.
    Daca prima povestire, cea a comisului Ionita, este un preludiu, a şaptea, a negustorului Damian are rol de interludiu.
    Pauzele, de scurta durata, după a treia si a şasea povestire introduc, la han noi calatori ( căpitanul Isac si jupanul Damian), personaje naratori, cunoscute de Ancuţa cea tânăra, ba chiar de unii oaspeţi. Aceştia n-au ascultat povestirile anterioare. Ei sunt indemnati sa povestească  de comisul Ionita, de atmosfera de la han, intrând  in competiţie cu bunăvoinţa, cunoscători fiind ai ceremonialului instaurat inca de pe vremea celeilalte Ancute.
    După ce naratorul evoca acea „toamna aurie” in care a ascultat multe povesti la Hanul Ancutei, introducându-l in scena pe comisul Ionita, acesta din urma preia funcţia de maestru de ceremonii si spune prima istorie, al cărui protagonist este el insusi, dar al cărui pretext este calul prăpădit de care razesul este foarte mândru, căci e urmaşul iepei lui Vodă, iapa devenita superpersonaj al intamplarilor, căci l-a insotit si a trezit curiozitatea si hazul domnitorului.
    Comisul Ionita isi încheie „povestea” cerând vin si pregătindu-se sa înceapă alta istorisire pe care de mult vroia sa o spună. Va fi întrerupt de închinarea călugărului de la schitul Durau, care este îndemnat sa spună întâmplarea cu Haralambie. La sfarsitul istorisirii părintele Gherman, uimit de cele ascultate, moş Leonte marturiseste ca nu a mai fost aşa infricosat de când a văzut balaurul. Astfel ca, incitat la istorisire, va povesti întâmplarea, amânând din nou pe cea a comisului.  
    După acest prim grup de povestiri, se constata o întrerupere in tehnica legării istorisirilor. Este, probabil o pauza scurta in care cei prezenţi la han reflectează pe marginea celor ascultate sau poate ca e încheierea primei zile.
    Următoarele trei istorisiri („Fântâna dintre plopi”, „Cealaltă Ancuţa” si „Judeţ al sărmanilor”) constituie si ele un grup legat, unitar. Tonalitatea se schimba, elementul anecdotic si cel fabulos dispare, naratorii sunt in continuare eroi ai intamplarilor narate dar discursul diferă.
Căpitanul Neculai Isac este singurul care marturiseste ca a fost protagonistul evenimentelor in care si-a pierdut un ochi  si care nu i s-au şters din inima si din amintire chiar daca fântâna, viata si moarte in acelaşi timp, ca si plopii, simbol si ei ai morţii, nu mai mint.
    Istorisirea este continuata parca direct de cea a lui Ienache coropcarul, care nici nu-si mai aminteşte de promisiunea comisului. Cele trei povestiri au o tema erotica, intamplarile sunt povesti de dragoste, împlinita, sacrificata ori trădata si cerând răzbunare. Deşi intre povestirea căpitanului si cea a coropcarului se scurge un timp, in care Ancuţa isi aminteşte ca întâmplarea ii fusese povestita de către mama sa, iar naratorul ramei intervine, întrebând daca fântâna dintre plopi mai exista, intervenţia coropcarului de leagă imediat de cea dinainte. Când si Ienache si-a încheiat povestea despre Todirita Catana si duduca Varvara, „s-a ridicat […] un om mahalos, si s-a arătat in lumina focului pasind legănat.” Nici intre povestirea ciobanului Constadin Motoc si cea ca a precedat-o nu exista o pauza, o întrerupere. După ce-si încheie trista relatare, căci  răzbunarea dragostei trădata  i-a adus un prieten, pe Vasile cel Mare, dar nu i-a alungat durerea din suflet si ruşinea umilinţei, ciobanul se retrage in muţenie  si in mâhnire, „fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui.”
Pauza care urmează acum este de mai mare durata, nu mai intervine nimeni, iar promisiunea comisului pare a fi uitata.
 Istorisirea razesului este insa din nou aşteptata la începutul următoarei povestiri, „Negustor lipscan”, care împreuna cu ultimile doua „orb sărac” si „Istorisirea Zahariei Fântânarul”, formează un alt grup unitar. „Negustor lipscan” introduce  pe jupan Damian Cristisor, nou venit, dar foarte bine cunoscut la han, mai ales de Ancuţa, aducând  nu atât povesti noi, ci si vesti de prin locurile unde negustoreşte. El nu-si propune sa învie o pagina a trecutului, ci descrie calatoria sa la nemţi, abia încheiata. Povestea orbului vine imediat, aceasta având harul spunerii, si este urmata, la insistentele liţei Salomia, de „istorisirea” Zahariei Fântânarul, după care toţi cei prezenţi la han se lasă furaţi de aburii vinului si de somnul de peste noapte.
Orbul spune mai întâi istoria Mioriţei, apoi pe cea a lui Duca Vodă, mărturisind ca deţine povestirile de la un bunic al mamei sale.  El isi asuma rolul de colportor, in timp ce  Zaharia Fântânarul asculta ascult si confirma propia-i istorisire prin intermediul liţei Salomia pentru ca ii lipsesc atât plăcerea de a comunica mesajul, cat si aceea de a se manifesta fata de el. Rostul Salomiei  este acela de a-i intretine  lui Zaharia capacitatea de a povesti.
Istorisirile spuse la han sunt apreciate de ascultători atât din punct de vedere al intamplarilor relatate (povestirea) cat si a modului in care este povestita întâmplarea (discursul). Povestitorii au grija sa respecte ceremonialul spunerii: trezirea interesului ascultătorilor, menţinerea acestui interes si implicarea ascultătorilor in evenimente. Povestirea aluneca in timpul intamplarilor narate, evenimentele sunt retrăite pe măsura desfasurarii lor, dar dovedesc si o tendinţa de obiectivare. Actul narativ se transforma adesea in act de reprezentare, vocea naratorului se estompează, lăsând locul personajelor, care se mişca, actioneaza si vorbesc libere de orice convenţie narativa.
In „Hanu Ancutei” exista un ciclu de noua povestiri, grupate in trei serii de cate trei. Atât cele trei serii cat si poveştile din fiecare sunt legate prin vocea naratorului, cel care  evoca hanul, construind rama, povestirea cadru, precum si intervenţiile celor doua personaje centrale, comisul Ionita si Ancuţa.
Toate acestea fac din „Hanu Ancutei” o opera unitara si unica in literatura romana.