Patologia inflamatorie a sistemului nervos Categoria: Referat Medicina
Descriere: În ariile de neuronofagie se produc mai târziu fenomene de proliferare
glială reparativă (glioză reactivă), care în cazul unor zone de necroză
mai mari, este înlocuită de proliferarea conjunctivă cicatricială pe
seama elementelor conjunctive ale meningelui ÅŸi vaselor... |
|
||
|
|
|||
|
1 Patologia inflamatorie a sistemului nervos Oricare dintre agenţii etiologici ai infecţiilor poate da determinări la nivelul sistemului nervos. De obicei acestea sunt localizări secundare ale unei alte infecţii din organism: boli intecţioase, endocardite, infecţii pulmonare şi urinare, inflamaţii regionale etc. Căile prin care agenţii patogeni ajung la organele sistemului nervos sunt: calea vasculară, arterială sau venoasă, diseminarea din aproape în aproape (de exemplu: de la sinusuri, urechea internă etc.) sau calea prelungirilor neuronale (rabie, her¬pes zoster). Există şi posibilitatea infectării directe în cazul unor traumatisme sau al unor infecţii chirurgicale septice. După localizarea iniţială sau preponderentă a procesului inflamator, se disting: meningite, encefalite, mielite, encefalomielite, meningoencefalite, nevrite şi radiculonevrite. A. MENINGITELE Se pot împărţi, în funcţie de foiţa afectată, în pahimeningite (duramater) şi leptomeningite (pia şi arahnoida). • Pachimeningitele - inflamaţia se poate localiza pe fa¬ţa externă (epidural) sau internă (subdural). Pachimeningitele epidurale craniene şi cele subdurale spinale sunt rare, în timp ce inflamaţiile subdurale craniene şi cele epidura¬le spinale sunt mai frecvente. La nivelul durei mater craniene cauza unei pachimeningite este de obicei o infecţie de vecinătate (pielea păroasă, sinusurile, mastoida, urechea internă şi mijlocie). Macroscopic se constituie un exsudat purulent epidural sau subdural, care are tendinţa de a se extinde la arahnoidă. La măduva spinării cauza cea mai frecventă o reprezintă un focar osteomielitic vertebral, mai rar o infecţie la distanţă (în special urinară). Complicaţiile meningitelor sunt determinate de compresiunea ţesutului nervos şi de diseminarea infecţiei local sau la distanţă. Pachimeningita hemoragică internă cronică este o formă neclară etiologic (alooolism, hipotensiune intracraniană cronică, traumatisme ), întâlnită la persoane în vârstă. Constă din îngroşări hemoragice şi fibroase, cu formări posibile de chiste secundare, pe faţa internă a durei mater. • Leptomeningitele reprezintă cea mai frecventă inflamaţie a meningelui, exsudatul seros, purulent sau fibrinopurulent localizându-se între pia şi arahnoidă. Leptomeningitele seroase se întîlnesc în boli infecţioase acute (gripă, parotidită epidemică, scarlatină, mononucleoză infecţioasă, etc. ), dar constituie frecvent şi stadiul ini-ţial al unei meningite purulente. Cele purulente survin în meningita cerebro-spinală epidemică, infecţii septice şi supuraţii propagate din vecinătate (otice, sinusale, orbitale, pielea păroasă, flegmone faringiene). Macroscopic se găseşte o congestie leptomeningeană pronunţată şi un edem cerebral difuz, cu creşterea cantităţii lichidului cefalo-rahidian. În infecţiile cu piogeni exsudatul devine puru¬lent şi creşte cantitativ, dispunându-se la nivelul convexităţii (în şanţurile lobilor frontali şi parietali) sau al bazei creierulul. Localizarea iniţială este determinată de locul pătrunderii infecţiei. În cazurile în care evolueazã mai mult timp, inflamaţia cuprinde: vasele meningeale ( în principal cele venoase) rezultând tromboflebite ce pot determina necroze şi hemoragii în cortex prin stază acută; straturile superficiale ale creierului şi măduvei (meningo-encefalită, meningomielită); ependimul, rezutând o ependimită ulcerativă cu micro-supuraţii superficiale. În trecut evoluţia naturală a leptoteningitei purulente era frecvent mortală, astăzi vindecarea poate determina resorbţia totală a exsudatului purulent, sau formarea unor sechele meningeale. Acestea sunt rezultatul organizării conjunctive a exsudatului fibros şi pot duce la aderenţe între pia şi arahnoidă (leptomoningită adezivă), la cicatrici compresive (leptomeningită compresivă) şi la formarea chisturilor între foiţele aderente (arahnoidită chistică cu retenţie de lichid cefalo-rahidian). B. ENCEFALITELE ŞI MIELITELE Etiologia principală a inflamaţiilor creierului şi măduvei spinării sunt virusurile şi infecţiile bacteriene, mai rar ele pot fi produse de spirochete, protozoare şi reacţii imune patogene. Un mare număr de virusuri pot afecta sistemul nervos. Deosebirile lezionale variază cu localizările şi cantitatea modificărllor ce decurg din situaţia intracelulară a virusurilor patogene. Aspectul macroscopic al sectorului interesat este uneori nemodificat, alteori există un edem asociat cu congestie meningo-encefalică şi/sau arii hemoragice. În unele tipuri de inflamaţii cu evoluţie gravă, la examenul cu lupa, dar uneori şi cu ochiul liber, apar focare de necroză a ţesutului cerebral, ce seamănă cu ramolismentul, dar care spre deosebire de acestea, nu urmăresc distribuţia vascularizată. Microscopic, modificările debutează în celulele neuronale şi se caracterizează într-o primă fază, prin tumefierea acestora, urmată de retracţia şi liza lor - neuronoliză. În unele viroze (poliomieită, rabie, herpes, boala incluziilor citomegalice etc.) apar în celulele nervoase şi/sau gliale incluzii puse în legătură cu prezenţa intracelulară a virusului. Concomitent cu modificărlie neuronale apar infiltrate inflamatorii perivasculare, în spaţiile Virchow-Robin. Acestea sunt alcătuite iniţial şi pasager din neutrofile, mai apoi limfocite-plasmocite şi mononucleare mari. Aceste celule pot fi găsite în jurul neuronilor în necrobioză (satelitoză) pe care îi vor fagocita (neuroanofagie). În unele cazuri apar şi infiltrate hemoragice. În ariile de neuronofagie se produc mai târziu fenomene de proliferare glială reparativă (glioză reactivă), care în cazul unor zone de necroză mai mari, este înlocuită de proliferarea conjunctivă cicatricială pe seama elementelor conjunctive ale meningelui şi vaselor. Ţinând seama de localizarea principală a leziunilor, inflamaţiile cerebro - nodulare se împart în: polioencefalite ( -mielite) ale substanţei cenuşii şi leucoencefalite ( -mielite) ale substanţei albe. Inflamaţiile supurate evoluează cu leziuni particulare. • Polioencefalite ( -mielite) Poliomielita anterioară acută (paralizia infantilă). Boala apare de obicei la copii, mai des sub formă de epidemii şi este dată de virusurile poliomielitei care fac parte din entero-virusuri. La început evoluează ca o infecţie gastro - intestinală sau respiratorie minoră ce se poate vindeca. În anumite cazuri urmează perioada paralitică în care se instalează semne de suferinţă ale sistemului nervos central. Leziunile macroscopice şi microscopioe sunt cele descrise la viroze mai sus, la care se adaugă unele particularitãţi. Astfel leziunile cele mai importante se găsesc la nivelul neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei, uneori extinzându-se şi la nucleii nervilor cranieni. Fenomenele de neuronoliză pot fi uneori atât de întinse încât neuronii motori pot dispare complet la anumite nivele medulare. Nervii periferici corespunzători neuronilor distruşi prezintă tumefierea şi segmentarea axonilor precum şi degenerarea tecii de mielină. Musculatura striată corespunzătoare va prezenta cu timpul o atrofie neurogenă caracterizată prin micşorarea de volum a fibrelor şi înlocuirea lor parţială cu ţesut conjunctiv şi adipos. Encefalitele epidemice sunt un grup de boli de natură virală ce apar în epidemii. Printre acestea cea mai cunoscută este encefalita letargică von Economo, descrisă în primul război mondial, care poate fi produsă de mai multe virusuri. În această boală, care clinic evoluează cu somnolenţă, leziunile sunt localizate predominent în trunchiul cerebral, fiind mortale în 20-40% din cazuri. Vindecările lasă uneori un parkinsonism post-encefalitic precum şi crize oculogire. Un alt grup include: encefalita japoneză B, encefalita de St. Louis, encefalita rusă etc., toate cauzate de arbovirusuri şi transmise la om de către artropode sau rozătoare. Aceste encefalite sunt în general mai puţin grave, leziunile fiind cele din encefalitele virale în general. Encefalomielita rabică este o boală produsă de virusul turbării, puternic neurotrop, în care inocularea se face prin saliva animalului turbat scursă din muşcătură. Virusul ajunge la sistemul nervos central pe calea limfaticelor perineurale. Morfologic apar, pe lângă modificările cunoscute din ence¬falitele virale, leziuni cu caracter necrotic şi hemoragic, iar în citoplasma neuronilor din cornul lui Ammon, bulb şi cerebel se găsesc incluzii caracteristice: corpusculii Babeş-Negri. Virusurile herpetice pot determina encefalite de o mare gravitate, caracterizate prin zone întinse de necroză cu corpusculi intranucleari, în special în lobul temporal (encefalite necrotizante). • Leucoencefalite (mielite) 1 Sunt inflamaţii caracterizate în principal prin dezvoltarea leziunilor în substanţa albă unde determină frecvent distrucţia tecilor mielinice: boli demielinizante. Trebuie precizat că leziuni asemănătoare pot apare şi în condiţii neinfecţioase, de ex. în tulburări de formare a mielinei. Encefalomielita post-infecţioasă (para-infecţioasă) este o boală difuză a creierului şi măduvei, cu manifestări clinice grave: comă, decerebrare, paraplegie, care se pot amenda după câteva zile sau săptămâni, sau, mai rar, pot duce la moarte. Tulburările neurologice apar în legătură cu anumite viroze ca: pojarul, varicela, parotidita epidemică sau gripa, sau după: vaccinări împotriva variolei sau rabiei (encefalită post - vaccinală). Leziunile macroscopice constau din hiperemie cerebro-medulară, edem şi ocazional peteşii în substanţa albă. Microscopic în jurul venelor se găseşte un infiltrat alcătuit la început din neutrofile, mai apoi din limfocite şi plasmocite. În coloraţii speciale, se poate observa un proces de pierdere a mielinei în principal în ariile perivenoase, în timp ce axonii sunt mai puţin interesaţi (encefalomielită perivenoasă). Patogeneza bolii, pare a fi legată de o reacţie imună patogenă în ţesutul nervos. Scleroza multiplă (scleroza în “plăci", diseminată). Cea mai frecventă dintre bolile demielinizante, scleroza mul¬tiplă, este totodată cea mai importantă cauză nevasculară de incapacitate neurologică. Apare de obicei între 20-40 ani. Evoluţia este cronică (20 de ani sau mai mult) şi punctată de recăderi tot mai puţin remise din punct de vedere functional, care duc în cele din urmă la demenţă, orbire, ataxie şi pa¬raplegie. Uneori evoluează acut până la moarte. Etiopatogenia este probabil virotiocă, cu o componentă imuno-patogenă. Leziunile macroscopice constau din "plăci" de dimensiuni variate, între 0,1mm şi câţiva centimetri, de culoare roză când sunt recente şi albicioasă-retractate când sunt mai vechi. Localizarea este în substanţa albă, mai ales la nivelul nervilor optici, zonelor periventriculare frontal şi occipital, în trunchiul cerebral, pedunculii cerebeloşi şi în jumătatea dorsală a măduvei. Leziunile microscopice acute sunt caracterizate prin acumularea de limfocite şi plasmocite în jurul unor vene hiperemiate şi, treptat, distrugerea mielinei în jurul veneior cu acumulare de macrofage încărcate cu lipide. Axonii sunt în general bine păstraţi la primele pusee evolutive. Leziunile vechi sunt reprezentate de pierderea mielinei în zonele de plăci, cu păstrarea parţială a axonilor. Există şi o astrocitoză reactivă periferică. Demielinizarea este vizibilă mai bine pe coloraţiile speciale pentru mielină. Scleroza difuză (boala Sohilder) - este o boală asemănătoare sub aspect lezional cu scleroza multiplă, care apare de obicei în copilărie şi evoluează mult mai scurt (aprox. 6 ani). Leziuniie sunt bilaterale, dar nu neapărat simetrice. Se discută dacă este o entitate distinctă sau o formă particulară de scleroză multiplă. Neuromielita optică este o altă inflamaţie a subatanţei albe, considerată de unii ca o manifestare a sclerozei multiple, de alţii ca o entitate aparte. Tabloul lezional cuprinde chiste ce intereseaza măduva şi nervii optici. C. TUBERCULOZA MENINGO-CEREBRALĂ Localizarea tuberculozei la nivelul sistemului nervos este totdeauna secundară unui alt focar (pulmonar, vertebral etc. ). Cea mai importantă formă este leptomeningita tuberculoasă bazilară. Ea apare de obicei la copii şi tineri, mai ales în cadrul unei diseminări miliare. Mai rar se întâlneşte la adulţii cu tuberculoză pulmonară secundară. Calea de infectare a meningelui este încă discutată, se pare că bacilii sunt aduşi de sânge la nivelul plexurilor coroide, de unde se răspândesc în leptomeninge prin lichidul cefalorahidian. Leziunile macroscopice sunt mai evidente în regiunile bazale ale creierului, iniţial sub forma unui exsudat albicios cenuşiu dens, uneori cu o tentă verzuie. El se întinde de-a lungul vaselor scizurii silviene între chiasma optică şi bulb şi se însoţeşte de noduli cenuşii mici în special de-a lungul vaselor. Microscopic iaflamaţia are caracter exsudativ acut, cu leucocite, fibrină şi necroză cazeoasă, concentrate perivascular şi de-a lungul nervilor de la baza creierului. În stadiile avansate apar şi noduli cu celule epitelioide şi gigante, care astăzi se întâlnesc la necropsie frecvent în cazurile decedate după tratament cu tuberculostatice. În infiltratele subarahnoidiene în cazurile tratate predmină celulele limfoide. Evoluţia leptomeningitei tuberculoase determină frecvent lezarea vaselor meningeale, care pot prezenta angeite specifice, obstrucţii, anevrisme, urmate de mici infarcte sau hemoragii. Netratată, boala duce la meningo-encefalită tuberculoasă cu hidrocefalie internă acută, prinderea nervilor cranieni (paralizii) şi exitus. Determinările cerebrale bacilare pot lua, mai rar, forma nodulilor izolaţi sau conglomeraţi, cu localizare predilectă în creierul mic şi punte, numiţi tuberculoame cerebrale. Se întâlnesc cu deosebire la tineri, cu dimensiunea de 1-5 cm. şi evoluează-un timp latent, apoi cu simptome de focar. Granulomul tuberculos al durei mater - este întâlnit rar, fiind consecutiv de obicoi unei tuberculoze vertebrale. d. Neurosifilisul: Looalizarea Treponemei pallidum în sistemul nervos determină boli în stadiul terţiar şi cuaternar, azi rare prin practicarea terapiei antiluetice moderne timpurii. Formele obişnuite sunt: Meningita sifilitică, cu localizare pială, predominent bazală (chiasmă, trunchi cerebral), uneori extinsă la nivelul lobilor frontali. Macroscopic prezintă un infiltrat cenuşiu opac, mai bogat în jurul vaselor, format din limfoplasmocite. Arterele mici conţin frecvent endarterită şi panarterită sifiliticã cu infiltrate limfo-plasmocitare, cauză a unor focare moi de ramolisment. Paralizia generală progresivă este rezultatul invaziei spirochetice a scoarţei cerebrale şi ganglionilor bazali. Macroscopic determină atrofia circumvoluţiilor lobilor frontali şi temporo-parietali, cu îugroşarea cenuşie a leptomeningelor şi hidrocefalie externă, iar microscopic o encefalită cu infiltrate limfoplasmocitare perivasculare şi proliferarea microgliei. Tabesul dorsal reprezintă cea mai frecventă formă de afectare sifilitică a măduvei spinării. Poate evolua separat sau asociat cu leziuni cerebrale. Modificările sunt prezente la niveiul cordoanelor posterioare şi rădacinilor posterioare medulare. Macroscopic acestea apar atrofiate, iar microscopic prezintă arii de degenerescenţă a mielinei cu pierderea fibrelor nervoase şi o îngroşare fibroasă a leptomeningelui local. Modificări similare se pot întâlni şi la nervii optici şi cordoanele antero-laterale. BIBLIOGRAFIE 1. NICULAE C. D. – „Elemente de morfopatologie specială”, Editura Naţională, Bucureşti, 1996; 2. ŞTEFANACHE F. – „Neurologie clinică”, U.M.F. Iaşi, 1997; 3. RUSU VALERIU – „Dicţionar medical”, Editura Medicală, Bucureşti, 2001. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
