Epoca renasterii si literaturii renanscentiste
Categoria: Referat
Istorie
Descriere:
Termenul de “umanism" are doua sensuri:unul larg, de dragoste faţă de
oameni, ÅŸi unul restrîns, de interes faţă de valorile antichităţii.În
legătură cu RenaÅŸterea, termenul de umanism, se foloseÅŸte în ambele
sensuri... |
|
|
1
Epoca
renaşterii şi
literaturii
renanscentiste
(sec. XV – XVII)
CONDIŢII ISTORICE
Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionată
înflorire a artelor, numită Renaştereaprin contrast cu evul mediu vazut
ca o perioadăa dogmei şi fanatismului, cuprinde secolele al XIV, şi al
XVI-le în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările de Jos, în
Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea.
Renaşterea apare mai întîi în
Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi
social-politice corespunzătoare.În oraşele-state italiene,dezvoltarea
meşteşugurilor şi comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei
opoziţie faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic.Înflorirea
comerţului duce la marile descoperiri Marco Polo ajunge în China, iar
navigatorii spanioli de sub comanda italianului Cristofor Columb,
aflaţi în căutarea unui drum mai scurt spre Indii, descoperă un nou
continent.Lumea cunoscută-restrînsă în evul mediu-se lărgeşte tot mai
mult.
Inventarea tiparului
face posibilă o răspîndire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice
şi a valorilor literare.Renaşterea (Renesancie) este epoca guvernată de
o atitudine critică faţă de instituţiile şi mentalităţile medievale, pe
fondul unui flux de idei reformatoare şi umaniste, ce luptă pentru
afirmarea literaturii naţionale şi pentru combaterea uzului excesiv de
teme religioase. Tot ce apare pe plan cultural constituie un mijloc de
contracarare a acţiunilor clerului sau de politizare a vieţii sociale,
ghidată de autorităţile statale.
Un important
rol, atît în plan politic, cît şi cultural, îl are burghezia, care, în
ţările unde nu este foarte numeroasă,precum Slovacia şi Cehia,
este înlocuită,de oraşenime .În Slovacia de exemplu ,oraşenimea era
mult ajutată de Monarhie, întrucît aceasta avea nevoie de un aliat
puternic împotriva micii nobilimi. Este motivul pentru care
orăşenimii i se acorda numeroase privilegii, astfel încît unele
dintre ele au devenit aşa -zise “oraşe-libere”,avînd puterea necesara
de a se administra independent, dar,în acelaşi timp fiind supuse
puterii monarhice. Nobilimea, pentru a face faţă acţiunilor ostile ale
celor doi aliaţi, îşi caută sprijinul în rîndul clerului.
Renaşterea este epoca renumită pentru conflictul la nivel social între
orăşenime /Monarhie şi nobilime/cler.
Această perioadă este numită şi
Epoca Umanismului, datorită încercărilor din acest timp de a integraîn
societate persoane cu idei deschise culturalizării maselor. Biserica,
refractară faţă de artă şi cultură antica, este mult criticată de
umanişti , care acordau o mare valoare întocmai culturii antice.
Umanismul se manifestă la nivelul mai multor ţări.În Italia, “leaganul
latinităţii ”, se produce o schimbare uluitoare: limba latină, este
inlocuită cu limba italiană. Umanismul publică aproape toate scrierile
poeţilor mari. antici. Se afirmă prin Dante Alighieri (“Divina
comedie”), Petrarca (“Scrieri”), Giovani Boccacio (“Decameronul”). În
Franţa , se remarcă Rabelais,în Spania, Cervantes, iar în Anglia,
literatura umanistă este larg acaparată de opera lui Shakespeare.
UMANISMUL
Termenul de “umanism" are doua sensuri:unul larg, de
dragoste faţă de oameni, şi unul restrîns, de interes faţă de valorile
antichităţii.În legătură cu Renaşterea, termenul de umanism, se
foloseşte în ambele sensuri.
Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai
parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei.Renaşterea
ia antichitatea ca model, încercînd s-o cunoască în toată bogăţia ei de
valori.Începe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată
descoperite, sunt studiate cu atenţie şi-începînd antice, care, o dată
descoperite, sunt studiate cu atenţie şi începînd cu a doua jumătate a
secolului al XV-lea tipărite, sunt studiate cu atenţie şi-începînd cu a
doua jumătate a secolului al XV-lea-tipărite.Săpăturile scot la iveală
ziduri şi statui, comori ale artei antice.Se creează biblioteci şi
librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat
probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la
Florenţa.
Creaţiile antice devin
modele, surse de inspiraţie, atît pentru scriitori-care folosesc adesea
chiar limba latină-,cît şi pentru artişti.Antichitatea afirmase cu
mîndrie că “Omul este măsura tuturor lucrurilor” şi că” În lume-s multe
mari minuni;/Minuni mai mari ca omul nu-s!”Reînviind această tradiţie,
Renaşterea realizeză un ideal de om universal, multilateral, un om
căruia, ca şi personajul antic "nimic din ceea ce este omenesc" nu-i
este străin:armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat,
iubitor de cunoaştere şi frumos, om de cultură şi de acţiune în acelaşi
timp.Un astfel de om este un abis de ştiinţă, după cum se exprima
Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate
ştiinţele si în alte cîteva pe deasupra”.
Spre deosebire de evul
mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în
exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentual pe raţiunea,
libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. “Nimic
nu este mai presus pe pămînt decît omul, nimic nu este mai presus în
om decît mintea şi sufletul [...]”, scria Pico Mirandola în
al său Discurs despre demnitatea omului.
Un
astfel de om avea o educaţie multilaterală, filosofică, literară,
ştiiţifică, artistică şi fizică.Reprezentativi pentru idealul de
personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om de
ştiinţă şi architect.
Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură.Această
atitudine se reflectă în concepţia despre artă, pictorilor
recomandîndu-li-se “să studieze cu atenţie marele model al naturii”.
Promovînd
raţiunea, cunoaşterea ştiinţifică a naturii şi a omului, Renaşterea se
opune dogmatismului şi fanatismului medieval.Lectura în original a
vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să
releve modificările ulterioare şi interesante făcute în aceste scrieri
de către reprezentanţii bisericii.Corupţia şi ipocrizia clerului
catholic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor
satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea se asociază cu
Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională.
RENAŞTEREA ÎN ITALIA
Francesco Petrarca
(1304-1374) este o personalitate reprezentativă pentru începuturile
umanismului renanscentist.Admirator al antichităţii latine,
descoperitor al unor manuscrise cu discursuri de Cicero, partizan al
restaurării republicii romane, autor de opere în limba latină, Petrarca
a fost unul dintre cei mai mari poeţi italieni, fapt recunoscut încă
din timpul vieţii, cînd a primit la Roma cununa de lauri.
Opera sa poetică cea
mai valoroasă, scrisă în limba italiană, constituie Canţonierul, volum
ce cuprinde cîntece şi sonete inspirate de iubirea lui pentru
Laura.Poeziile evocă, în imagini vibrînd de sensibilitate, momente ale
întîlnirilor cu iubita, o prezintă în ipostaze graţioase (în barcă, sub
ploaia de flori ale unui arbore primăvăratic, în unda unei ape ori
strălucind la curte)sau tristă, bolnavă.Toata gama stărilor sufleteşti
ale îndrăgostitului îşi găseşte expresia în poezia lui Petrarca:
„Slăvite fie loc şi ceas şi clipă,
Meleag şi an, şi anotimp, şi lună,
Cînd am simţit din ochii tăi, stăpînă.
Iubirea-n pieptul meu cum se-firipă
Şi-n veci slăvită-a lacrimei risipă
În care-am plîns cu dragostea-mpreună,
Şi rănile ce-n sînul meu se-adună.
Şi-n inimă săgeata-nfiptă-n pripă...”
(Cantonierul LXI)
După moartea iubitei, rimele îi recheamă
imaginea şi fac să retrăiască clipele fericirii perdute.
Mai mult decît Beatrice, din care Dante
făcuse un symbol, Laura este o femeie vie, o prezenţă poetică legată de
cadrul natural.
Stilistic, Petrarca
utilizeză contrastele, spre a exprima frumuseţea femeii sau chinurile
lui de îndrăgostit:
“Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie,
Mă tem şi sper, şi ard şi sunt de gheaţă
Şi zac răpuns şi zbor pînă-n tărie,
Nimic nu prind şi-o lume string în braţă.”
(CXXXIV)
Giovanni Baccaccio (1313-1375), cel mai mare
prozator al Renaşterii italiene, a fost un umanist, cunoscător al
antichităţii şi autor de opera în latină.Capodopera sa, Decameronul,
este însă scrisă în limba poporului şi relevă geniul său de povestitor.
Povestea cu cadru are vechi tradiţii
orientale, celebră fiind ăn acest sens colecţia de basme arabe O
mie şi una de nopţi, unde cadrul îl constituie istoria
Şeherezadei, care îi spune în fiecare noapte cite o poveste soţului
ei.Boccaccio preia această formulă, imaginînd zece tineri care, de
teama ciumei ce bîntuia Florenţa, se retrag la o vilă din afara
oraşului şi, spre a-şi trece timpul spun fiecare zilnic cite o poveste
timp de zece zile.Dintre cele o sută de povestiri, unele sunt vesele,
pline de un umor succulent, altele tragice, dar toate slăvesc în spirit
renanscentist viaţa şi iubirea, îndeamnă la trăirea plenară.Satira lui
Boccaccio se îndreaptă asupra unor moravuri contemporane lui, dar şi
general-umane, biciuind prostia, ipocrizia, corupţia, avariţia,
prejudecăţile.
Arta de povestitor, care vădeşte
ăn caracterizarea pregnantă a tipuilor şi în concentrarea nuvelelor,
face din Boccaccio creatorul prozei artistice italiene.
RENAŞTEREA ÎN FRANŢA
În Franţa,
Renaşterea s-a manifestat în secolul al XVI-lea, sub influenţa
Renaşterii italiene, dar în forme specifice.Atitudinea umanistă pe o
buna cunoaştere a literaturii greceşti şi latine, i-a făcut pe cei
şapte poeţi grupaţi în cadrul Pleialei să ia model creaţiile
antichităţii, considerate realizări de neîntrecut, singurele în stare
să-I stimuleze pe scriitorii vremii în a realize opera demne de
nobleţea pe care ei o contribuiau poeziei.
Principalul merit al poeţilor Pleiadei este de a fi contribuit
substanţial la afirmarea şi cultivarea limbii franceze.Preocupările lor
în acest sens s-au manifestat atît teoretic, în manifestul intitulat
Apărarea şi ilustrarea limbii franceze, cît şi în creaţia literară.
Cel mai reprezentativ poet al
Pleiadei, Pierre de Ronsad (1524-1585), a fost influenţat de Horaţiu
(în ode )şi de Petrarca în sonetele către Casandra, Maria şi Elena,
grupate sub titlul Iubirile.Depăşind, în cele mai bune creaţii ale
sale, influenţa petrarchistă, Rosard scrie sonete în care sentimentul
erotic se exprimă cu fineţe, în forme originale.Tema cea mai frecventă
este aceea a trecerii timpului, îmbinînd motivul sorţii schimbătoare
(„fortuna labilis”)cu acela al trăirii clipei („caroe diem”), ca în
acest sonet către Elena:
„ Cînd vei fi-mbătrînit şi cu tristeţe
Vei toarce serile la lumînare,
Rostind vreun vers de-al meu cu-nduioşire,
Ronsard, vei zice, mă cînta-n juneţe.
Si vei vedea că slujnica-ţi trsare
Ca smulă din toropelii ceţe,
Că la auzul gloriei măreţe
Te-o binecuvînta cu minunare.
Vei regreta dispreţul şi trufiaş
Trăieşte!Mîine n-aştepta să vie,
Culege de-astăzi trandafirul vieţii.”
În cea de-a doua jumătate a secolului al
XV-lea, entuziasmul, optimismul fac loc, într-o Franţă frămîntată de
războaie civile, unei atitudini sceptice, pe care o reprezintă în mod
strălucit Michel de Montaigne (1533-1592).Opera acestui filozof se
intitulează Eseurile şi reprezintă o autoanaliăă de o profunzime fără
precedent.Lucrarea nu urmăreşte un subiect anumit, ci prezintă
concepţiile, atitudinile lui Montaigne faţă de viaţă socială, educaţie,
religie.În centrul operei se găseşte autorul eiş scopul său este de a
se prezenta cu toată sinceritatea.Prin minuţiozitatea şi adîncimea
analizei, Montaigne, vorbindu-ne despre el ca om, vorbeşte despre
problemele generale ale omului.
GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL
François Rabelais, autorul lui Gargantua şi
Pantagruel, a trăit între anii
1494-1553.Fusese în tinereţe călugăr, conform dorinţei tatălui său, dar
dezgustat de moravurile acestei tagme, pe care o va satiriza în opera
sa, o părăseşte pentru studiul medicinei, pe care o va practica pînă
spre sfîrşitul vieţii.Călătoriile efectuate în Italia, în calitate de
medic al ambasadorului francez, îl pun în contact cu înflorirea viaţă
culturală din această ţară, opera sa rămînînd însă impregnatăde
spiritul francez.
Inspirîndu-se din cărţi populare
anonime,Rabelais scrie despre faptele lui Pantagruel, apoi despre tatăl
acestuia, Gargantua, realizînd o operă profund originală.Personaje care
se bucurau de un real succes printre cititori, Gargantua li Pantagruel
sunt doi uriaşi cumsecade, care trec print-o mulţime de aventuri comice
şi fantastice.
Gargantua se naşte cerînd „De băut!” şi
va creşte ca un gigant mereu însetat şi înfometat, dornic de toate
plăcerile vieţii.O parte importantă a acestei prime cărţi este
consacrată educaţiei lui Gargantua, domeniu căruia Rabelais, ca şi alţi
reprezentanţi ai Renaşterii, îi acordă o deosebită importanţ.Primii doi
dascăli ai copilului îl pun să înveţe pe dinafară cunoştinţe
nefolositoare.La insistenţa unui prieten al tatălui său ,
Gargantua este încredinţat unui alt dascăl, Ponocrate, în tovărăşia
căruia pleacă la Paris, oraş unde se remarcă încă de la sosire prin
dimensiunile lui colosale şi prin faptul că ia clopotele Catedralei
Notre Dame spre a le agăţa de gîtul iepei.Educaţia pe i-o da Ponocrate
îmbină, în spirit renascentist,cunoaşterea naturii cu studiul autorilor
antici, cu muzica şi exerciţiile fizice.Invadarea ţinuturilor sale
natale de către crudul şi mărginitul rege Picrochole îl determină pe
Gargantua să lupte cu el şi să-l învingă.Ca recompensă pentru ajutorul
primit de la călugăr viteaz, fratele Ioan,Gargantua construieşte pentru
aceasta Mănăstirea Thélème, model renascentist de societate liberă,
opusă tradiţionalelor rînduieli mănăstireşti.
Cărţile următoare se ocupă de
educaţia lui Pantagruel şi aventurile lui şi ale prietenului său,
Panurge.Pentru a afla aceasta din urmă trebuie să se căsătorească sau
nu,cei doi prieteni întreprind o lungă călătorie pe mare spre oracolul
Sfintei Sticle, drum în care vizitează ţinuturi ce prilejuiesc, sub
apartenenţa lor fantastică, o pronunţată atitudine satirică faţă de
realităţile vremii.Un exemplu îl constituie insula papimanilor,
adoratori ai papei.
Dincolo de caracterul ei fabulos şi
comic, opera lui Rabelais conduce spre semnificaţii superioare.În
prolog, scriitorul îşi compara el însuşi creaţia cu borcănaşele în care
farmaciştii îşi ţineau pe vremuri leacurile,vase ce întruchipau figuri
comice, dar conţineau substanţe binefăcătoare.Precum cîinele roade osul
spre a-i suge măduva, tot aşa, scrie Rabelais, cititorul trebuie să
pătrundă miezul operei.
Afirmarea
vieţii plenare şi a cunoaşterii.Giganţii
lui
Rabelais sunt, la modul comic, simboluri ale idelalului de om
universal, pe care şi-l propunea Renaşterea.Uriaşi ca fizic,acumulînd
cu nesaţ tot ce le oferea viaţa, ei sunt însetaţi de cunoaştere şi au o
largă înţelegere pentru tot ceea ce este omenesc.Semnificativă este, în
acest sens,scrisoarea adresată de Gargantua fiului său, Pantangruel,
scrisoare adresată care conţineun adevărat program de educaţie al
Renaşterii, epocă în care “literele le s-au redat ”lumina şi
deminitatea”.Gargantua îşi sfătuieşte urmaşulsă studieze limbile
clasice-greaca, latina, ebraica-, apoi geometria, aritmetica, muzica,
astronomia, dreptul civil, medicina.Un loc însemnat este dat
cunoaşterii ştiiţifice a naturii, în timp ce sunt înlăturate
pseudoştiinţe ca astrologia sau alchimia, practicate în evul
mediu.”Abisul în ştiinţă”rămîne o impresonantă metaforă care exprimă
toată dorinţa de a şti a oamenilor Renaşterii.Ca o deviză a umanismului
sună cuvintele lui Rabelais referitoare la „cunoaşterea perfectă a
celeilalte lumi, care este omul”, univers miniatural, microcosm în
armonie cu macrocosmul (cosmosul).Personalitatea complexă a omului
Renaşterii trebuia întregită şi pe plan moral,căci ştiinţa fără
conştiinţă nu-i decît ruină a sufletului.”Adversar al războilui, pe
care îl consideră de inspiraţie diabolică, Rabelais introduce în
programul său educativ mînuirea armelor în scopul apărării împotriva
cotropitorilor, iar paşnicul Gargantua luptă vitejeşte pentru a-şi
apăra ţara.
Satirizarea pedanteriei şi a
clericalismului.Admiraţia lui Rabelais faţă de autorii antici se
vădeşte în mulţimea citatelor reproduse din ei.Dar exagerările
latiniste şi pedanteria sunt satirizate în episodul studentului
limuzin, care exprimă într-un mod ridicol şi de neînţeles folosind
cuvinte latineşti, dar, cuprins de frică în faţa mîniei lui
Pantangruel, îşi aminteşte imediat graiul de acasă.
Verva satirică a lui Rabelais se
îndreaptă împotriva pedanţilor, a celor ale căror pretenţii de erudiţie
ascund o mare superficialitate.Aceştia sunt, de cele mai multe ori,
clerici, reprezentanţi ai Sorbonei, universitatea pariziană care mai
era, în vremea scriitorului, închisă în dogmele şi sistemul de
argumentaţie artificială moştenite din evul mediu.Un astfel de personaj
este Janotus de Baligardo, teologul trimis de Soborna spre a-l convinge
pe Gargantua să înapoieze clopotele luate de Notre Dame.
Comicul provine mai întîi din
prezentarea alaiului lui Janotus, apoi din contrastul dintre
pretenţie şi realitate, dintre apartenenţa lui de salvator al
bunăstării unei întregi regiuni ameninţate de lipsa clopotelor şi
caracterul meschin al cîştigătorului pe care îl urmăreşte de
fapt.Discursul său este plin de citate latine, uneori incorecte.
Fantasticul şi
grotescul.Procedee artistice.Episodul iepei lui Gargantua este
caracteristic pentru amesteculde fantastic şi grotesc din opera lui
Rabelais.În creaţia acestuia grotescul provine din exagerarea
monstruoasă a dimensiunilor eroilor şi din contrastul dintre aceste
dimensiuni şi faptul că personale duc viaţa unor oameni obişnuiţi.De
fapt, în Gargantua şi Pantagruel, caracterul fantastic constă aproape
exclusiv în dimensiunile colosale.Vrînd să îndeplinească un gest
obişnuit, acela de a înlătura cu coada muştele şi bondarii, iapa lui
Gargantua seceră o pădure întreagă.Referirile la armăsarii lui Iuliu
Cezar sau la berberii din Sciţia fac parte din parodierea excesului de
erudiţie:
„Cam în aceeaşi vreme, Fayol al IV-lea, regele.Numidiei, i-a trimis lui
Grandgousier o iapă uriaşă, cum nu se mai pomenise vreodată:dupa cum
prea bine ştiţi, lucrurile nemaivăzute la noi din Africa vin
totdeauna.”
(Gargantua, XVI, traducere de Al.Hodoş)
Atitudinea fundamentală a lui
Rabelais, manifestată mai ales faţă de uriaşii săi, este umoristă,
presupnînd rîsul binevoitor, simpatia şi înţelegerea superioară faţă de
om în general.Rabelais posedă prin excelenţa arta
povestirilor.Povestirea este vie, dînd impresia de mişcare.Atunci cînd
prezintă vorbirea unui personaj, Rabelais se dovedeşte un maestru al
sugerării stilului oral, pe care îl adaptează caracterului fiecărui
erou în parte.Cuvîntarea lui Janotus, cu aparenţe de erudiţie, este
împrumutată de onomatopee, care dau impresia surprinderii pe viu şi
creează, în acelaşi timp, comicul.
Rabelais a fost un mare creator de limbă,
inventînd cuvinte cu rezonanţe comice, în enumerări pline de
umor.Influenţat de folclor, scriitorul citează frecvent proverbe,
grupîndu-le uneori în jurul unei teme.Astfel, neghiobii “se
ascund pe ploaie în apă, spun Tatăl nostru maimuţelor, se întorc la
oile lor, duc sfoarele la păscut, gonesc cîinele înaintea leului, pun
căruţa înaintea boilor, se scarpină unde nu-i mănîncă, mănîncă mai
întîi pîinea albă, potcovesc greierii, se gîdilă să rîdă, văd musca în
lapte, bat tufişurile, dar nu prind păsărelele,iau băşcile drept
felinare, prind berzele dintr-o săritură , sar de la cocoş la măgar.”
În literatura română, opera lui
I.Creangă este apropiată de spiritul rabelais-ian.Îi unesc umorul,
bucuria de a trăi exprimată în forme colosale, fracventa citare a
înţelepciunii populare, figurile comice ale unor uriaşi binevoitori,
satirizarea pedantismului şi a ipocriziei clericilor, stilul oral.
1
RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE DE JOS
Ilustru reprezentant al umanismului, Eramus
din Rottendam (1446-1536)
Este autorul unor valoroase lucrări de erudiţie:traducerea latină a
operei lui Euripide, ediţia în limba greacă a lui Aristotel, gramatici,
dicţionare, tratate de latină şi elină, o culegere de cugetări şi
maxime commentate ale anticilor.Opera sa cea mai veche este Elogiul
nebuniei, alegorică şi spirituală afirmare a fanteziei şi îndrăznelii
care trebuie să echilibreze raţiunea în orice acţiune a omului şi, în
acelaşi timp, o satiră virulentă a societăţii medievale, a fanatismului
şi prostiei.
RENAŞTEREA ÎN ANGLIA
După o perioadă îndelungată de războaie
pustiitoare şi lupte
pentru putere, Anglia cunoaşte în secolul al XV-lea şi începutul
secolului al XVII-lea o deosebită dezvoltare economică;este perioada
Renaşterii engleze.Umanismul englez se preocupă mai mult de
problemele
politice,sociale şi morale şi are un character popular mai accentuat
decît în Italia sau Franţa.Răspîndirea şi succesul la public al
teatrului elisabetan-care a culminat cu opera lui W.Shakespeare-sunt o
dovadă a acestui character popular al Renaşterii engleze.
Un scriitor englez care în
plin ev mediu anunţa Renaşterea,
jucînd un rol similar aceluia al lui Boccaccio în literature italiană,a
fost Geoffrez Chaucer (1340-1400).Principala sa operă o constituie
Povestirile din Canterbury.Povestirile cu cadru, realizeză după modelul
Decameronului, dar în versuri, această scriere foloseşte ca pretext
călătoria a treizeci de pelerine de la un han de lîngă Londra, spre
catedrala din Canterbury.Pnetru a face drumul mai plăcut, hangiul
propune ca fiecare pelerine să spună poveşti la dus şi două la
întoarcere .Dintre acestea, Chaucer a realizat doar douăzeci şi patru.
Spre deosebire de opera lui Boccaccio, în
Povestirile lui
Canterbury fiecare povestitor este individualizat în funcţie de
profesia şi caracterul lui, prezentate în prolog;cavalerul şi fiul său,
scutierul, stareţa, călugărul, negustorul, notarul, răzeşul,
corăbierul, tîrgoveaţa din Bath, popa, plugarul, morarul, aprodul,
hangiul etc.Caracterizarea fiecăruia-prin fizic şi limbaj-se face în
precuvîntarea la povestea pe care o spune şi care este în acord cu
personalitatea sa.
În afară de cîteva povestiri cu character grav (cum
este aceea a
cavalerului), majoritatea sunt pline de umor şi cu intenţie satirică la
adresa moravurilor epocii.Ca şi Decameronul, Povestirile din Canterbury
exprimă bucuria de a trăi plenar, prevestind Renaşterea.
Interesul pentru aspectele politice, sociale
şi morale se vădeşte
în opera umanismului Thomas Morus (1478-1535), Utopia.De origine
grecească, tărîmul fabulos al unei societăţi ideale.Datorită
popularităţii acestei scriei, titlul cărţii lui Th.Morus a devenit un
substantive comun, care denumeşte toate creaţiile similare.
În opoziţie cu situaţia din Anglia vremii
sale,Th.Morus prezintă în
Utopia o societate fără proprietate particulară şi fără clase. Tpţi
cetăţenii trebuind să muncească.Utopenii trăiesc în bună înţelegere,
conducîndu-se după legi stricte în viaţa de familie şi în
morală.Cultivînd arta şi ştiinţa., cinstind plăcerile spiritului, ei
detestă războiul.
WILLIAM
SHAKESPEARE (1564-1616) s-a născut în orăşelul
Stratford-on-Avon.Se stabileşte la Londra, unde în curînd se afirmă ca
actor,autor dramatic, poet, mai tîrziu ajungînd şi coproprietar a două
ca actor, autor dramatic, poet,mai tîrziu ajungînd şi
coproprietar a
două importante teatre londoneze.După cum se obişnuia în mod current la
acea data,Shakespeare a prelucrat adeseori piese scrise înainte de
alţii, dar dîndu-le o structură nouă, profunzime de gîndire, o bogăţie
de idei şi o formă atît de înaltă, încăt modelele vechi au fost date
uitării.Activitatea sa de dramaturg s-a desfăsurat de-a lungul a 22 de
ani, totalizînd ,7 de piese, după care Shakespeare s-a retras în
orăşelul lui natal, unde peste patru ani s-a stins, la vîrsta de 52 de
ani.
Dramele istorice shakespeare-iene au
fost prilejuite de marea
victorie engleză asupra Spaniei, care pornise să invadeze Anglia,
precum şi de victoria definitivă a monarhiei, centralizate împotriva
feudalismului anarhic.Aceste evenimente importante au provocat un
val
uriaş de patritism.Sheakespeare constantă că marile mase de spectatori
manifestă o preferinţă extraordinară pentru piesele cu subiect din
istoria Angliei.De aceea, el îşi începe cariera de dramaturg cu piese
de acest gen, scriind, de-a lungul vieţii, în total 10 drame istorice.
În aceste drame,Shakespeare desfăsfăşoară un
amplu tablou dramatic
al Angliei feudale,cu grele războaie externe şi sîngeroase lupte
interne, cu victorii şi dezastre, cu fapte eroice şi cu trădări infame,
cu momente înălţătoare şi cu cruzimi oribile.În acţiunea acestor drame
apar conflicte în care sunt angajate forţe sociale puternice:monarhia,
biserica catolică, aristocraţia feudală, curtenii, orăşenii,
ţăranii.Regalitatea absolută îo apare marelui dramaturg ca o necesitate
împotriva anrhiei feudale, dar în concepţia sa regele are mai multe
obligaţii faţă de ţară decît drepturi:daca nu şi le îndeplineşte,
el
este destinat unui sfîrşit tragic.
În seria dramelor sale istorice, cele
mai realizate artistic Richard III, Henric IX şi Henric V.
Prima impresionează prin figura eroului
principal, infirmat şi
ambiţiosul Richard, care înlătură semantic, prin mijloacele cele mai
bestiale, orice piedică din drumul ambiţiei sale de a ajunge rege.În
timpul bătăliei decisive,dîndu-şi seama de apropiatul dezastru, stările
sale de conştiinţă alterează rapid într-o halucinantă luptă cu sine
însuşi.
Dintre dramele istorice shakespeare-iene, Richard
III are cel mai
mare efect scenic şi este cea mai des jucată.Henric IV este singura
dramă istorică shakespeare-iană în care apare aproape întreaga
societate engleză a secolului al XV-lea, de la rege şi episcopi pînă la
cărăuşi şi vagabonzi.Tot aici apare şi celebra figură a cavalerului
Falstaff, tipul nobilului scăpătat şi decăzut din punct de vedere moral
dar nu lipsit de o inteligenţă ascuţită şi de o profundă înţelegere a
unor probleme omeneşti.
Henric V dramă construită mai mult epic,
narativ şi discriptiv, în
stilul unei cronici aduce figura unui monarh care, în momentele
decisive pentru soarta ţării, înţelege să ţină sema de opiniile şi
dorinţele maselor populare.
Comediile lui
Shakespeare,în număr de 15, sunt o adevărată
izbucnire optimistă a dragostei de viaţă, un adevărat imn închinat
tinereţii, iubirii şi frumosului.Acţiunea lor este plasată de obicei în
Grecia sau în Italia, în lumea Sudului.Totuşi, se fac aici în
permanenţă aluzii la realităţile din Anglia timpului.
Nevestele vesele lui Windsor este una
din puţinele comedii
shakespeare-iene a căror acţiune se petrece în întregime într-un mediu
provincial burghez englez.Comedia ridiculează prostia şi aroganţa
soţilor lipsiţi de atenţie şi înţelegere faţă de soţiile lor, precum şi
aventurile galante-urmărind totodată şi un cîştig material-ale
decăzutului şi fanfaronului cavaler Falstaff.
Tema dominantă aproape a tuturor
comediilor lui Shakespeare este
tratată aici în acel mai pur spirit umanist:ca o preţuire entuziastă a
bucuriilor lumii pămînteşti, ca un sentiment carfe impulsionează
voinţa, energia, inteligenţa şi pasiunea omului.Astfel, în Îmblînzirea
scorpiei întîlm figura eroinei care ţine să i se recunoască demnitatea
sa de om.Comedia feerică Visul unei nopţi de vară schiţează
tabloul
iubirii capricioase şi uşuratice, apărînd în opoziţie cu adevărata
iubire, matură şi profundă.În Neguţătorul din Veneţia scriitorul îi
atacă pe cei dezumanizaţi de setea de cîştiguri şi afirmă idea
egalităţii oamenilor, indiferent de naţionalitate sau de credinţă.
În ultimele sale aşa-numite
comedii (Cymbeline, Furtuna,Povestea
de iarnă) încep să apară însă note melancolice, sentimentul dezamăgirii
în faţa realităţilor vremii.Aici, realismul viziunii lasă tot mai mult
loc elementelor simbolice,idilice sau fantastice.Totuşi, prin Prospero,
personajul principal din Furtuna, piesă numită” testamentul” lui
Shakespeare, marele dramaturg transmite omenirii un sentiment de
încredere în viitor.
Marile tragedii
shakespeare-iene.Cu toată dezamăgirea pe care o
exprimă Shakespeare în tragedii, iubirea lui de oameni şi marea sa
încredere în virtuţile morale ale omului nu-l lasă să ajungă pînă în
adîncurile deznădejdii.De aceea, chiar şi în marile sale tragedii
dreptate învinge, omul triumfă asupra răului.
Din seria celor cinci mari
tragedii, Romeo şi Julieta era o
factură mai mult lirică, poetică, decît de profundă tragedie.Această
dramă a celor doi tineri îndrăgostiţi din Verona, sacrificaţi de vrajba
dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le vaduce la
împăcare, este mai presupus de toate un imn încheiat dragostei
dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti.În această
privinţă, frumuseţea lirică a sentimentului iubirii dintre Romeo
şi
Julieta n-a fost egalată de nici un alt scriitor.
Hamlet-una
din marile capodopere ale lumii din toate
timpurile- realizează o imagine grandioasă a contradicţiilor sociale
grave ale epocii, reflectate în zguduitoarea criză morală a prinţului
Danemarcei.Acesta, întors de la studii, este întîmpinat acasă de criza
mondială a prinţului Danemarcei.Aceasta, întors la studii, este
întimpinat acasă de fapte oribile:asasinarea tatălui său pentru a i se
lua tronul, infidelitatea mamei, care s-a grăbit să se căsătorească cu
asasinul soţului ei, şi falsitatea viciatei curţi regale,care acceptă
toate aceste fapte monstruoase.Suferinţa lui Hamlet este, în primul
rînd, suferinţa umanismului, care constată că”vremile ;i-au ieşit din
făgaşul lor firesc”şi că el nu poate face tot c ear trebui, pentru că
nu stă în puterile unui singur om să restabilească adevărul, cinstea,
binele şi dreptatea.
Subiectul tragediei Macbeth prezintă faptul că
răul porneşte din
rînduielile nedrepte ale lumii, dar şi din om.Nobilul scoţian Macbeth,
împins de vanitatea de a domni, îşi omoară regele.Dar prima crimă îl
împinge mereu spre alte crime, mai oribile.
Macbeth ajunge o neputincioasă
jucărie a puterii oarbe a răului,
chinuit de remuşcări, fără o clipă de linişte sufletească.Dintre marile
tragedii shakespeare-iene, aceasta este mai scurtă, mai concentrată şi
cu o atmosferă dramatică mai puternică.
Othello aduce ca personaj principal un erou pe care
autorul l-a
înzestrat cu cele mai frumoase calităţi morale.Acesta însă cade victimă
marii sale încrederi în orice fel de oameni- de pildăm în Lago,care ii
strecoară în suflet, cu mare perfidie, otrava îndoielii în cinstea
Desdemonei, soţia lui Othello.Prăbuşit în prăpastia dezamăgirii,
înşelate.Cînd, la urmă, se convinge de înşelăciunea lui Lago şi de
nevinovăţia Desdemondei, Othello se pedepseşte sinucigîndu-se dar moare
împăcat, pentru că şi-a recăpătat încrederea în posibilitatea cinstei
oamenilor.
Regele Lear este
tragedia monumentală ca viziune şi de un fior
tragic impresionant.Bătrînul Lear, regele medieval stăpînit de gîndul
puterilor sale nelimitate,îşi împarte regatul celor doua perfide fiice
ale sale,pe a treia, Cordelia, o alungă, deşi ea îl iubeşte cu
adevărat;i-o spune însă într-un fel prea simplu, în timp ce Lear este
obişnuit ca toţi să i se supună şi să-i flateze vanitatea.Lipsit de
regat, alungat de cele doua fiice, Lear rătăceşte în lume, bătrîn,
părăsit şi doborît sufleteşte de nerecunoştinţa fiicelor sale.
Dar mai presus de toate Lear suferă acum o
teribilă dramă de
cunştiiţă, constatînd că, în faţa falsităţii şi cruzimii lumii egoiste,
omul lipsit de putere şi bogăţie nu mai rămîne decît o biată făptură
neputincioasă, abndonată, dispreţuită şi urgistă.Aceasta este, de
altmiteri, ultima concluzie a lui Shakespeare şi marilor sale tragedii.
Sonetele.În piesele sale de început
Shakespeare a introdus cîteva
sonete.Dar, în afara acestora,el a compus un grup de 154 de sonete care
permit să se presupună că au fost prilejuite de decepţia poetului
înşelat de iubita sa.
Tema cea mai frecventă a acestor sonete
este iubirea;poetul crede într-o iubire pură, adevărată şi statornică:
”Eu nu cred că sunt piedici la unirea
A doua inimi ce credinţa-şi ţin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere cînd în cale-i piedici vin.”
De asemenea, revin şi alte teme:regretul că goana timpului scurtează
bucuriile vieţii, că slăbiciunile pun prea repede stăpînire pe om, că
minciuna este şi în iubire un aspect urît al naturii umane, că
numai
arta poate da valoare de eternitate iubirii sau că geniul poetului
poate înfrunta timpul-moartea şi uitarea.Foarte semnificativ este
sonetul 66, care, formulînd o aspră judecatăa relelor lumii din acel
timp,exprimă înseşi dezamăgirile umaniştilor vremii,scepticism ce
caracterizează creaţia scriitorilor de la sfîrşitul Renaşterii şi care
a dat o notă accentuată de melancolie întregii creaţii shakespeare-iene
următoare perioadei de compunere a sonetelor:
"...Scîrbit de toate, tihna morţii chem,
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi huzur,
Credinţa-marfă, legea sub blestem.
Onoarea-aur calp, falsficat..."
Pentru varietatea şi profunzimea ideilor lor umaniste şi pentru forma
lor desăvîrşită, sonetele lui Shakespeare, luate în totalitatea lor
organică, s-ar putea spune că alcătuiesc cea mai înaltă operă lirică a
întregii perioade a Renaşterii.
RENAŞTEREA ÎN SPANIA
Renaşterea spaniolă, aşa-numitul "secol de aur", cuprinde a doua
jumătate a secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVII-lea.Societatea spaniolă se caracterizeză prin puncte contradicţii,
pe care o parte între fabuloasele bogăţii aduse din coloniile americane
şi mizeria maselor populare, pe de altă parte între structurile
medievale, care continuau să fie susţinute de o puternică biserică
reacţionară, şi idealurile umaniste.
În literatură, Renaşterea spaniolă a ilustrat
romanul şi dramaturgia.
Caracteristică literaturii spaniole este specia
romanului
picaresc.În centrul său se află un picaro(potlogar, lichea), un
aventurier ale cărui peregrinări prilejuiesc zugrăvirea celor mai
dificile medii sociale.
Capodopera romanului spaniol o constituie Don
Quijote, creaţia de valoare universală a lui Cervantes.
În dramaturgie, reprezentativi sunt Lope de Vega
(1562-1653), fecund
autor a peste două mii de piese –drame cu caracter popular, exprimînd
revolta împotriva nobilimii(Fîntîna turmelor), şi comedii de capă şi
spadă-, şi Pedro Caldéron de la Barca (1600-1681), cu drama Viaţa e
vis.
CERVANTES
Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), cel mai
mare scriitor al
Spaniei şi unul dintre scriitori cei mai mari ai literaturii
universale, s-a născut într-o familie de origine nobilă, dar săracă.A
avut o viaţă foarte agitată:a studiat la diverse universităţi, studii
mereu întrerupte, apoi s-au înrolat în armată.Erou în bătălia de la
Lepanto contra turcilor,Cervantes s-a întors din bătălie fără braţul
stîng.În drum spre patrie este capturat de corsari mauri şi dus în
captivitate la Alger, unde stă cinci ani.
Reîntors în Spania, se dăruieşte idealului
literelor.Scrie un roman
pastoral, versuri, drame, mai multe comedii şi farse, douăsprezece
nuvele-adevărate capodopere ale geniului.Apoi devine perceptor de
biruri, timp de cîţiva ani.Pentru fraudele săvîrşite de un ajutor al
său face şi cîteva luni de închisoare, unde va medita asupra vieţii
sale trecute, pline de deziluzii, înfrîngeri şi amărăciuni.
Bilanţul acestei vieţi, Cervantes l-a transfigurat
artistic sub
forma unui roman:Don Quijote de la Mancha una din marile capodopere ale
tuturor timpurilor.
Structura romanului.Subiectul romanului este bine
cunoscut:un mic
nobil de la ţară, sărac, dar care e mîndru de titlul său nobiliar de
"hidalgo", cititor pasionat de romane cavalereşti, îşi propune să
reînvie instituţia "cavalerilor rătăcitori" de odinioară;şi astfel
călare pe slăbănogul său cal Rocinate şi însoţit de mucalitul ţăran
Sancho Panza ca scutier, Don Quijote porneşte "în ajutorul celor slabi
şi năpăstuiţi".Din nesfîrşita serie de aventuri, Don Quijote iese mereu
înfrînt,suferind tot felul de necazuri şi umiliri, este mereu luat în
rîs de ceilalţi;chiar şi de ţăranca simplă Dulcineea, cum botezase el,
văzînd-o în închipuirea lui ca pe o frumoasă castelană, de care se
îndrăgosteşte.Pînă la urmă, după ani de asemenea nefericite şi ridicole
de aventuri, vindecat de închipuirile lui cavalereşti, Don Quijote se
întoarse acasă.Ultimul capitol al romanului, descriind sfîrşitul
eroului, este cel mai frumos din întreaga carte.
În ediţiile mult prescurtate ale
cărţii lui Cervantes, romanul
pare a avea un caracter pur şi simplu umoristic, exclusiv distractiv.În
realitate,structura romanului este mult mai complexă.Capitolele care
narează aventuri pline de haz alterează cu pagini foarte colorate şi
viguroase descrieri realiste ale locurilor, realităţilor şi oamenilor
Spaniei, cu pagini de energie judecăţi critice asupra faptelor şi
stărilor de lucruri din Spania acelei epoci;sau –în special în partea a
doua a romanului- cu acele strălucitoare discursuri, pline de
înţelepciune, care înscriu printre cele mai frumoase pe care ni le-a
lăsat literatura Renaşterii.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|