1            Epoca renaşterii şi literaturii         renanscentiste
                   (sec. XV – XVII)
                 CONDIŢII ISTORICE
   Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionată înflorire a artelor, numită Renaştereaprin contrast cu evul mediu vazut ca o perioadăa dogmei şi fanatismului, cuprinde secolele al XIV, şi al XVI-le în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările de Jos, în Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea.
       Renaşterea apare mai întîi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-politice corespunzătoare.În oraşele-state italiene,dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei opoziţie faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic.Înflorirea comerţului duce la marile descoperiri Marco Polo ajunge în China, iar navigatorii spanioli de sub comanda italianului Cristofor Columb, aflaţi în căutarea unui drum mai scurt spre Indii, descoperă un nou continent.Lumea cunoscută-restrînsă în evul mediu-se lărgeşte tot mai mult.
         Inventarea tiparului face posibilă o răspîndire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor literare.Renaşterea (Renesancie) este epoca guvernată de o atitudine critică faţă de instituţiile şi mentalităţile medievale, pe fondul unui flux de idei reformatoare şi umaniste, ce luptă pentru afirmarea literaturii naţionale şi pentru combaterea uzului excesiv de teme religioase. Tot ce apare pe plan cultural constituie un mijloc de contracarare a acţiunilor clerului sau de politizare a vieţii sociale, ghidată de autorităţile statale.
          Un important rol, atît în plan politic, cît şi cultural, îl are burghezia, care, în ţările unde nu este foarte numeroasă,precum Slovacia şi  Cehia, este înlocuită,de oraşenime .În Slovacia de exemplu ,oraşenimea era mult ajutată de Monarhie, întrucît aceasta avea nevoie de un aliat puternic împotriva micii nobilimi. Este motivul pentru care orăşenimii  i se acorda numeroase privilegii, astfel încît unele dintre ele au devenit aşa -zise “oraşe-libere”,avînd puterea necesara de a se administra independent, dar,în acelaşi timp  fiind supuse puterii monarhice. Nobilimea, pentru a face faţă acţiunilor ostile ale celor doi aliaţi, îşi caută sprijinul în  rîndul clerului. Renaşterea este epoca renumită pentru conflictul la nivel social între orăşenime /Monarhie şi nobilime/cler.
       Această perioadă este numită şi Epoca Umanismului, datorită încercărilor din acest timp de a integraîn societate persoane cu idei deschise culturalizării maselor. Biserica, refractară faţă de artă şi cultură antica, este mult criticată de umanişti , care acordau o mare valoare întocmai culturii antice. Umanismul se manifestă la nivelul mai multor ţări.În Italia, “leaganul latinităţii ”, se produce o schimbare uluitoare: limba latină, este inlocuită cu limba italiană. Umanismul publică aproape toate scrierile poeţilor mari. antici. Se afirmă prin Dante Alighieri (“Divina comedie”), Petrarca (“Scrieri”), Giovani Boccacio (“Decameronul”). În Franţa , se remarcă Rabelais,în Spania, Cervantes, iar în Anglia, literatura umanistă este larg acaparată de opera lui Shakespeare.
                             
                        UMANISMUL
   Termenul de “umanism" are doua sensuri:unul larg, de dragoste faţă de oameni, şi unul restrîns, de interes faţă de valorile antichităţii.În legătură cu  Renaşterea, termenul de umanism, se foloseşte în ambele sensuri.
     Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei.Renaşterea ia antichitatea ca model, încercînd s-o cunoască în toată bogăţia ei de valori.Începe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi-începînd antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi începînd cu a doua jumătate a secolului al XV-lea tipărite, sunt studiate cu atenţie şi-începînd cu a doua jumătate a secolului al XV-lea-tipărite.Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice.Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.
        Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atît pentru scriitori-care folosesc adesea chiar limba latină-,cît şi pentru artişti.Antichitatea afirmase cu mîndrie că “Omul este măsura tuturor lucrurilor” şi că” În lume-s multe mari minuni;/Minuni mai mari ca omul nu-s!”Reînviind această tradiţie, Renaşterea realizeză un ideal de om universal, multilateral, un om căruia, ca şi personajul antic "nimic din ceea ce este omenesc" nu-i este străin:armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi frumos, om de cultură şi de acţiune în acelaşi timp.Un astfel de om este un abis de ştiinţă, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele si în alte cîteva pe deasupra”.
         Spre deosebire de evul mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentual pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. “Nimic nu este mai presus pe pămînt decît omul, nimic nu este mai presus în om  decît mintea  şi sufletul [...]”, scria Pico Mirandola în al său Discurs despre demnitatea omului.
            Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filosofică, literară, ştiiţifică, artistică şi fizică.Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om de ştiinţă şi architect.
             Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură.Această atitudine se reflectă în concepţia despre artă, pictorilor recomandîndu-li-se “să studieze cu atenţie marele model al naturii”.
          Promovînd raţiunea, cunoaşterea ştiinţifică a naturii şi a omului, Renaşterea se opune dogmatismului şi fanatismului medieval.Lectura în original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesante făcute în aceste scrieri de către reprezentanţii bisericii.Corupţia şi ipocrizia clerului catholic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională.
                                
                         RENAŞTEREA ÎN ITALIA
        Francesco Petrarca (1304-1374) este o personalitate reprezentativă pentru începuturile umanismului renanscentist.Admirator al antichităţii latine, descoperitor al unor manuscrise cu discursuri de Cicero, partizan al restaurării republicii romane, autor de opere în limba latină, Petrarca a fost unul dintre cei mai mari poeţi italieni, fapt recunoscut încă din timpul vieţii, cînd a primit la Roma cununa de lauri.
         Opera sa poetică cea mai valoroasă, scrisă în limba italiană, constituie Canţonierul, volum ce cuprinde cîntece şi sonete inspirate de iubirea lui pentru Laura.Poeziile evocă, în imagini vibrînd de sensibilitate, momente ale întîlnirilor cu iubita, o prezintă în ipostaze graţioase (în barcă, sub ploaia de flori ale unui arbore primăvăratic, în unda unei ape ori strălucind la curte)sau tristă, bolnavă.Toata gama stărilor sufleteşti ale îndrăgostitului îşi găseşte expresia în poezia lui Petrarca:
„Slăvite fie loc şi ceas şi clipă,
Meleag şi an, şi anotimp, şi lună,
Cînd am simţit din ochii tăi, stăpînă.
Iubirea-n pieptul meu cum se-firipă
Şi-n veci slăvită-a lacrimei risipă
În care-am plîns cu dragostea-mpreună,
Şi rănile ce-n sînul meu se-adună.
Şi-n inimă săgeata-nfiptă-n pripă...”
(Cantonierul LXI)
     După moartea iubitei, rimele îi recheamă imaginea şi fac să retrăiască clipele fericirii perdute.
      Mai mult decît Beatrice, din care Dante făcuse un symbol, Laura este o femeie vie, o prezenţă poetică legată de cadrul natural.
        Stilistic, Petrarca utilizeză contrastele, spre a exprima frumuseţea femeii sau chinurile lui de îndrăgostit:
“Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie,
Mă tem şi sper, şi ard şi sunt de gheaţă
Şi zac răpuns şi zbor pînă-n tărie,
Nimic nu prind şi-o lume string în braţă.”
                                             (CXXXIV)

     Giovanni Baccaccio (1313-1375), cel mai mare prozator al Renaşterii italiene, a fost un umanist, cunoscător al antichităţii şi autor de opera în latină.Capodopera sa, Decameronul, este însă scrisă în limba poporului şi relevă geniul său de povestitor.
      Povestea cu cadru are vechi tradiţii orientale, celebră fiind ăn acest sens colecţia de basme arabe O mie  şi una de nopţi, unde cadrul îl constituie istoria Şeherezadei, care îi spune în fiecare noapte cite o poveste soţului ei.Boccaccio preia această formulă, imaginînd zece tineri care, de teama ciumei ce bîntuia Florenţa, se retrag la o vilă din afara oraşului şi, spre a-şi trece timpul spun fiecare zilnic cite o poveste timp de zece zile.Dintre cele o sută de povestiri, unele sunt vesele, pline de un umor succulent, altele tragice, dar toate slăvesc în spirit renanscentist viaţa şi iubirea, îndeamnă la trăirea plenară.Satira lui Boccaccio se îndreaptă asupra unor moravuri contemporane lui, dar şi general-umane, biciuind prostia, ipocrizia, corupţia, avariţia, prejudecăţile.
      Arta de povestitor, care vădeşte  ăn caracterizarea pregnantă a tipuilor şi în concentrarea nuvelelor, face din Boccaccio creatorul prozei artistice italiene.
                                    
                     RENAŞTEREA ÎN FRANŢA
          În Franţa, Renaşterea s-a manifestat în secolul al XVI-lea, sub influenţa Renaşterii italiene, dar în forme specifice.Atitudinea umanistă pe o buna cunoaştere a literaturii greceşti şi latine, i-a făcut pe cei şapte poeţi grupaţi în cadrul Pleialei să ia model creaţiile antichităţii, considerate realizări de neîntrecut, singurele în stare să-I stimuleze pe scriitorii vremii în a realize opera demne de nobleţea pe care ei o contribuiau poeziei.
           Principalul merit al poeţilor Pleiadei este de a fi contribuit substanţial la afirmarea şi cultivarea limbii franceze.Preocupările lor în acest sens s-au manifestat atît teoretic, în manifestul intitulat Apărarea şi ilustrarea limbii franceze, cît şi în creaţia literară.
       Cel mai reprezentativ poet al Pleiadei, Pierre de Ronsad (1524-1585), a fost influenţat de Horaţiu (în ode )şi de Petrarca în sonetele către Casandra, Maria şi Elena, grupate sub titlul Iubirile.Depăşind, în cele mai bune creaţii ale sale, influenţa petrarchistă, Rosard scrie sonete în care sentimentul erotic se exprimă cu fineţe, în forme originale.Tema cea mai frecventă este aceea a trecerii timpului, îmbinînd motivul sorţii schimbătoare („fortuna labilis”)cu acela al trăirii clipei („caroe diem”), ca în acest sonet către Elena:
„   Cînd vei fi-mbătrînit şi cu  tristeţe
Vei toarce serile la lumînare,
Rostind vreun vers de-al meu cu-nduioşire,
Ronsard, vei zice, mă cînta-n juneţe.
Si vei vedea că slujnica-ţi trsare
Ca smulă din toropelii ceţe,
Că la auzul gloriei măreţe
Te-o binecuvînta cu minunare.
Vei regreta dispreţul şi trufiaş
Trăieşte!Mîine n-aştepta să vie,
Culege de-astăzi trandafirul vieţii.”

     În cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, entuziasmul, optimismul fac loc, într-o Franţă frămîntată de războaie civile, unei atitudini sceptice, pe care o reprezintă în mod strălucit Michel de Montaigne (1533-1592).Opera acestui filozof se intitulează Eseurile şi reprezintă o autoanaliăă de o profunzime fără precedent.Lucrarea nu urmăreşte un subiect anumit, ci prezintă concepţiile, atitudinile lui Montaigne faţă de viaţă socială, educaţie, religie.În centrul operei se găseşte autorul eiş scopul său este de a se prezenta cu toată sinceritatea.Prin minuţiozitatea şi adîncimea analizei, Montaigne, vorbindu-ne despre el ca om, vorbeşte despre problemele generale ale omului.

GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL
     François Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel, a trăit între anii
1494-1553.Fusese în tinereţe călugăr, conform dorinţei tatălui său, dar dezgustat de moravurile acestei tagme, pe care o va satiriza în opera sa, o părăseşte pentru studiul medicinei, pe care o va practica pînă spre sfîrşitul vieţii.Călătoriile efectuate în Italia, în calitate de medic al ambasadorului francez, îl pun în contact cu înflorirea viaţă culturală din această ţară, opera sa rămînînd însă impregnatăde spiritul francez.
     Inspirîndu-se din cărţi populare anonime,Rabelais scrie despre faptele lui Pantagruel, apoi despre tatăl acestuia, Gargantua, realizînd o operă profund originală.Personaje care se bucurau de un real succes printre cititori, Gargantua li Pantagruel sunt doi uriaşi cumsecade, care trec print-o mulţime de aventuri comice şi fantastice.
      Gargantua se naşte cerînd „De băut!” şi va creşte ca un gigant mereu însetat şi înfometat, dornic de toate plăcerile vieţii.O parte importantă a acestei prime cărţi este consacrată educaţiei lui Gargantua, domeniu căruia Rabelais, ca şi alţi reprezentanţi ai Renaşterii, îi acordă o deosebită importanţ.Primii doi dascăli ai copilului îl pun să înveţe pe dinafară cunoştinţe nefolositoare.La insistenţa  unui prieten al tatălui său , Gargantua este încredinţat unui alt dascăl, Ponocrate, în tovărăşia căruia pleacă la Paris, oraş unde se remarcă încă de la sosire prin dimensiunile lui colosale şi prin faptul că ia clopotele Catedralei Notre Dame spre a le agăţa de gîtul iepei.Educaţia pe i-o da Ponocrate îmbină, în spirit renascentist,cunoaşterea naturii cu studiul autorilor antici, cu muzica şi exerciţiile fizice.Invadarea ţinuturilor sale natale de către crudul şi mărginitul rege Picrochole îl determină pe Gargantua să lupte cu el şi să-l învingă.Ca recompensă pentru ajutorul primit de la călugăr viteaz, fratele Ioan,Gargantua construieşte pentru aceasta Mănăstirea Thélème, model renascentist de societate liberă, opusă tradiţionalelor rînduieli mănăstireşti.
       Cărţile următoare se ocupă de educaţia lui Pantagruel şi aventurile lui şi ale prietenului său, Panurge.Pentru a afla aceasta din urmă trebuie să se căsătorească sau nu,cei doi prieteni întreprind o lungă călătorie pe mare spre oracolul Sfintei Sticle, drum în care vizitează ţinuturi ce prilejuiesc, sub apartenenţa lor fantastică, o pronunţată atitudine satirică faţă de realităţile vremii.Un exemplu îl constituie insula papimanilor, adoratori ai papei.
      Dincolo de caracterul ei fabulos şi comic, opera lui Rabelais conduce spre semnificaţii superioare.În prolog, scriitorul îşi compara el însuşi creaţia cu borcănaşele în care farmaciştii îşi ţineau pe vremuri leacurile,vase ce întruchipau figuri comice, dar conţineau substanţe binefăcătoare.Precum cîinele roade osul spre a-i suge măduva, tot aşa, scrie Rabelais, cititorul trebuie să pătrundă miezul operei.
           Afirmarea vieţii plenare şi a cunoaşterii.Giganţii lui                   Rabelais sunt, la modul comic, simboluri ale idelalului de om universal, pe care şi-l propunea Renaşterea.Uriaşi ca fizic,acumulînd cu nesaţ tot ce le oferea viaţa, ei sunt însetaţi de cunoaştere şi au o largă înţelegere pentru tot ceea ce este omenesc.Semnificativă este, în acest sens,scrisoarea adresată de Gargantua fiului său, Pantangruel, scrisoare adresată care conţineun adevărat program de educaţie al Renaşterii, epocă în care “literele le s-au redat ”lumina şi deminitatea”.Gargantua îşi sfătuieşte urmaşulsă studieze limbile clasice-greaca, latina, ebraica-, apoi geometria, aritmetica, muzica, astronomia, dreptul civil, medicina.Un loc însemnat este dat cunoaşterii ştiiţifice a naturii, în timp ce  sunt înlăturate pseudoştiinţe ca astrologia sau alchimia, practicate în evul mediu.”Abisul în ştiinţă”rămîne o impresonantă metaforă care exprimă toată dorinţa de a şti a oamenilor Renaşterii.Ca o deviză a umanismului sună cuvintele lui Rabelais referitoare la „cunoaşterea perfectă a celeilalte lumi, care este omul”, univers miniatural, microcosm în armonie cu macrocosmul (cosmosul).Personalitatea complexă a omului Renaşterii trebuia întregită şi pe plan moral,căci ştiinţa fără conştiinţă nu-i decît ruină a sufletului.”Adversar al războilui, pe care îl consideră de inspiraţie diabolică, Rabelais introduce în programul său educativ mînuirea armelor în scopul apărării împotriva cotropitorilor, iar paşnicul Gargantua luptă vitejeşte pentru a-şi apăra ţara.
       Satirizarea pedanteriei şi a clericalismului.Admiraţia lui Rabelais faţă de autorii antici se vădeşte în mulţimea citatelor reproduse din ei.Dar exagerările latiniste şi pedanteria sunt satirizate  în episodul studentului limuzin, care exprimă într-un mod ridicol şi de neînţeles folosind cuvinte latineşti, dar, cuprins de frică în faţa mîniei lui Pantangruel, îşi aminteşte imediat graiul de acasă.
      Verva satirică a lui Rabelais se îndreaptă împotriva pedanţilor, a celor ale căror pretenţii de erudiţie ascund o mare superficialitate.Aceştia sunt, de cele mai multe ori, clerici, reprezentanţi ai Sorbonei, universitatea pariziană care mai era, în vremea scriitorului, închisă în dogmele şi sistemul de argumentaţie artificială moştenite din evul mediu.Un astfel de personaj este Janotus de Baligardo, teologul trimis de Soborna spre a-l convinge pe Gargantua să înapoieze clopotele luate de Notre Dame.
       Comicul provine mai întîi din prezentarea alaiului lui Janotus, apoi  din contrastul dintre pretenţie şi realitate, dintre apartenenţa lui de salvator  al bunăstării unei întregi regiuni ameninţate de lipsa clopotelor şi caracterul meschin al cîştigătorului pe care îl urmăreşte de fapt.Discursul său este plin de citate latine, uneori incorecte.
         Fantasticul şi grotescul.Procedee artistice.Episodul iepei lui Gargantua este caracteristic pentru amesteculde fantastic şi grotesc din opera lui Rabelais.În creaţia acestuia grotescul provine din exagerarea monstruoasă a dimensiunilor eroilor şi din contrastul dintre aceste dimensiuni şi faptul că personale duc viaţa unor oameni obişnuiţi.De fapt, în Gargantua şi Pantagruel, caracterul fantastic constă aproape exclusiv în dimensiunile colosale.Vrînd să îndeplinească un gest obişnuit, acela de a înlătura cu coada muştele şi bondarii, iapa lui Gargantua seceră o pădure întreagă.Referirile la armăsarii lui Iuliu Cezar sau la berberii din Sciţia fac parte din parodierea excesului de erudiţie:
„Cam în aceeaşi vreme, Fayol al IV-lea, regele.Numidiei, i-a trimis lui Grandgousier o iapă uriaşă, cum nu se mai pomenise vreodată:dupa cum prea bine ştiţi, lucrurile nemaivăzute la noi din Africa vin totdeauna.”                                                   (Gargantua, XVI, traducere de Al.Hodoş)
       Atitudinea fundamentală a lui Rabelais, manifestată mai ales faţă de uriaşii săi, este umoristă, presupnînd rîsul binevoitor, simpatia şi înţelegerea superioară faţă de om în general.Rabelais  posedă prin excelenţa arta povestirilor.Povestirea este vie, dînd impresia de mişcare.Atunci cînd prezintă vorbirea unui personaj, Rabelais se dovedeşte un maestru al sugerării stilului oral, pe care îl adaptează caracterului fiecărui erou în parte.Cuvîntarea lui Janotus, cu aparenţe de erudiţie, este împrumutată de onomatopee, care dau impresia surprinderii pe viu şi creează, în acelaşi timp, comicul.
     Rabelais a fost un mare creator de limbă, inventînd cuvinte cu rezonanţe comice, în enumerări pline de umor.Influenţat de folclor, scriitorul citează frecvent proverbe, grupîndu-le  uneori în jurul unei teme.Astfel, neghiobii “se ascund pe ploaie în apă, spun Tatăl nostru maimuţelor, se întorc la oile lor, duc sfoarele la păscut, gonesc cîinele înaintea leului, pun căruţa înaintea boilor, se scarpină unde nu-i mănîncă, mănîncă mai întîi pîinea albă, potcovesc greierii, se gîdilă să rîdă, văd musca în lapte, bat tufişurile, dar nu prind păsărelele,iau băşcile drept felinare, prind berzele dintr-o săritură , sar de la cocoş la măgar.”
      În literatura română, opera lui I.Creangă este apropiată de spiritul rabelais-ian.Îi unesc umorul, bucuria de a trăi exprimată în forme colosale, fracventa citare a înţelepciunii populare, figurile comice ale unor uriaşi binevoitori, satirizarea pedantismului şi a ipocriziei clericilor, stilul oral.
                           

1 RENAŞTEREA ÎN ŢĂRILE DE JOS
     Ilustru reprezentant al umanismului, Eramus din Rottendam (1446-1536)
Este autorul unor valoroase lucrări de erudiţie:traducerea latină a operei lui Euripide, ediţia în limba greacă a lui Aristotel, gramatici, dicţionare, tratate de latină şi elină, o culegere de cugetări şi maxime commentate ale anticilor.Opera sa cea mai veche este Elogiul nebuniei, alegorică şi spirituală afirmare a fanteziei şi îndrăznelii care trebuie să echilibreze raţiunea în orice acţiune a omului şi, în acelaşi timp, o satiră virulentă a societăţii medievale, a fanatismului şi prostiei.
          
RENAŞTEREA ÎN ANGLIA
     După o perioadă îndelungată de războaie pustiitoare şi lupte pentru putere, Anglia cunoaşte în secolul al XV-lea şi începutul secolului al XVII-lea o deosebită dezvoltare economică;este perioada Renaşterii engleze.Umanismul englez se preocupă mai mult de problemele  politice,sociale şi morale şi are un character popular mai accentuat decît în Italia sau Franţa.Răspîndirea şi succesul la public al teatrului elisabetan-care a culminat cu opera lui W.Shakespeare-sunt o dovadă a acestui character popular al Renaşterii engleze.
        Un scriitor englez care în plin ev mediu anunţa Renaşterea, jucînd un rol similar aceluia al lui Boccaccio în literature italiană,a fost Geoffrez Chaucer (1340-1400).Principala sa operă o constituie Povestirile din Canterbury.Povestirile cu cadru, realizeză după modelul Decameronului, dar în versuri, această scriere foloseşte ca pretext călătoria a treizeci de pelerine de la un han de lîngă Londra, spre catedrala din Canterbury.Pnetru a face drumul mai plăcut, hangiul propune ca fiecare pelerine să spună poveşti la dus şi două la întoarcere .Dintre acestea, Chaucer a realizat doar douăzeci şi patru.
    Spre deosebire de opera lui Boccaccio, în Povestirile lui Canterbury  fiecare povestitor este individualizat în funcţie de profesia şi caracterul lui, prezentate în prolog;cavalerul şi fiul său, scutierul, stareţa, călugărul, negustorul, notarul, răzeşul, corăbierul, tîrgoveaţa din Bath, popa, plugarul, morarul, aprodul, hangiul etc.Caracterizarea fiecăruia-prin fizic şi limbaj-se face în precuvîntarea la povestea pe care o spune şi care este în acord cu personalitatea sa.
    În afară de cîteva povestiri cu character grav (cum este aceea a cavalerului), majoritatea sunt pline de umor şi cu intenţie satirică la adresa moravurilor epocii.Ca şi Decameronul, Povestirile din Canterbury exprimă bucuria de a trăi plenar, prevestind Renaşterea.
     Interesul pentru aspectele politice, sociale şi morale se vădeşte în opera umanismului Thomas Morus (1478-1535), Utopia.De origine grecească, tărîmul fabulos al unei societăţi ideale.Datorită popularităţii acestei scriei, titlul cărţii lui Th.Morus a devenit un substantive comun, care denumeşte toate creaţiile similare.
   În opoziţie cu situaţia  din Anglia vremii sale,Th.Morus prezintă în Utopia o societate fără proprietate particulară şi fără clase. Tpţi cetăţenii trebuind să muncească.Utopenii trăiesc în bună înţelegere, conducîndu-se după legi stricte în viaţa de familie şi în morală.Cultivînd arta şi ştiinţa., cinstind plăcerile spiritului, ei detestă războiul.
          WILLIAM SHAKESPEARE (1564-1616) s-a născut în orăşelul Stratford-on-Avon.Se stabileşte la Londra, unde în curînd se afirmă ca actor,autor dramatic, poet, mai tîrziu ajungînd şi coproprietar a două ca actor, autor dramatic, poet,mai tîrziu  ajungînd şi coproprietar a două importante teatre londoneze.După cum se obişnuia în mod current la acea data,Shakespeare a prelucrat adeseori piese scrise înainte de alţii, dar dîndu-le o structură nouă, profunzime de gîndire, o bogăţie de idei şi o formă atît de înaltă, încăt modelele vechi au fost date uitării.Activitatea sa de dramaturg s-a desfăsurat de-a lungul a 22 de ani, totalizînd ,7 de piese, după care Shakespeare s-a retras în  orăşelul lui natal, unde peste patru ani s-a stins, la vîrsta de 52 de ani.
      Dramele istorice shakespeare-iene au fost prilejuite de marea victorie engleză asupra Spaniei, care pornise să invadeze Anglia, precum şi de victoria definitivă a monarhiei, centralizate împotriva feudalismului anarhic.Aceste evenimente importante  au provocat un val uriaş de patritism.Sheakespeare constantă că marile mase de spectatori manifestă o preferinţă extraordinară pentru piesele cu subiect din istoria Angliei.De aceea, el îşi începe cariera de dramaturg cu piese de acest gen, scriind, de-a lungul vieţii, în total 10 drame istorice.
     În aceste drame,Shakespeare desfăsfăşoară un amplu tablou dramatic al Angliei feudale,cu grele războaie externe şi sîngeroase lupte interne, cu victorii şi dezastre, cu fapte eroice şi cu trădări infame, cu momente înălţătoare şi cu cruzimi oribile.În acţiunea acestor drame apar conflicte în care sunt angajate forţe sociale puternice:monarhia, biserica catolică, aristocraţia feudală, curtenii, orăşenii, ţăranii.Regalitatea absolută îo apare marelui dramaturg ca o necesitate împotriva anrhiei feudale, dar în concepţia sa regele are mai multe obligaţii faţă de ţară decît drepturi:daca nu  şi le îndeplineşte, el este destinat unui sfîrşit tragic.
      În seria dramelor sale istorice, cele mai realizate artistic Richard III, Henric IX şi Henric V.
     Prima impresionează prin figura eroului principal, infirmat şi ambiţiosul Richard, care înlătură semantic, prin mijloacele cele mai bestiale, orice piedică din drumul ambiţiei sale de a ajunge rege.În timpul bătăliei decisive,dîndu-şi seama de apropiatul dezastru, stările sale de conştiinţă alterează rapid într-o halucinantă luptă cu sine însuşi.
    Dintre dramele istorice shakespeare-iene, Richard III are cel mai mare efect scenic şi este cea mai des jucată.Henric IV este singura dramă istorică shakespeare-iană în care apare aproape întreaga societate engleză a secolului al XV-lea, de la rege şi episcopi pînă la cărăuşi şi vagabonzi.Tot aici apare şi celebra figură a cavalerului Falstaff, tipul nobilului scăpătat şi decăzut din punct de vedere moral dar nu lipsit de o inteligenţă ascuţită şi de o profundă înţelegere a unor probleme omeneşti.
     Henric V dramă construită mai mult epic, narativ şi discriptiv, în stilul unei cronici aduce figura unui monarh care, în momentele decisive pentru soarta ţării, înţelege să ţină sema de opiniile şi dorinţele maselor populare.
         Comediile lui Shakespeare,în număr de 15, sunt o adevărată izbucnire optimistă a dragostei de viaţă, un adevărat imn închinat tinereţii, iubirii şi frumosului.Acţiunea lor este plasată de obicei în Grecia sau în Italia, în lumea Sudului.Totuşi, se fac aici în permanenţă aluzii la realităţile  din Anglia timpului.
      Nevestele vesele lui Windsor este una din puţinele comedii shakespeare-iene a căror acţiune se petrece în întregime într-un mediu provincial burghez englez.Comedia ridiculează prostia şi aroganţa soţilor lipsiţi de atenţie şi înţelegere faţă de soţiile lor, precum şi aventurile galante-urmărind totodată şi un cîştig material-ale decăzutului şi fanfaronului cavaler Falstaff.
       Tema dominantă aproape a tuturor comediilor lui Shakespeare este tratată aici în acel mai pur spirit umanist:ca o preţuire entuziastă a bucuriilor lumii pămînteşti, ca un sentiment carfe impulsionează voinţa, energia, inteligenţa şi pasiunea omului.Astfel, în Îmblînzirea scorpiei întîlm figura eroinei care ţine să i se recunoască demnitatea sa de om.Comedia feerică Visul unei nopţi de vară  schiţează tabloul iubirii capricioase şi uşuratice, apărînd în opoziţie cu adevărata iubire, matură şi profundă.În Neguţătorul din Veneţia scriitorul îi atacă pe cei dezumanizaţi de setea de cîştiguri şi afirmă idea egalităţii oamenilor, indiferent de naţionalitate sau de credinţă.
       În ultimele sale aşa-numite comedii (Cymbeline, Furtuna,Povestea de iarnă) încep să apară însă note melancolice, sentimentul dezamăgirii în faţa realităţilor vremii.Aici, realismul viziunii lasă tot mai mult loc elementelor simbolice,idilice sau fantastice.Totuşi, prin Prospero, personajul principal din Furtuna, piesă numită” testamentul” lui Shakespeare, marele dramaturg transmite omenirii un sentiment de încredere în viitor.
       Marile tragedii shakespeare-iene.Cu toată dezamăgirea pe care o exprimă Shakespeare în tragedii, iubirea lui de oameni şi marea sa încredere în virtuţile morale ale omului nu-l lasă să ajungă pînă în adîncurile deznădejdii.De aceea, chiar şi în marile sale tragedii dreptate învinge, omul triumfă asupra răului.
        Din seria celor cinci mari tragedii, Romeo şi Julieta era o factură mai mult lirică, poetică, decît de profundă tragedie.Această dramă a celor doi tineri îndrăgostiţi din Verona, sacrificaţi de vrajba dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le vaduce la împăcare, este mai presupus de toate un imn încheiat dragostei dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti.În această privinţă, frumuseţea lirică a sentimentului  iubirii dintre Romeo şi Julieta n-a fost egalată de nici un alt scriitor.
           Hamlet-una din marile capodopere ale lumii din toate timpurile- realizează o imagine grandioasă a contradicţiilor sociale grave ale epocii, reflectate în zguduitoarea criză morală a prinţului Danemarcei.Acesta, întors de la studii, este întîmpinat acasă de criza mondială a prinţului Danemarcei.Aceasta, întors la studii, este întimpinat acasă de fapte oribile:asasinarea tatălui său pentru a i se lua tronul, infidelitatea mamei, care s-a grăbit să se căsătorească cu asasinul soţului ei, şi falsitatea viciatei curţi regale,care acceptă toate aceste fapte monstruoase.Suferinţa lui Hamlet este, în primul rînd, suferinţa umanismului, care constată că”vremile ;i-au ieşit din făgaşul lor firesc”şi că el nu poate face tot c ear trebui, pentru că nu stă în puterile unui singur om să restabilească adevărul, cinstea, binele şi dreptatea.
     Subiectul tragediei Macbeth prezintă faptul că răul porneşte din rînduielile nedrepte ale lumii, dar şi din om.Nobilul scoţian Macbeth, împins de vanitatea de a domni, îşi omoară regele.Dar prima crimă îl împinge mereu spre alte crime, mai oribile.
       Macbeth ajunge o neputincioasă jucărie a puterii oarbe a răului, chinuit de remuşcări, fără o clipă de linişte sufletească.Dintre marile tragedii shakespeare-iene, aceasta este mai scurtă, mai concentrată şi cu o atmosferă dramatică mai puternică.
    Othello aduce ca personaj principal un erou pe care autorul l-a înzestrat cu cele mai frumoase calităţi morale.Acesta însă cade victimă marii sale încrederi în orice fel de oameni- de pildăm în Lago,care ii strecoară în suflet, cu mare perfidie, otrava îndoielii în cinstea Desdemonei, soţia lui Othello.Prăbuşit în prăpastia dezamăgirii, înşelate.Cînd, la urmă, se convinge de înşelăciunea lui Lago şi de nevinovăţia Desdemondei, Othello se pedepseşte sinucigîndu-se dar moare împăcat, pentru că şi-a recăpătat încrederea în posibilitatea cinstei oamenilor.
         Regele Lear este tragedia monumentală ca viziune şi de un fior tragic impresionant.Bătrînul Lear, regele medieval stăpînit de gîndul puterilor sale nelimitate,îşi împarte regatul celor doua perfide fiice ale sale,pe a treia, Cordelia, o alungă, deşi ea îl iubeşte cu adevărat;i-o spune însă într-un fel prea simplu, în timp ce Lear este obişnuit ca toţi să i se supună şi să-i flateze vanitatea.Lipsit de regat, alungat de cele doua fiice, Lear rătăceşte în lume, bătrîn, părăsit şi doborît sufleteşte de nerecunoştinţa fiicelor sale.
     Dar mai presus de toate Lear suferă acum o teribilă dramă de cunştiiţă, constatînd că, în faţa falsităţii şi cruzimii lumii egoiste, omul lipsit de putere şi bogăţie nu mai rămîne decît o biată făptură neputincioasă, abndonată, dispreţuită şi urgistă.Aceasta este, de altmiteri, ultima concluzie a lui Shakespeare şi marilor sale tragedii.
      Sonetele.În piesele sale de început Shakespeare a introdus cîteva sonete.Dar, în afara acestora,el a compus un grup de 154 de sonete care permit să se presupună că au fost prilejuite de decepţia poetului înşelat de iubita sa.
      Tema cea mai frecventă a acestor sonete este iubirea;poetul crede într-o iubire pură, adevărată şi statornică:
”Eu nu cred că sunt piedici la unirea
A doua inimi ce credinţa-şi ţin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere cînd în cale-i piedici vin.”
De asemenea, revin şi alte teme:regretul că goana timpului scurtează bucuriile vieţii, că slăbiciunile pun prea repede stăpînire pe om, că minciuna este şi în iubire un  aspect urît al naturii umane, că numai arta poate da valoare de eternitate iubirii sau că geniul poetului poate înfrunta timpul-moartea şi uitarea.Foarte semnificativ este sonetul 66, care, formulînd o aspră judecatăa relelor lumii din acel timp,exprimă înseşi dezamăgirile umaniştilor vremii,scepticism ce caracterizează creaţia scriitorilor de la sfîrşitul Renaşterii şi care a dat o notă accentuată de melancolie întregii creaţii shakespeare-iene următoare perioadei de compunere a sonetelor:
"...Scîrbit de toate, tihna morţii chem,
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi huzur,
Credinţa-marfă, legea sub blestem.
Onoarea-aur calp, falsficat..."
Pentru varietatea şi profunzimea ideilor lor umaniste şi pentru forma lor desăvîrşită, sonetele lui Shakespeare, luate în totalitatea lor organică, s-ar putea spune că alcătuiesc cea mai înaltă operă lirică a întregii perioade a Renaşterii.
 
RENAŞTEREA ÎN SPANIA
Renaşterea spaniolă, aşa-numitul "secol de aur", cuprinde a doua jumătate a secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVII-lea.Societatea spaniolă se caracterizeză prin puncte contradicţii, pe care o parte între fabuloasele bogăţii aduse din coloniile americane şi mizeria maselor populare, pe de altă parte între structurile medievale, care continuau să fie susţinute de o puternică biserică reacţionară, şi idealurile umaniste.
     În literatură, Renaşterea spaniolă a ilustrat romanul şi dramaturgia.
    Caracteristică literaturii spaniole este specia romanului picaresc.În centrul său se află un picaro(potlogar, lichea), un aventurier ale cărui peregrinări prilejuiesc zugrăvirea celor mai dificile medii sociale.
    Capodopera romanului spaniol o constituie Don Quijote, creaţia de valoare universală a lui Cervantes.
   În dramaturgie, reprezentativi sunt Lope de Vega (1562-1653), fecund autor a peste două mii de piese –drame cu caracter popular, exprimînd revolta împotriva nobilimii(Fîntîna turmelor), şi comedii de capă şi spadă-, şi Pedro Caldéron de la Barca (1600-1681), cu drama Viaţa e vis.
     
CERVANTES
    Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), cel mai mare scriitor al Spaniei şi unul dintre scriitori cei mai mari ai literaturii universale, s-a născut într-o familie de origine nobilă, dar săracă.A avut o viaţă foarte agitată:a studiat la diverse universităţi, studii mereu întrerupte, apoi s-au înrolat în armată.Erou în bătălia de la Lepanto contra turcilor,Cervantes s-a întors din bătălie fără braţul stîng.În drum spre patrie este capturat de corsari mauri şi dus în captivitate la Alger, unde stă cinci ani.
    Reîntors în Spania, se dăruieşte idealului literelor.Scrie un roman pastoral, versuri, drame, mai multe comedii şi farse, douăsprezece nuvele-adevărate capodopere ale geniului.Apoi devine perceptor de biruri, timp de cîţiva ani.Pentru fraudele săvîrşite de un ajutor al său face şi cîteva luni de închisoare, unde va medita asupra vieţii sale trecute, pline de deziluzii, înfrîngeri şi amărăciuni.
    Bilanţul acestei vieţi, Cervantes l-a transfigurat artistic sub forma unui roman:Don Quijote de la Mancha una din marile capodopere ale tuturor timpurilor.
   Structura romanului.Subiectul romanului este bine cunoscut:un mic nobil de la ţară, sărac, dar care e mîndru de titlul său nobiliar de "hidalgo", cititor pasionat de romane cavalereşti, îşi propune  să reînvie instituţia "cavalerilor rătăcitori" de odinioară;şi astfel călare pe slăbănogul său cal Rocinate şi însoţit de mucalitul ţăran Sancho Panza ca scutier, Don Quijote porneşte "în ajutorul celor slabi şi năpăstuiţi".Din nesfîrşita serie de aventuri, Don Quijote iese mereu înfrînt,suferind tot felul de necazuri şi umiliri, este mereu luat în rîs de ceilalţi;chiar şi de ţăranca simplă Dulcineea, cum botezase el, văzînd-o în închipuirea lui ca pe o frumoasă castelană, de care se îndrăgosteşte.Pînă la urmă, după ani de asemenea nefericite şi ridicole de aventuri, vindecat de închipuirile lui cavalereşti, Don Quijote se întoarse acasă.Ultimul capitol al romanului, descriind sfîrşitul eroului, este cel mai frumos din întreaga carte.
        În ediţiile mult prescurtate ale cărţii lui Cervantes, romanul pare a avea un caracter pur şi simplu umoristic, exclusiv distractiv.În realitate,structura romanului este mult mai complexă.Capitolele care narează aventuri pline de haz alterează cu pagini foarte colorate şi viguroase descrieri realiste ale locurilor, realităţilor şi oamenilor Spaniei, cu pagini de energie judecăţi critice asupra faptelor şi stărilor de lucruri din Spania acelei epoci;sau –în special în partea a doua a romanului- cu acele strălucitoare discursuri, pline de înţelepciune, care înscriu printre cele mai frumoase pe care ni le-a lăsat literatura Renaşterii.