Al doilea razboi mondial Categoria: Referat Istorie
Descriere: Privind in urma, primul pas fatal pentru ambele parti l-a constituit
reintrarea Germaniei in Phineland in anul 1936. Pentru Hitler, aceasta
miscare a avut un dublu avantaj strategic – oferea acoperire pentru
industria-cheie a Germaniei aflata in zona vitala a Bazinului Ruhr si
constituia o potentiala trambulina de lansare asupra Frantei... |
|
||
|
|
|||
|
1 Cuprins: I.Introducere 2 II.Factori cheie si intorsaturi 4 Faza vitala antebelica 4 Prima faza a razboiului 5 A doua faza a razboiului 8 A treia faza a razboiului 10 III. Invingatori si invinsi 12 Bibliografie 21 I. Īntroducere Mai mult decat oricare alt conflict, Al Doilea Razboi Mondial a fost “cel mai specaculos, ca violenta, dintre toate fenomenele sociale... care a marcat o mare cotitura in istorie”. Daca in unele privinte el poate sa para revansa sau continuarea Marelui Razboi din 1914-1918, de fapt, in aspectele esentiale, el se deosebeste profund de acesta: Mai intai, prin extinnderea sa geografica. S-au purtat lupte pe aproape intreaga suprafata a planetei: in apele inghetate ale arhipelagului Spitzbergen si pe nisipurile fierbinti ale Saharei, in Muntii Alpi si in jungla birmaneza, in rada portului Montevideo si pe atolii din Pacific, pe malurile Volgai ca si pe cele ale fluviului Galben. Totul s-a petrecut ca si cum un imens cataclism sicial a lovit intreaga umanitate, pentru prima data unita de acelasi tragic destin. Apoi, prin caracterul sau “total”. Indiferent de regimul lor politic si social, prin metode diferite, dar urmarina acelasi scop, beligerantii au mobilizat intreaga lor populatie si intreaga lor economie; nu numai ca au trimis la lupta imense armate – peste 60 milioane de oameni au participat la ele-, dar au pus la munca, vrand-nevrand, pe toti cei care nu erau soldati, inclusiv femeile, in uzine, arsenale sau santiere: 50 de milioane de muncitori au lucrat pentru razboi numai in Statele Unite. Mobilizarea s-a intins si asupra mentaluilui colectiv: o propaganda intensa , folosind tehnici noi, ce de exemplu radioul, s-a dovedit destul de puternica pentru a impiedica orice forma de defetism la cei invinsi, Germania si Japonia, pana aproape de capitulare, sau pentru a convinge popoarele subjugate ca pot si ele, desi nu au arme , sa contribuie la propria eliberare. Chiar si stiinta a fost inregimentata – extraordinara mobilizare a unor savanti, originari din toate tarile, care au produs bomba atomica in Statele Unite, este fara precedent in istorie. Confruntarea a fost militara, fara ca diplomatia sa fie lipsita de importanta, dar confruntarea a fost deasemenea, daca nu chiar in primul rand, economica si ideologica, in asa masura incat a continuat pana si in lagarele de concetrare naziste. Intensitatea luptei, progresul in domaniul armelor, doctrinele care au starnit fanatismul explica amploarea distrugerilor. In cinci ani, bombele aruncate din avioane au devenit de mii de ori mai distrugatoare, dar prima bomba atomica lansata la 6 august 1945 echivala cu 20.000 t de explozibil conventional; daca Dresda a fost incendiata si stearsa de pe fata pamantului intr-o noapte, Hirosima sufera o soarta mai cumplita in cateva secunde. Dar, in acelasi timp, crime de o amploare fara precedent – executii colective, exterminari in masa – au facut milioane de victime, a caror moarte nu a avut, de regula, nici o influenza asupra desfasurarii conflictului. La sfarsitul acestuia, ruinele materiale si morale, pierderile de bunuri si de oameni nici nu pot fi comparate cu problemele care au dus la izbucnirea conflictului. De fapt, timp de sase ani s-au purtat trei razboaie mai mult separate, decat legate intre ele. Ca si in 1914-1928, continentul european a fost locul unde s-au purtat bataliile cele mai ucigatoare, opunand armatele cele mai numeroase; Europa va suferi o slabire considerabila si de durata. Dar Extremul Orient a fost alt teatru de operatiuni, deschis mai devreme si inchis mai tarziu, relativ distinct de primul, caracterizat prin alt tip de confruntare, cea a navelor si avioanelor in stransa cooperare; numai americanii si, in masura mult mai mica, rusii au luptat peste tot – acest fapt spune mult despre rolul care l-au jucat unii si altii. Totusi, apare un fenomen cu totul nou: alaturi de bataliile clasice, purtate de armatele clasice, un al treilea razboi, mai mult sau mai putin sustinut sau dispretuit de adeptii celuilalt, a opus populatia aservita la un moment dat si invingatorii ei temporari, in Europa ca si in China – este razboiul “din umbra”. La drept vorbind, niciodata nu s-a mai desfasurat un conflict in asemenea inlantuire de evenimente dramatice. De multe ori destinul parea ca ezita, incertitudinea era profunda. Din aceasta cauza lupta a fost indarjita pana la sfarsit. Totusi, pe parcurs, blocurile antagoniste s-au modificat, iar scopurile razboiului s-au schimbat. Aliate cu Germania sau legate de ea printr-o neutralitate binevoitoare la inceput, Italia si URSS i-au devenit adversare in timpul razboiului, in schimb Franta, care s-a lansat prima in lupta impotriva Germaniei, a fost pe punctul de a i se alatura mai tarziu. Ostilitatile incepusera pentru a se mentine sau restbili independenta si integritatea teritoriala a Poloniei si a Chinei; anglo-americanii au fost in cele din urma obligati sa le sacrifice pe altarul alientei lor cu URSS. Paradoxul este complet atunci cand americanii contribuie la distrugerea imperiilor coloniale detinute de aliatii lor englezi si francezi, sau cand accepta instalarea, in Europa centrala si Orientala, de regimuri politice si sociale opuse idealurilor pentru care ei luptasera. Infrangerea era, pentru cei invinsi, totala, fara conditii, asa cum o dorisera cei invingatori. O incheiere atat de favorabila ar fi putut facilita rezolvarea tuturor problemelor in suspensie. In fapt, nu s-a obtinut nimic in acest sens: alte probleme aparusera intre timp, cerand raspunsuri pe cat de urgente pe etat de dificile, in asa fel, incat unii s-au gandit sa le solutionezeprintr-un nou razboi mondial, care sa-i opuna pe fostii aliati. Din fericire, acest lucru nu s-a intamplat. Dimpotriva, au fost luate masuri si create organizatii care sa previna o noua catastrofa de acest fel; s-a conturat insa un nou paradox, prin faptul ca natiunile invingatoare s-au ridicat cu sarguinta efortului de a-i ridica pe aceiasi adversari pecare se straduisera atat de mult sa-i distruga – si ca au reusit redresarea atat de repede. Rezultatele atat de surprinzatoare nu pot sa reduca insa imporatnta conflictului si nici sa faca uitate cauzele sale profunde. Ceea ce a fost in joc nu s-a redus la impartirea prazii de razboi, extinsa pana la valoarea de dominatie a lumii; au fost in joc, de asemenea, liberatea oamenilor si apopoarelor, ratiunea lor de a fi, idealurile lor de viata. II. Factori cheie si īntorsături Conflictul catastrofal, care s-a soldat cu deschiderea drumului Rusiei catre inima Europei, a fost bine botezat de catre Curchill “razboiul nenecesar”. Straduindu-se sa evite razboiul si sa-l tina pe Hitler in frau, o carenta fundamentala a politicii Angliei si Frantei a fost neintelegerea factorilor strategici. Ca urmare, cele doua tari au intrat in razboi in momente total nefavorabile pentru ele, dupa care au precipitat un dezastru cu consecinte imense, dezastru care putea fi evitat. Marea Britanie a supraviatuit prin ceea ce s-ar putea numi un miracol, desi aceasta s-a datorat faptului ca Hitler a comis greselile pe care toti dictatorii agresivi le-au repetat de-a lungul istoriei. Faza vitală antebelică Privind in urma, primul pas fatal pentru ambele parti l-a constituit reintrarea Germaniei in Phineland in anul 1936. Pentru Hitler, aceasta miscare a avut un dublu avantaj strategic – oferea acoperire pentru industria-cheie a Germaniei aflata in zona vitala a Bazinului Ruhr si constituia o potentiala trambulina de lansare asupra Frantei. De ce n-a fost contractata la timp aceasta miscare? In primul rand, pentru ca Anglia si Franta doreau sa evite riscul declansarii unui conflict armat care se putea transforma in razboi. Re tinerea de la o interventie a fost amplificata si de faptul ca reintrarea Germaniei in Rhineland aparea mai degraba ca o incercare de rectificare a unei nedreptati, chiar daca era facuta intr-un mod gresit. Britanicii, mai ales, erau inclinati sa o considere mai degraba ca pe un pas politic, decat militar – nesesizand implicatiile strategice. In miscarile sale din 1938, Hitler a obtinut alte avantaje strategice determinate de factori politici – dorinat popoarelor german si austriac de a se uni, puternicele sentimente ale germanilor legate de tratamentul la care erau supusi etnicii nemti din Sudeti de catre cehi. Inca o data tarile occidentale au trait sentimentul ca Germania avea oarecum dreptate in ambele cazuri. Intrarea lui Hitler a ocupat ceea ce mai ramasese din Cehoslovacia, invaluind astfel Polonia pe flanc – ultima dintr-o serie de manevre “fara varsare de sange”. Acest pas a lui Hitler a fost urmat de o miscare fatala si pripita din partea guvernului britanic – oferirea de garantii Poloniei si Romaniei, ambele izolate strategic, fara a se cere in prealabil sprijin din partea Rusiei, singura putere care le-ar fi putut ajuta efectiv. Datorita momentului, aceste garantii au sunat ca o provocare; dupa cum stim acum, Hitler nu intentiona sa atace Polonia atat de curand, dar s-a confruntat cu gestul provocator al Marii Britanii. Prin pozitia lor in zone ale eurppei inaccesibile fortelor britanice si franceze, cele doua tari reprezentau o tentatie aproape irezistibila. Procedand astfel, puterile occidentale si-au subminat baza unicului tip de strategie pe care forta lor inferioara le permitea s-o adopte. In loc sa tina piept agresiunii prin alcatuirea unui front puternic in vest, ele i-au oferit lui Hitler ocazia de a sparge cu usurinta un front slab si de a obtine un prim triumf. Unica sansa de a evita razboiul depindea de obtinerea sprijinului Rusiei, singura putere capabila sa acorde un sprijin direct Poloniei si sa-l opreasca pe Hitler. In ciuda situatiei presante, pasii guvernului britanic au fost mici si sovaielnici. Pe langa ezitarile britanice au existat si obiectiile Poloniei si a altor mici state din Europa de est, in legatura cu acceptarea unui sprijin militar din partea Rusiei. Aceste tari considerau ca acceptarea unor intariri sovietice ar fi echivalat cu o invazie. Reactia lui Hitler in noua situatie creata prin sprijinirea Poloniei de catre britanici a fost surprinzatoare. Reactia violenta a Angliei si dublarea masurilor armate l-au gazduit, insa efectul a fost contrar celui scontat. Solutia pe care Hitler a adoptat-o a fost influentata de imaginea lui despre britanici derivata din istoria acestora. Considerandu-i ca pe niste oameni care judeca lucrurile la rece, ameni ale caror emotii erau controlate de ratiune, Hitler a intuit ca englezii nu vor accepta sa intre in razboi de dragul Poloniei, fara a beneficia de sprijin din partea Rusiei. In consecinta, a lasat la o parte ura si teama de “bolsevism”, indreptandu-si eforturile si canalizandu-si toate energiile pentru a obtine o conciliere cu Rusia. Cotitura a fost mai surprinzatoare decat cea a lui Chamberlain si a avut consecinte la fel de nefaste. La 23 august Ribbentrop a sosit cu avionul la Moscova, si a semnat pactul. Pactul era insotit de o intelegere secreta, prin care Polonia era impartita intre Germania si Rusia. Acest tratat a facut din razboi o certitudine in atmosfera emotionala creata de seria rapida de miscari agresive ale lui Hitler. Britanicii, care se obligasera sa acorde ajutor Poloniei, simteau ca nu pot sta deoparte fara a-si pierde onoarea – si fara a deschide o cale si mai mare in fata cuceririlor hitleriste. In ceea ce-l priveste, Hitler nu intentiona sa renunte la scopurile sale din Polonia, nici atunci cand si-a dat seama ca se pregatea un razboi general. In acest fel, trenul civilizatiei europene se napustea in tunelul lung si intunecos din care sa iasa abia dupa sase ani istovitori. Dar chiar si atunci, raza luminoasa de soare a victoriei avea sa se dovideasca iluzorie. Prima faza a războiului Vineri, 1 septembrie 1939 – armatele germaniei invadeaza Polonia. Duminica, 3 septembrie – guvernul britanic declara razboi Germaniei, indeplinindu-si angajamentele luate fata de Polonia. Sase ore mai tarziu, guvernul Frantei calca, plin de resentimente pe urmele britanicilor. In mai putin de o luna Polonia era cucerita. In noua luni cea mai mare parte a Europei occidentale este acoperita de torentul razboiului. Ar fi putut oare Polonia sa reziste mai multa vreme? Ar fi putut Franta si Marea Britanie sa faca mai mult pentru a usura presiunea Germaniei asupra Poloniei? Din punctul de vedere al cifrelor puterii armate, pe care le cunoastem acum, raspunsul la ambele intrebari ar fi pozitiv la o prima vedere. In 1939, armata germana era departe de a fi pregatita pentru razboi. Polonezii si francezii totalizau impreuna 150 de divizii, inclusiv 35 de divizii in rezerva, din care unele trebuiau mentinute pentru angajamentele franceze din strainatate, in timp ce totalul diviziilor germane se cifra la 98, din care 36 se aflau intr-un stadiu de instruire. Din cele 40 de divizii pe care nemtii le-au lasat pentru a proteja frontiera lor vestica, numai patru erau combatante complet instruite si inarmate. Strategia lui Hitler plasase insa Franta intr-o postura din care nu putea usura situatia Poloniei decat prin desfasurarea imediata a unui atat- forma de actiune pentru care armata franceza nu era pregatita. Planul demodat de mobilizare a Frantei, lent, nu asigura alcatuirea fortelor necesare – iar planurile ei ofensive depindeau de o masa de artilerie grea care s-a dovedit gata de lupta decat in cea de-a saisprezecea zi. La acea data, rezistenta armatei poloneze era pe punctul de a se prabusi. Polonia a fost puternic dezavantajata de pozitia sa strategica – ca o “limba intre falcile Germaniei”, iar strategia ei a inrautatit situatia prin amplasarea grosului trupelor aproape de varful limbii. Mai mult decat atat, fortele poloneze dispuneau de echipament demodat si aveau idei invechite, bizuindu-se in continuare pe o numeroasa cavalerie, care s-a dovedit neajutorata in fata tancurilor germane. Germanii dispuneau la acea data de numai sase divizii de tancuri si de patru mecanizate, insa multumita entuziasmului generalului Guderian si a sprijinului lui Hitler, acestia evoluasera mai mult decat orice armata in directia adoptarii noului concept al luptei mecanizate de viteza mare, concept ale carui baze au fost puse cu douazeci de ani inainte de catre pionerii britanici in domaniul mecanizarii si vitezei. Germanii isi pusesera la punct si un sprijin aerian mult mai superior celorlalte tari, in vreme ce polonezii, dar si francezii dispunneau de o forta aeriana mult mai inferioara, care nu le permitea nici macar sa-si sustina si sa-si apere armata. Polonia a fost asadar prima care a asistat la demonstratia triumfatoare a noii tehnici “Blitzkrieg” efectuata de catre germani, in timp ce Aliatii ei occidentali se afla inca in plin proces de pregatire a unui razboi traditional. La 17 septembrie Armata Rosie a trecut frontiera estica a Poloniei. Aceasta lovituralovitura pe la spate a pecetluit soarta Poloniei, care nu dispunea de trupe suficiente pentru a face fata celei de-a doua invazii. Cucerirea rapida a Poloniei a fost urmata de sase luni de liniste – perioada botezata “Falsul Razboi” de catre cei care s-au lasat amagiti de calmul aparent. O denumire mai adecvata ar fi fost “Iarna Iliziilor”, intrucat conducatorii, cat si populatia din tarile occidentale si-au petrecut vremea ticluind diverse planuri de atacare a Germaniei pe flancuri – si au vorbit prea pe fata despre acestea. In realitate, nu a existat nicio posibilitate ca Franta si Anglia sa fie capabile, singure, sa-si creeze forta necesara pentru a invinge Germania. Cea mai buna sansa a lor, cand Germaniasi Rusia ajunsesera sa aiba o granita comuna, ar fi fost sa apara divergente intre cele doua puteri, care nu aveau incredere una in cealalta, astfel incat forta exploziva a lui Hitler sa fie atrasa catre est, ceea ce s-a intamplat un an mai tarziu si s-ar fi putut intampla chiar mai devreme daca Aliatii occidentali nu ar fi devenit nerabdatori – asa cum se intampla in democratii. Amenintarile in gura mare referitoare la atacarea flancurilor Germaniei l-au facut pe Hitler sa actioneze pentru a le preintampina.Prima lovitura a fost ocupare Norvegiei. Dosarele conferintelor lui Hitler arata ca pana la inceputul anului 1940, el considera inca “mentinerea neutralitatii Norvegiei drept cea mai buna tactica” pentru Germania. Apoi in februarie Hitler a ajuns la concluzia ca ėnglezii urmeaza sa debarce acolo, iar eu vreau sa ajung inaintea lor”. O mica forta germana de invazie a patrunsin Norvegia la 9 aprilie, naruind planurile britanice care urmareau castigarea controlului asupra acestei zone neutre. Au fost capturate porturile principale, in timp ce atentia norvegienilor era concentrata la inaintarea flotei britanice in apele lor. Urmatoarea mutare a lui Hitler din 10 mai a vizat Franta si Tarile de Jos. El incepuse pregatirile inca din toamna anului precedent, dupa ce Aliatii respinsesera oferta de pace pe care le-o facuse dupa ocuparea Poloniei. Hitler consodera ca invingerea Frantei reprezenta cea mai buna metoda de a-i face pe britanici sa accepte pacea .Vremeanefavorabile si dubiile generalilor sai l-au facut pe Hitler sa amane in mod repetat atacu, incepand din luna noiembrie. Apoi, la 10 ianuarie, un ofiter german de stat major, care zbura catre Bonn avand asupra sa documente privitoare la planurile lui Hitler, s-a ratacit intr-o furtuna de zapada si a aterizat in Belgia. Acest fapt a dus la amanarea ofensivei pana in luna mai, timp in care planurile au suferit modificarile radicale. Intamplarea s-a dovedit a fi foarte nefavorabila pentru Aliati, si, pentru o vreme, benefica pentru Hitler, intrucat s-a schimbat intreaga imagine a razboiului. Vechiul plan, care prevedea ca ofensiva principala sa aiba loc prin regiunea plina de canale in centrul Belgiei, s-ar fi soldat cu o ciocnire cap-in-cap cu cea mai buna patre a fortelor franco-britanice, concretizata, probabil, intr-un esec total ce ar fi afectat prestigiul lui Hitler. Noul plan, schitat de Manstein, i-a luat pe Aliati prin surprindere, i-a dezichilibrat, iar rezultatele au fost dezastruoase. In timp ce Aliatii fortau inaintarea in Belgia pentru a intampina asaltul de deschidere al germanilor, sapte divizii de tancuri au trecut prin zona colinara si impadurita a Ardenilor, zona pe care Inaltul Comandament Aliat o considera impracticabila pentru tancuri. Traversand Mcuse fara a intampina o opozitie serioasa, acestea au strapuns frontul slab al Aliatilor, dupa care s-au indreptat catre vest spre coastele Canalului Manecii, prin spatele armatelot Aliate din Belgia, taindu-le astfel caile de comunicatie. In acest fel soarta luptei a fost pecetluită īnainte ca infanteria germană să ia parte la acţiune. Armatele britanice abia au reuşit să scape de la Dunkerque pe mare. Belgienii şi o mare parte a francezilor au trebuit să se predea. Consecinţele au fost ireparabile: după o săptămīnă, cīnd germanii au pornit atacul către sud, armatele franceze rămase s-au dovedit incapabile de a le face fată. Acest dezastru care a zguduit īntreaga lume ar fi fost uşor de evitat. Tancurile puteau fi oprite cu mult īnainte de a ajunge la Canalul Mīnecii, printr-un contraatac concentrat realizat cu o forţă similară. Francezii īnsă, deşi dispuneau de tancuri mai multe şi mai bune decīt nemţii, le răspīndiseră pe o suprafaţă mare, īn grupuri mici, ca īn anul 1918. Atacul putea fi oprit şi mai devreme, pe Mcuse, dacă francezii nu ar fi dat fuga īn Belgia lăsīndu-şi flancul descoperit, sau dacă şi-ar fi adus mai devreme īntăririle acolo. Insă Comandamentul francez nu numai că a privit Ardenii ca pe o zonă impracticabilă pentru tancuri, dar a considerat că orice atac de pe Meuse constituia doar o parte dintr-o acţiune mai mare, la fel ca īn 1918, şi că duşmanul va avea nevoie de circa o săptămīnă pentru a se pregăti după sosirea acolo, ceea ce le-ar fi dat suficient răgaz pentru a aduce īntăriri. Foitele de blindate au ajuns la rīu abia īn dimineaţa zilei de 13 mai şi au forţat punctele de trecere după-amiaza. Ritmul, de īnaintare specific tancurilor a surclasat ritmul depăşit de „mişcare cu īncetinitorul”. Ritmul „Blitzkrieg-ului” a fost īnsă posibil numai pentru că şefii armatelor aliate nu s-au aliniat la noua tehnică, şi n-au ştiut cum s-o contracareze. Atacul putea fi oprit chiar īnainte de a ajunge la rīul Mcuse, dacă ar fi existat cīmpuri de mine īn calea tancurilor. Chiar şi īn absenţa acestora germanii puteau fi stopaţi prin simpla tăiere şi prăbuşire a trunchiurilor de copaci de-a lungul drumurilor prin pădure care duceau la Mcuse. Timpul pe care germanii 1-ar fi pierdut cu deblocarea drumurilor ar fi spulberat şansele acestora. Căderea Franţei a fost pusă o vreme pe seama moralului scăzut al francezilor, considerīndu-se īnfrīngerea ca inevitabilă. Este īncă un exemplu īn care „s-a pus căruţa īnaintea cailor". Prăbuşirea moralului francezilor s-a produs mimai după īnfrīngerea militară produsă, care putea fi evitată cu uşurinţă. Pīnă īn 1942, toate armatele au īnvăţat cum să stopeze un „Blitzkrieg”. Multe dezastre puteau fi evitate dacă acest lucru ar fi fost īnvăţat īnainte de război. A doua fază a războiului Marea Britanie rămăsese acum singura adversară activă a Germaniei naziste. Ea a fost īnsă lăsată īntr-o situaţie precară, fără armată, īn timp ce era īnconjurată ameninţător de o linie de coastă inamică lungă de 3 200 km. Armata britanică abia ajunsese pīnă la Dunkerque, de unde scăpase datorită ordinului inexplicabil dat de Hiţler tancurilor germane de a se odihni timp de două zile, atunci cīnd acestea se găseau la mai puţin de 16 km de ultimul port de salvare, aproape lipsit de apărare. Acest ordin de oprire a fost inspirat de mai multe motive, inclusiv de vanitatea lui Goring care a solicitat ca Luftwaffe să dea ultima lovitură. Chiar dacă grosul armatei britanice a scăpat, majoritatea armamentului a fost pierdut. Dacă supravieţuitorii celor 16 divizii care scăpaseră puteau fi reorganizaţi, mai rămăsese īn schimb o singură divizie īnarmată corespunzător pentru a apăra ţara; flota era ancorată īn extremul nord, īn afara razei de acţiune a Luftwaffe. Dacă nemţii ar fi debarcat īn Anglia īn orice moment din luna care a urmat cuceririi Franţei, n-ar fi īntīmpinat o īmpotrivire serioasă. Noroc că Hitler şi generalii săi nu făcuseră nici o pregătire pentru invadarea Angliei - nici măcar nu schiţaseră vreun plan pentru acea evidentă şi esenţială continuare a īnfrīngerii Franţei. El a lăsat să se scurgă o lună de importanţă majoră, īn speranţa că englezii vor accepta pacea. Chiar şi după ce speratele i-au fost īnşelate, pregătirile germane s-au făcut fără tragere de inimă. După ce Luftwaffe nu a reuşit să īnvingă RAF īn „Bătălia pentru Anglia”, şefii Trupelor de uscat şi Marinei s-au folosit de acest pretext pentru ;a suspenda invazia. Chiar şi Hitler a acceptat acest pretext. Dosarele convorbirilor particulare ale acestuia demonstrează că nu dorea distrugerea Marii Britanii şi a Imperiului Britanic, imperiu considerat de el ca pe un factor de stabilitate īn lume, şi pe care īncă mai spera să-1 poată atrage de partea sa. īn plus, gīndurile lui Hitler se concentraseră iarăşi către est. De fapt, acesta a fost principalul factor care a determinat salvarea Marii Britanii. Dacă Hitler s-ar fi străduit să īnvingă Anglia, este de presupus că ar fi reuşit. Chiar dacă ratase cea mai mare şansă de a o cuceri printr-o invazie, Hitler putea s-o prindă ca īntr-un cleşte, cu ajutorul avioanelor şi submarinelor sale, lipsind-o treptat de resurse, ceea ce s-ar fi soldat cu prăbuşirea Angliei. Hitler a considerat īnsă că nu trebuia să rişte concentrīndu-şi resursele asupra acestui efort aerian şi naval, īn timp ce Armata Sovietică se găsea „priponită" la frontiera estică a Germaniei, ca o ameninţare pe uscat. El a argumentat atunci că unicul mod de a-şi asigura spatele erau atacul şi īnfrīngerea Rusiei. Suspiciunile sale la adresa intenţiilor sovietice au fost amplificate şi de faptul că ura īmpotriva sistemului comunist sovietic īl dominase. El s-a autosugestionat că Marea Britanic va accepta pacea īn clipa īn care nu va mai putea conta pe o intervenţie sovietică īn război. El chiar credea că Anglia ar fi semnat de mult tratatul de pace dacă Rusia n-ar fi incitat-o să continue războiul. La 21 iulie, cīnd Hitler a ţinut prima conferinţă pentru a analiza planurile făcute īn grabă pentru invazia Angliei, a spus: „Stalin cochetează cu Marea Britanie pentru a o convinge să rămīnă īn război spre a ne imobiliza astfel forţele, cu scopul de a cīştiga timp şi de a obţine ceea ce vrea, deoarece o dată pacea semnată el nu va mai obţine nimic”. De aici şi următoarea concluzie: „Atenţia noastră trebuie să fie īndreptată asupra rezolvării problemei ruseşti”. Planurile s-au alcătuit imediat, dar abia la īnceputul anului 1941 Hitler a luat hotărīrea decisivă. Invazia a fost declanşată pe 22 iunie - cu o zi īnainte de data la care o făcuse Napoleon. Blindatele germane au īnvins rapid armatele sovietice din imediata apropiere şi, īn mai puţin de o lună, au īnaintat peste 700 km, acoperind trei sferturi din distanta care-i separa de Moscova, unde n-au ajuns niciodată. Care au fost factorii-cheie ai eşecului german? Noroiurile toamnei şi zăpada sīnt doar cei mai evidenţi. Mult mai importantă a fost īnsă eroarea īn aprecierea rezervelor pe care Stalin le putea strīnge din īndepărtatele colţuri ale Rusiei. Nemţii calculaseră că vor avea de īnfruntat aproximativ 200 de divizii, pe care le şi zdrobiseră pīnă la mijlocul lui august, dar, īntre timp, alte 160 īşi făcuseră apariţia. Pīnă să reuşească să le īntīmpine şi pe astea, a venit toamna, cīnd nemţii au forţat īnaintarea către Moscova, prin nămol şi au dat peste noi forte care le blocau calea. Un alt factor esenţial 1-a constituit primitivismul īn care se menţinuse Rusia, īn ciuda progreselor tehnicii īnregistrate după Revoluţia sovietică. Nu era vorba numai de rezistenţa ieşită din comun a soldaţilor şi a populaţiei, ci şi de starea de īnapoiere īn care se găseau drumurile de aici. Dacă infrastructura rutieră s-ar fi aflat la nivelul ţărilor occidentale, Rusia ar fi fost īngenuncheată aproape la fel de rapid ca Franţa. Chiar şi īn condiţiile date, invazia putea reuşi dacă forţele blindate s-ar fi īndreptat direct către Moscova īn acea vară, fără să mai aştepte sosirea infanteriei - aşa cum sugerase Guderian, a cărui putere n-a fost luată īn considerare de Hitler şi de ceilalţi şefi ai armatei. Iarna rusească s-a dovedit catastrofală pentru armata germană, care nu şi-a revenit niciodată complet după experienţa trăită. Se pare, totuşi, că Hitler avea īncă şanse de succes īn 1942, deoarece Armata Roşie era grav afectată de lipsa de echipament, iar autoritatea lui Stalin asupra acesteia fusese serios zdruncinată de grelele īnfrīngeri iniţiale. Noua ofensivă a lui Hitler a făcut rapid curăţenie pe cīmpurile petrolifere din Caucaz - zonă de care depindea maşinăria de război sovietică. Hitler şi-a īmpărţit īnsă forţele īn vederea atingerii celor două obiective: Caucazul şi Stalingradul. Oprit īn faţa Stalingradului, Hitler şi-a secătuit rezervele prin repetate atacuri „cu capul īn zid" īn dorinţa de a captura „oraşul lui Stalin", care devenise pentru el un simbol sfidător şi obsedant. Interzicīnd orice retragere o dată cu sosirea iernii, el şi-a condamnat la pierzanie armata de aici, care a fost īncercuită şi capturată după sosirea noilor forte adunate de sovietici spre sfīrşitul anului. Dezastrul de la Stalingrad i-a lăsat pe germani cu un front mult prea mare pentru forţele lor slăbite. Retragerea rămăsese singura modalitate de salvare, aşa cum solicitau generalii, īnsă Hitler refuza cu īncăpăţīnare să o aprobe. Surd la orice argument, el insista pe sloganul: „Nici un pas īnapoi”. Ţipătul ca de papagal nu putea stăvili potopul; mai mult chiar, a determinat ca fiecare retragere „īn ultimă instanţă" să fie acompaniată şi de o īnfrīngere crīncenă, mult mai scump plătită. Forţele lui Hitler suportau consecinţele supraextinderii strategice care-1 dusese la pierzanie şi pe Napoleon. Efortul era mai mare īntrucīt din 1940 războiul se extinsese şi īn Mediterana - ca urmare a intrării lui Mussolini īn război, dornic să profite de īnfrīngerea Franţei şi de slăbiciunea Angliei. Aceasta le-a oferit britanicilor şansa unui contraatac īntr-o zonă īn care forţa maritimă īşi putea spune cuvīntul. Churchill a ştiut să profite rapid de ocazie - poate chiar prea rapid. Forţa mecanizată britanică din Egipt, deşi puţin numeroasă, a izbutit curīnd să zdrobească demodata armată italiană din nordul Africii, cucerind şi Africa de est italiană. Ele ar fi putut continua īnaintarea pīnă la Tripoli, īnsă au fost oprite pentru a da posibilitatea debarcării unei foile aninate īn Grecia- o mişcare prematură şi slab pregătită, respinsă imediat de către germani, īnfrīngerea italienilor īn Africa de Nord 1-a obligat īnsă pe Hitler să trimită īn zonă īntăriri germane, sub comanda lui Rommel. Avīnd privirile īncă aţintite spre Rusia, Hitler nu a alocat īntăriri decīt forţelor italiene, tară să facă efortul de a cuceri „porţile" din estul, centrul şi vestul Mediteranei - Suez, Malta şj Gibraltar. In acest fel el a mai deschis un „robinet" pentru secătuirea forţelor germane; īn consecinţă, succesele obţinute de contraatacurile lui Rommel au fost eclipsate de amīnarea cu mai bine de doi ani a elibărării Africii de Nord. Foitele germane se īntindeau acum pe ambele maluri ale Mediteranei, pe īntreaga linie de coastă a Europei de vest şi īncercau totodată să menţină un amplu front riscant īn Rusia. Consecinţele fireşti ale acestei supraextinderi au fost amīnate şi războiul prelungit, prin intrarea Japoniei īn luptă, īn decembrie 1941. īn cele din urmă ea s-a dovedit fatală pentru şansele lui Hitler, īntrucīt a antrenat forţa americană īn război. Efectele temporare ale atacului-surpriză desfăşurat de japonezi la Pearl Harbor, care a zdruncinat Flota americană a Pacificului, a permis japonezilor să cucerească poziţiile Aliaţilor din Pacificul de Sud-Vest - Malaysia, Birmania, Filipinele şi Indiile olandeze de Est. Prin această rapidă expansiune japonezii şi-au depăşit capacitatea de a păstra proaspetele cuceriri. Japonia era totuşi un mic stat insular, cu o putere industrială limitată. A treia fază a războiului O dată implicată, forţa americană, īn condiţiile supravieţuirii Rusiei şi a forţelor acesteia, īnfrīngerea puterilor Axei - Germania, Italia şi Japonia- a devenit o certitudine, deoarece potenţialul militar combinat al acestora era mult inferior. Singurele necunoscute rămăseseră cīt va mai dura războiul şi cīt de completă va fi īnfrīngerea. Cele mai mari speranţe ale agresorilor, trecuţi apoi īn apărare, erau legate de obţinerea unor termeni de pace mai īngăduitori prin „tragerea de timp" pīnă cīnd cei doi „giganţi" oboseau sau se certau īntre ei. Şansele unei rezistenţe atīt de prelungite depindeau īnsă de scurtarea fronturilor. Nici unul dintre conducătorii Axei nu suporta „să-şi piardă imaginea" prin autorizarea unor retrageri voluntare, aşa că se agăţau de fiecare poziţie īn parte pīnă la prăbuşirea acesteia. In a treia etapă a războiului n-au existat cu adevărat cotituri, ci doar un potop năvalnic. Potopul s-a năpustit cu mai multă uşurinţă īn Rusia şi īn Pacific, zone īn care superioritatea numerică īn continuă creştere a forţelor se combina cu spaţii mai ample de manevră. In sudul şi vestul Europei potopul a fost oprit īn mod mai frecvent, din cauza spaţiilor mai strimte. Primul atac al forţelor anglo-americane īn Europa - īn iulie 1943 - a fost uşurat de faptul că Hitler şi cu Mussolini au continuat să „pompeze" trupe proaspete īn Tunisia īn speranţa menţinerii unui cap de pod care să stopeze atacurile convergente ale Armatelor Aliate care se apropiau dinspre Egipt şi Algeria. Tunisia s-a transformat īntr-o capcană, iar capturarea īn īntregime a armatei italo-germană a lăsat Sicilia aproape lipsită de apărare. Cīnd Aliaţii au forţat intrarea īn Italia dinspre Sicilia - īn septembrie 1943 -īnaintarea lor de-a lungul acelei peninsule īnguste şi muntoase s-a transformat īntr-o operaţiune īnceată. La 6 iunie 1944 grosul armatelor aliate, concentrate īn Anglia īn vederea unei invazii peste Canalul Mīnecii, au debarcat īn Normandia. Succesul era garantat cu condiţia de a reuşi să se stabilească pe mal şi să-şi consolideze un cap de pod suficient de mare pentru a permite debarcarea masivă de trupe şi depăşirea poziţiilor īntărite ale aliniamentului german. O dată ce ar fi străpuns frontul, īntreaga lăţime a Franţei avea să fie deschisă pentru manevrele armatei aliate, complet mecanizată, ceea ce nu se mai putea spune despre o mare parte a armatei germane. Defensiva germană ar fi fost astfel condamnată la prăbuşire, dacă nu reuşea să arunce īnapoi īn mare forţele invadatoare īncă din primele zile. īncercarea lor a īntīrziat din cauza raidurilor forţelor aeriene aliate, care deţineau o superioritate de 30 la l faţă de Luftwaffe şi care au provocat īntīrzierea fatală a sosirii tancurilor germane. Chiar dacă invazia din Normandia ar fi fost respinsă de pe plaje, superioritatea deja covīrşitoare a forţelor aeriene aliate, aplicată nemijlocit asupra "Germaniei, ar fi produs īn cele din urmă prăbuşirea acesteia. Pīnă īn 1944 ofensiva aeriană strategică nu confirmase speranţele puse īn ea, ca o alternativă la invazia terestră, iar efectele acesteia au fost grav supraestimate. Bombardarea nediscriminatorie a oraşelor nu a detentiinat scăderea notabilă a producţiei de război, şi n-a reuşit să īnfrīngă voinţa poporului german, determinīndu-1 să capituleze, aşa cum se sperase. Faptul se explică prin felul īn care era ţinut īn gheara conducătorilor săi tiranici, indivizii neputīndu-se preda bombardierelor din īnaltul cerului, īn anii 1944 şi 1945 forţa aeriană a fost mai bine directionată - şi aplicată cu o precizie sporită şi cu un efect din ce īn ce mai devastator asupra centrelor vitale ale producţiei de război, indispensabile forţei de rezistenţă a inamicului. Şi īn Orientul īndepărtat, factorul-cheie s-a dovedit tot forţa aeriană, şi care a asigurat colapsul Japoniei, fără să fi fost nevoie de aruncarea bombelor atomice. Principalul obstacol īn calea Aliaţilor, o dată ce atacul īşi schimbase sensul, a fost o barieră autoimpusă - respectiv insistenţa lipsită de īnţelepciune şi īngustă ca viziune din partea conducătorilor īn a obţine o „capitulare necondiţionată". Acesta a fost cel mai mare ajutor acordat lui Hitler pentru a menţine controlul asupra populaţiei germane, lucru valabil si pentru partenerul său japonez. Dacă şefii militari ai Aliaţilor ar fi fost suficient de īnţelepţi pentru a acorda un minim de asigurări īn legătură cu condiţiile de pace impuse, Hitler ar fi scăpat de sub control poporul german mult īnainte de anul 1945. Cu trei ani īnainte, trimişi ai mişcării anti-naziste, care lua amploare īn Germania, făcuseră cunoscute Aliaţilor, planurile lor de răsturnare a lui Hitler, ca şi numele a numeroşi militari gata de a lua parte la o asemenea revoltă, cu condiţia ca Aliaţii să le dea oarecare asigurări referitoare la condiţiile de pace impuse, īnsă nici atunci, şi nici mai tīrziu, nu li s-a dat nici o asigurare, astfel īncīt, īn mod firesc, acestora le-a fost dificil să cīştige sprijin īn vederea unui asemenea „salt īn īntuneric”, īn consecinţă, „războiul nenecesar" a fost prelungit īn mod la fel de nenecesar, şi alte milioane de oameni-au pierit inutil, īn timp ce pacea mult aşteptată a dat naştere mai degrabă unei noi ameninţări şi temerilor că va izbucni un alt război, deoarece prelungirea nenecesară a Celui de-al Doilea Război Mondial, prin cramponarea de „capitularea necondiţionată" s-a dovedit folositoare exclusiv lui Stalin - căruia i-a deschis calea pentru a instaura dominaţia comunismului īn Europa Centrală. 1 III. Īnvingatori si īnvinşi Perioada anilor 1939—1945 poate fi considerată drept cea mai pro¬fundă si concentrată revoluţie a umanităţii de la perioada Inchiziţiei („The Black Death"). In nici o altă perioadă, īncepīnd cu secolul paispre¬zece, n-au fost atīt de mulţi oameni omorīţi, dizlocaţi, tulburaţi, dez¬rădăcinaţi sau avīnd vieţile complet transformate īntr-o perioadă de timp atīt de scurtă. Anii de la sfīrşitul războiului si cei imediat următori au ilustrat īncă o dată vechiul proverb care spunea că este destul de posi¬bil să cīştigi războiul si să pierzi pacea. Regiunile īn care războiul s-a purtat de fapt au rămas īn ruine. Nordul Franţei, Ţările de Jos si marea curbă a Cīmpiei nordice germane şi o fīşie largă mergīnd pe tot drumul spre Moscova si Stalingrad au rămas devastate, īn regiunile situate la tară n-a fost chiar aşa de rău deoarece obiectivele au fost mai puţine si au existat regiuni importante care au fost ocolite de lupta propriu-zisă. Oraşele īnsă erau nişte gră¬mezi de moloz, căile ferate erau pline de gropi si de şine īndoite, podu¬rile erau prăbuşite, canalele şi fluviile blocate, digurile avariate şi reţeaua de energie electrică distrusă. Majoritatea bunurilor personale ale societăţii moderne fusese avariată īntr-un grad mai mare sau mai mic. Lucrurile se prezentau la fel, fie că era vorba de regiunea Pacificului, fie de Asia de est. Fuseseră aduse prejudicii unui volum inesti¬mabil de bunuri, iar naţiuni mari ca China şi Japonia şi marile imperii ale puterilor coloniale erau aproape distruse. Milioane de īnfometaţi īşi tīrau picioarele printre ruine, căutīnd o cale să-şi pună vieţile īn ordine. Dar cuvīntul prejudiciu nu avea acelaşi īnţeles pretutindeni. Acele ţări din lumea industrializată care se luptaseră īn război dar care nu avu¬seseră experienţa luptelor pe propriul teren au prosperat după aceea aproape īn proporţie directă cu zonele de luptă care suferiseră. Dacă īn Europa şi Asia era destul de greu să departajezi cīştigătorii de īnvinşi, nu exista nici o problemă de acest gen īn ceea ce-i privea pe americanii din nord care erau cīştigători. Se spun multe lucruri contradictorii īn ceea ce priveşte numărul victimelor. Aproximativ şaptezeci milioane de bărbaţi pe īntreaga durată a desfăşurării războiului, au purtat arme. Aproximativ şaptesprezece milioane dintre aceştia au fost omorīţi īn război, īmpreună cu cel puţin alte douăzeci de milioane sau chiar mai mult de civili, care avuseseră ghinionul să trăiască īntr-un loc nepotrivit si īntr-o perioadă nepotrivită. Numărul de victime a fost extrem de inegal īmpărţit. De partea Axei, Germania a adunat aproape douăzeci de milioane soldaţi deşi vīrful său de putere a fost la un moment dat de peste zece milioane. Un număr de trei milioane şi jumătate au murit īn bătălie, un număr neīnsemnat din cauze independente de lupte şi şapte milioane şi un sfert au fost răniţi. Un alt milion a fost trecut la rubrica „dispăruţi" („missing"). Patria a fost complet devastată, spre deosebire de situaţia din primul război mondial, cīnd germanii au purtat războiul pe pămīntul altor popoare. Italienii mobilizaseră peste trei milioane de oameni pe cīmpul de luptă şi suferiseră pierderi ce reprezentau un procent de peste 10 la sută din care aproximativ jumătate erau morţi. Flota si marina comer¬cială īnregistraseră pierderi importante, iar ţara, de la Salerno la Valea rīului P6, suferise distrugeri. Despre cifrele italiene se spunea īn mod ironic că ar fi trebuit să fie contabilizate de ambele părţi. Cea mai mare parte a pierderilor Italiei au fost contabilizate de partea Axei, dar ea a īnregistrat, de asemenea, 20 000 morţi īn vreme ce a luptat de partea Aliaţilor, după anul 1943. Japonia mobilizase aproximativ 10 milioane de soldaţi. Capacitatea sa maximă la un moment dat era de peste şase milioane. Cifrele pri¬vind pierderile suferite au fost incredibil de denaturate de normele vestice. In armatele europene era normal să existe două sau trei răniri pentru fiecare moarte, īn special īn acest război īn care utilizarea medicinei militare şi a noilor medicamente luaseră amploare. Dar Japonia īnregistrase aproape două milioane de morţi din rīndul militarilor şi numai 140 000 de răniţi, īn campania de bombardare se īnregistrează aproximativ o jumătate de milion de civili morţi si peste 600 000 de răniţi. La aceste cifre trebuie adăugat faptul că peste un sfert de milion de. japonezi fuseseră luaţi prizonieri la sfīrşitul războiului de către ruşi şi duşi īn Manciuria de unde nu se mai īntorseseră īn Japonia. Exprimat īn termeni de vieţi omeneşti pierdute, preţul victoriei pentru īnvingători a fost la fel de ridicat ca şi cel al īnfrīngerii pentru cei care au pierdut. China lipsită fiind de potenţialul industrial ar fi trebuit să mobilizeze un număr mai mare de oameni. Cifra cea mai im¬portantă pe care au avut-o armatele chineze n-a depăşit niciodată cinci milioane. Dar războiul ei se terminase īn anul 1937 şi ea īnregistrase peste două milioane de morţi īn bătălie. Mulţi dintre soldaţii armatei sale dacă nu ar fi fost trataţi īn condiţiile utilizării unei medicine pri¬mitive ar fi putut trăi īntr-o armată europeană. Civilii care au murit drept urmare a bombardamentelor şi a acţiunilor militare sau drept consecinţă indirectă a războiului şi a avatarurilor sale, ca de exemplu īnfometarea, n-au fost niciodată contabilizaţi, dar trebuie să fi fost un număr de cel puţin cinci milioane, putīnd ajunge chiar pīnă la zece milioane. Dintre aliaţii europeni, Polonia pur şi simplu fusese cucerită de două ori. Intr-un anume sens īntreaga populaţie a Poloniei putea să se numere printre victime. Franţa s-a descurcat mai bine. Colapsul Franţei a fost din fericire scurt, deşi cuvīntul „din fericire” nu a fost termenul cel mai potrivit la vremea respectivă. In momentul său de vīrf, Franţa adunase cinci milioane de soldaţi sub arme. Aproximativ un sfert de milion au fost omorīţi īn bătălie sau au murit din alte cauze, iar o altă jumătate de milion a fost rănită sau dată dispărută. Aproximativ. o jumătate de milion de civili au fost fie omorīţi, fie deportaţi īn Germania pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Treizeci de mii de francezi bărbaţi si femei au fost īmpuşcaţi de plutoane de execuţie. Partea de nord a ţării suferise consecinţele a două lupte, ceea de-a doua fiind īn mod special destructivă, drept rezultat al campaniei aeriene a Aliaţilor. Regiunile industriale ale Franţei au fost aproape tot atīt de devastate ca şi cele ale Germaniei. In ciuda distru¬gerilor īnregistrate, Franţa n-a rămas după cel de-al doilea război mon¬dial īntr-o situaţie la fel de dezastruoasă ca după primul război mon¬dial. Ea n-a rămas īn totalitate o tară de bărbaţi bătrīni şi văduve. Deoarece cea de-a doua bătălie īi subminase vitalitatea aproape mai mult decīt prima, guvernele postbelice s-au găsit ele īnsele forţate să intre īn energicul efort de reconstrucţie a familiilor franceze greu īncercate, avīnd īn vedere că acestea au constituit ,,carne do tun" la fiecare generaţie. Marea Britanie avusese momentul său de glorie si plătise amarnic pentru aceasta. Flota sa maritimă a fost aproape īnjumătăţită, īn ciuda faptului că īn timpul războiului au fost construite nave, multe clin ora¬şele sale au suferit prejudicii grave, datoria sa naţională a crescut, iar importantele lor disponibilităţi, financiare au dispărut. Ea mobilizase apro¬ximativ sase milioane de soldaţi si un sfert de milion dintre aceştia muriseră īn Europa, īn Africa de Nord si īn Birmania. Alţii 400000 fuse¬seră răniţi sau daţi dispăruţi. Ca şi īn cazul Franţei, ,,nota de plată” fusese de departe mai puţin īncărcată decīt cea plătită īn primul război mondial, dar īn anul 1918 britanicii avuseseră măcar satisfacţia de a fi siguri că se aflau printre īnvingători, īn anul 1945 se părea că ei nu făcuseră altceva decīt să-şi epuizeze resursele pentru a deschide drumul spre victorie Statelor Unite şi Rusiei. Dintre cele două noi superputeri, Rusia īnregistrase rănile cele mai adīnci. Stalin afirmase odată că Marea Britanie a plătit acest război īn timp, Statele Unite au contribuit materialiceşte, iar rusii şi-au adus .contribuţia prin sīngele vărsat. Peste şase milioane de soldaţi sovietici au murit şi peste paisprezece milioane iau fost răniţi, Peste zece milioane, poate chiar peste douăzeci de milioane de civili si-au pierdut viaţa din cauza războiului si a noliticii nemiloase duse atīt de propriul guvern, cīt şi de guvernele inamicilor. O suprafaţă de aproximativ un milion de mile pătrate din teritoriul Rusiei a fost devastată, iar īn marea bătălie pentru apărarea Stalingradului numărul soldaţilor morţi 1-a īntrecut pe cel īnre¬gistrat de americani īn toate bătăliile din cursul războiului. Statele Unite au plătit din greu pentru participarea lor la război. Marele lor avantaj a fost de ordin geografic şi a constat īn existenta celor două oceane uriaşe, care le-au protejat. Cu excepţia unei īncercări făcute de un hidroavion lansat de pe un submarin japonez, incident notabil prin unicitatea sa şi a nefericitei campanii din Aleutine, nici o bombă n-a căzut pe continentul american. Singurii soldaţi inamici, care au pus piciorul īn Statele Unite au fost prizonierii de război, fericiţi de a se afla acolo. Peste şaisprezece milioane de americani au servit īn cadrul forţelor armate. Dintre aceştia 400 000 au murit si peste o jumă¬tate de milion au fost răniţi. Acesta a fost cel mai costisitor război din istoria America pīnă īn acel moment, īnregistrīndu-se mult mai multe victime decīt īn primul război mondial si egalīndu-se aproape numărul de morţi contabilizaţi de ambele părţi īn perioada războiului civil. Pentru un popor, care pīnă la 6 decembrie 1941 considerase că acesta nu era războiul său, americanii si-au adus o contribuţie importantă la victoria Aliaţilor. Americanii au īnregistrat, de asemenea, un imens profit de pe urma războiului. Una din ciudăţeniile efortului de război american a fost fap¬tul că acesta a fost susţinut de un număr relativ mic de persoane, īn ciuda uriaşului număr de soldaţi īnrolaţi, Statele Unite fiind pe locul doi după Rusia īn rīndul Aliaţilor din acest punct de vedere, numai o mică parte dintre aceştia au luptat activ. Dar cei care au luptat au făcut-o din plin. Infanteriştii erau nemulţumiţi de politica adoptată, de forţele aeriene de a lăsa la vatră soldaţii după cincizeci de misiuni de luptă, dar această atitudine era mult mai ,,fair" decīt aceea de a-i lăsa pe soldaţi īn luptă pīnă ce războiul fie īi omora, fie se termina. Pentru marea majoritate a americanilor acesta a fost un război „bun", dacă se poale spune un astfel de lucru despre un război. Populaţia era mult mai mobilă si mai prosperă decīt fusese īnainte. Comenzile de război ajuta¬seră Statele Unite să iasă dintr-o fază de puternică depresiune econo¬mică, să construiască noi oraşe, noi industrii, să creeze noi averi si un nou stil de viaţă. Familii si prietenii au fost tensionate de disparităţile sorţii si după război guvernul a adoptat o serie de legi prin intermediul cărora se făcea o reală īncercare de a permite acelora care luptaseră, pentru suma de douăzeci si unu de dolari pe lună să se apropie de nivelul de viaţă al celor care stătuseră acasă si cīştigaseră de zece ori mai mult. O dată cu sfīrsitul războiului au īnceput importante operaţii de depla¬sare a populaţiei. Forma lor cea mai organizată a fost cunoscută sub numele de ,,Operaţiunea Covorul fermecat" (,,Operation Magic Carpet"), operaţiune prin intermediul căreia Statele Unite au repatriat un număr imens de soldaţi aflaţi pe fronturile cele mai īndepărtate. Zi după zi navele acostau la New York sau Hampton Roads sau San Francisco si revărsau pe mal o mulţime de uniforme kaki şi oliv deschis. Uriaşa maşină care-i transformase īn soldaţi, marinari şi aviatori, acţiona acum īn sens invers transformīndu-i īn civili, dīndu-le documente prin care so spunea că erau īndreptăţiţi -să primească mici "bucăţele de panglică, care īnsemnau atīt de mult pentru ei şi atīt de puţin pentru alţii, sau documente care atestau că-şi serviseră ţara foarte bine si mai ajutau să-şi reīnnoade firele vieţii lor anterioare. Majoritatea lor au suportat tranziţia de la un mod de viată īn altul cu uşurinţă, după cum o pre¬ziseseră si unii psihologi, reuşind să redevină rapid nişte tineri normali, deşi povesteau unele istorii bizare şi erau capabili să devină intoleranţi atunci cīnd vīnzătorii le reaminteau că preţurile crescuseră ,,deoarece, ştiţi, a fost război". Procesul de demobilizare a armatelor forţelor aliate a fost cel mai puţin spectaculos dintre toate operaţiunile īntreprinse īn cursul războiului si īn majoritatea locurilor s-a derulat īntr-o linişte impresionantă. Numai īn Statele Unite s-au reīntors la starea ele civili īn decurs de mai puţin de un an nouă milioane de persoane. La capătul celălalt al scării migraţiei populaţiei se aflau milioanelo ele europeni si asiatici īncercīnd cu disperare să ajungă la casele şi fami¬liile lor, care īn multe cazuri nici nu mai existau. Lungi coloane de oameni formate din foşti prizonieri, salahori eli-IxTaţi, orfani, văduve, oameni bătrīni īmprăştiaţi pe drumurile Europei, fugind din fata ruşilor sau īncercīnd să se īntoarcă īnapoi īn Polonia sau Romānia, īn oraşe supravieţuitorii se īmbrīncvau fără rost printre dărīmături. Organizaţia guvernamentală germană ţinuse piept duşmanului sub atacurile Aliaţilor pīnă la sfīrşi tul-războiului, dar o dată cu prăbu¬şirea regimului orice altceva părea să se prăbuşească la fel de bine. Cuceritorii s-au aflat īn curīnd īn situaţia de a fi obligaţi să se ocupe ei īnşişi, cu bunăvoinţă sau nu, de organizarea unei noi vieţi pentru cei cuceriţi. Au fost īnfiinţate şi organizate lagăre pentru ,,persoane dislo-cate” („displaced person”), persoane care nu puteau să-şi asigure supra¬vieţuirea, serviciile publice au fost restabilite, procesele de război au fost iniţiate, iar īnvingătorii, cu ajutorul celor biruiţi, au fost ciupind angajaţi īn tot felul de jafuri. După cum persoanele particulare au beneficiat sau au suferit īn mod inegal de pe urma războiului, tot astfel şi naţiunile. Deoarece răz¬boiul european se apropiase de sfīrşit, conducătorii Aliaţilor şi-au īndrep¬tat atenţia spre problemele postbelice. Au existat tot felul de idei pri¬vind ce era de făcut cu Germania, cea mai faimoasă dintre ele a fost probabil reprezentată de planul conceput de Henry Morgenthau, secre¬tarul american al tezaurului public, care prevedea că Germania tre¬buia să fie lipsită complet de capacitatea sa industrială şi transformată īntr-o ţară pastorală, īncercīndu-se, de asemenea, să fie prefăcută dintr-un gigant industrial īntr-o mulţime de state de operetă. O astfel de īncercare de a īntoarce ceasul istoriei īnapoi cu o sută de ani era sortită eşecului, dar ea reprezintă cel puţin o mărturie tipică pentru spec¬trul ideilor vremii privind soarta destinată germanilor. Īn decursul războiului un număr substanţial de reprezentanţi ofi¬ciali ai Aliaţilor au īncercat să se preocupe de problemele privind situa¬ţia postbelică. Pīnă la un anumit punct ei au reuşit, dar au fost dep㬺iţi de evenimente. La īnceputul lui decembrie 1941 losif Stalin a īncer¬cat să obţină de la britanici acordul de īncheiere a socotelii finale, Rusia să rămīnă īn posesia a tot ceea ce deţinuse la īnceputul ostilităţilor, ceea ce ar fi īnsemnat să i se dea toate statele baltice şi majoritatea Poloniei de est, plus principalele achiziţii de la gura Dunării. In acea perioadă şi īn marea majoritate a anului 1942 Rusia purtase principala povară a conflictului şi, deci, era īn interesul său evident să-şi stabilească viitorul, cīt mai era īncă posibil. Avīnd soldaţii germani la cīteva mile de Mos-cova, Stalin se afla īn situaţia īn care putea atenţiona asupra imenselor sacrificii făcute de poporul său şi pretinde īn contrapartidă imense recompense. Iată deci pentru ce atīt Marea Britanie, cīt şi Statele Unite au preferat sa aştepte īnainte de a stabili ceva definitiv. In mai 1943 Uniunea Sovietică a dizolvat Comintern-ul sau biroul ,,Internaţionalei Comuniste", organizaţie considerată responsabilă de īncurajarea comunismului īn străinătate. Această acţiune a fost menită să reasigure partenerii Rusiei de respectabilitatea crescīndă a acesteia şi īn luna octombrie 1943, atunci cīnd miniştrii forţelor aliate s-au īntīlnit la Moscova, americanii, britanicii, chinezii si ruşii, supranumiţi īn perioada războiului „Cei patru mari" (,,Big Four") au anunţat că ei nu vor recurge la utilizarea forţei militare īn alte state, īn interes pro¬priu, după sfīrşi tul războiului. Această īntīlnire de la Moscova a fost preliminară Conferinţei de la Teheran şi la Teheran Stalin a convenit că va face parte din Organizaţia Naţiunilor Unite. Problemele privind cine ar trebui să fie admis si care erau prerogativele fiecărui stat au constituit la īnceput obiectul unor discuţii aprinse. La un moment dat ruşii 'doreau un loc īn adunare pentru fiecare ,,republică" a Republicilor Socialiste "Sovietice, pīnă cīnd americanii au replicat că atunci şi ei ar trebui să deţină cīte un loc pentru fiecare stat al uniunii. Acest gen de problemă si īn special problema veto-ului a predominat īn discuţiile purtate atīt la īntīlnirea de la Teheran, cīt si la conferinţa de la Yalta, ţinută īn februarie 1945. La acea vreme era evident că existau patru puncte sensibile. Cea mai īndepărtată de toate aceste lucruri se afla Japonia. Ameri¬canii doriseră să fie ajutaţi de către ruşi pentru a debarca īn Japonia. Preţul pretins de ruşi pentru acest ajutor a fost mai mare decīt cel pe care americanii ar fi fost dispuşi să-1 plătească, respectiv sudul Sahalin-ului, Insulele Kurile si concesiunile din Manciuria. Dilema cu care s-au confruntat īn legătură cu Japonia i-a făcut pe americani mult mai susceptibili la cuceririle ruşilor īn Europa. In acea perioadă ei nu aveau bomba atomică. In luna februarie 1945 ei s-au ocupat īn schimb de fanatica rezistenţă īntīmpinată pe insula Iwo Jima. O a doua problemă spinoasă era perpetua problemă a Balcanilor. Aliaţii occidentali n-aveau nici o dorinţă să-i vadă pe ruşi pe ţărmul Mediteranei, dar punctul lor de vedere fusese compromis de faptul că comuniştii fuseseră forţa cea mai reprezentativă īn lupta contra germa¬nilor din cadrul statelor balcanice, īn decembrie 1943, Stalin a convenit asupra faptului că ruşii nu vor domina Cehoslovacia. In octombrie 1944 Stalin s-a īntīlnit cu Churchill la Moscova şi Churchill i-a strecurat faimoasa bucată de hīrtie mīzgălită prin care-i comunica că Rusia putea să domine Romānia şi Bulgaria, Marea Britanie putea să domine Grecia şi ei ar fi putut să-şi īmpartă influenţa īn Iugoslavia si Ungaria, īn cele din urmă rusii au obţinut tot ce li s-a promis, īn Grecia debarcaseră deja trupele britanice, iar īn Iugoslavia Tito, proaspătul convertit la comunism, a fost' suficient de puternic pentru a rezista ,,īmbrăţişării" ruşilor. Finalul determinant al situaţiei din Balcani a fost, ca pretutindeni, legat de cine urma să deţină trupe acolo si cīt de puternic trebuia să fie pentru a se putea menţine. Principalul impediment īn calea armoniei Aliaţilor a continuat să fie Polonia. Relaţiile stabilite īntre Stalin şi guvernul legitim polonez aflat in exil la Londra s"-au transformat din proaste īn şi mai proaste. De la pretenţia ca graniţele vestice -ale Rusiei să fie reprezentate de linia de demarcaţie sovieto-nazistă stabilită la sfīrşitul. anului 1939 Stalin a trecut la stabilirea unui guvern polonez comunist şi a permis izbucnirea unei revolte premature a locuitorilor din Varşovia contra germanilor. Brita¬nicii nu puteau face absolut nimic īn legătură cu asta. Polonia se afla mai departe īn raza lor de acţiune īn anii 1944 şi 1945 decīt fusese īn anul 1939. La Yalta „Cei trei mari" respectiv Stalin, Roosevelt şi Churchill, ultimii doi fără tragere de. inimă, au convenit că Polonia se afla īn sfera ele influenţă a Rusiei. In termenii raţionamentului pentru care Marea Britanie declarase ostilităţile in anul 1939, la Yalta ea a admis că pierduse războiul. Aliaţii occidentali au aranjat apoi īnfrīngerea Poloniei. Ei au convenit să repatrieze, foarte adesea contra voinţei lor, polonezi si alţi est-europeni, care luptaseră de partea Alia¬ţilor. Mulţi dintre aceia care contribuiseră atīt de mult la victoria Aliaţilor şi-au primit recompensele īn lagărele de muncă ruseşti. Īn perioada īn care pierderea Poloniei fusese acceptată, Germania se afla īn colaps. Aliaţii au convenit asupra următoarelor puncte de urmat īn legătură cu politica postbelică: procesul denazificării, procesul de dezarmare, de demilitarizare, pedepsirea criminalilor ele război, repararea prejudiciilor şi dezafectarea industriilor de război. Marea Britanie propu¬sese īn anul 1943 că Germania trebuia să fie ocupată īn acea perioadă şi această idee a fost perfecţionată īn cursul anului 1944. Stabilirea zonelor de ocupaţie a fost realizată īn mod formal la Yalta, iar britanicii şi americanii au luat o zonă rnai redusă pentru a putea oferi ceva şi france¬zilor. Berlinul urma să fie administrat printr-o īnţelegere qvadripartită. Īmpărţirea s-a făcut īn relaţie directă cu situaţia deja existentă. De exemplu, Statele Unite au preluat zona de sucl-vest, deoarece trupele americano se aflau pe flancul drept al Aliaţilor. Problema accesului īn Berlin nu părea īngrijorătoare din cale afară. Ei au convenit ca Rusia şi guvernul statului polonez — oricine l-ar fi format — să īmpartă Prusia. Deoarece considerau că Polonia este ca şi a lor, rusii au obţinut stabilirea frontierei dintre Polonia şi Rusia aşa cum o doreau si apoi ,plini de bunăvoinţă” au mutat frontiera vestică a Poloniei mult mai departe pe teritoriul Germaniei. Aliaţii n-au ajuns niciodată să definitiveze o īnţe¬legere privind acordarea reparaţiilor sau procesul dezindustrializării, īn ciuda faptului că stabiliseră iniţial că le doresc pe amīndouă. In toate cele patru sectoare principale ale Berlinului, de īndată ce euforia victoriei s-a risipit, au ieşit la suprafaţă fisurile existente īn raţionamentele Aliaţilor. Acestea īnsă nu erau singurele probleme ale Aliaţilor. De complexi¬tate aproape egală erau problemele privind ce anume urmau să devină fostele imperii coloniale. Britanicii, francezii şi olandezii puteau toţi să creadă că se vor īntoarce īn. Asia de Sud-est şi īn insule şi că lucrurile vor continua ca īnainte de război. Populaţia locală simţea īnsă diferit. Unul din motivele pentru care Statele Unite fuseseră īmpotriva ideii de a avea unităţi britanice cu care să opereze īmpreună īn Pacific era acela că americanii nu erau deloc īnclinaţi, chiar după cooperarea lor din timpul războiului, de a simpatiza cu ideile britanice despre imperiu. Americanii promisesoră independentă Filipicelor şi după război ei au acordat-o. Britanicii nu doreau să-şi vadă imperiul prăbuşindu-se. Ei au recunoscut că nu putea fi totul la fel ca mai īnainte, clar era una să o poţi recunoaşte raţional şi alta să te īntorci īnapoi, īntr-o atmosferă de pace, si să capeţi un statut de putere de categoria a treia ca şi cum Marea Britanie ar fi fost Elveţia sau Suedia. Ei ştiau că locuitorii imperiului erau profund afectaţi ele război. Pe de o parte se ştia, că existase o imensă contribuţie a indienilor şi a trupelor coloniale, fapt ce antrenase realizarea unor paşi importanţi īn procesul modernizării industriei indiene. Pe de altă parte, se realizase distrugerea marelui mit poirivit căruia unii oameni erau īn mod inerent superiori altora, deoa¬rece pielea lor era albă. Fără acceptarea de ambele părţi a acestui mit, colonialismul n-ar mai fi fost posibil şi birmanczii sau indienii, care văzuseră lungi coloane patetice de prizonieri britanici şi australieni minaţi de la spate de japonezi nepăsători n-ar mai fi putut accepta din nou acest mit. īn India existaseră mari frămīntări, īn perioada războiului. Guvernul lui Churchill fusese nevoit să-1 trimită pe Sir Stafford Cripps să discute cu Mahatma Gandhi. Cripps n-a prea fost la īnălţimea misiunii sale - Churchill a făcut o dată remarca despre el, că „Iată-1 pe Dumnezeu, dar fără harul acestuia”, iar atunci cīnd acesta i-a promis lui Gandhi că i se va acorda independenta Indiei după război dacă aceasta vine de partea lor să-i ajute să-1 cīstige, Gandhi a caracterizait oferta drept „un cec post datat acordat de o bancă care se prăbuşeşte”. India voia să iasă din imperiu şi Marea Britanie nu mai era capabilă s-o determine să rămīnă. Birmania voia s-o apuce pe acelaşi drum şi īn cele din urmă au dorit să procedeze la fel şi alte state din restul regiu¬nilor cu populaţie de culoare. Dacă britanicii au fost nevoiţi īn cele din urmă să se confrunte cu noile realităţi legate de existenţa coloniilor, francezii si olandezii au refuzat s-o facă īn mod hotărīt. Ei aveau nevoie īntr-o măsură chiar mai mare decīt britanicii de imperiile lor, pentru a-şi susţine buna impresie despre ei īnşişi. Olandezii s-au īntors īnapoi īn Indii pentru a-i găsi pe britanici angajaţi īn operaţiuni nesistematice īndreptate contra naţiona¬liştilor indonezieni. Olandezii au continuat lupta, care a durat pīnă īn 1950. Francezii şi-au clirecţionat forţele īnapoi īn Indoehina unde au găsit aproape, un haos. Vechile garnizoane dinainte de război au rezistat sub dominaţia japoneză pīnă īn anul 1945. Japonezii au fost făcuţi apoi prizo¬nieri şi mulţi au fost masacraţi. Puţinii supravieţuitori şi cei care au evadat şi-au croit, apoi drum spre liniile naţionaliştilor chinezi, unde au fost primiţi drept aliaţi. Apoi s-au īndreptat spre gauliştii francezi, care tocmai soseau, pe care i-au făcut prizonieri şi i-au tratat drept simpati¬zanţi ai guvernului de la Vichy. īn acelaşi timp, la capitularea japonezilor, britanicii şi-au īndreptat forţele spre sudul Indochinei si īn cele din urmă au predat puterea francezilor. Nordul Indochinei a fost ocupat de către chinezii naţionalişti şi aceştia īn loc să-i aştepte pe francezi au īncredinţat conducerea naţionaliştilor inclochinezi conduşi de un luptător do guerilă cunoscut sub numele de Ho Shi Min. Negocierile dintre indochinezi si francezi au eşuat şi tīrziu īn anul 1946, ei au īnceput să se omoare unii pe alţii īntr-un război care a durat pīnă īn anul 1951. Moştenitorii reziduali ai luptei au fost americanii şi, la rīndul lor, ei s-au implicat īntr-un război, care īn multe cazuri a afectat Statele Unite mai mult decīt o făcuse cel de-al doilea război mondial. Nici lupta şi nici confuzia nu i-a reţinut in Asia de sud-est. Colapul japonezilor in China a fost aproape egalat de extinderea lui Chi Kai si a naţionaliştilor. Deoarece ruşii au declarat război Japoniei şi au năvălit in jos in Manciuria, comuniştii chinezi, care porniseră război in partea de nord est a Cinei, au iesit acum la iveală incă o dată. Ei īmpreună cu naţionaliştii s-au angajat intr-o bătălie care s-a sfīrşit in insula Formosa, iar comuniştii au preluat definitiv „continentul” China. Pe atunci „războiul rece” incepuse deja. Atīt in Europa cīt şi in Asia , puterile occidentale au aparut īn dezordine sau īn defensivă. Se pune īntrebarea: cum s-a putut greşi atīt de mult şi atīt de repede? Pentru mulţi europeni sau asiatici răspunsul la această īntrebare era simplu: toate acestea reprezentau greşeala americanilor. Aceştia erau īnalţi, impertinenţi, zumzăind inocenţi in cadrul junglei internaţionale. Tot ceea ce au dorit sa faca dupa război a fost să meargă acasă şi să incerce să uite totul. Puţini scriitori care luīnd-o pe această linie au ajuns la o concluzie logică. Era mult mai satisfăcător pentru suflet să-i dojeneşti pe americani pentru a fi excesiv de bine crescuţi din punct de vedere internaţional, decīt să-i pedepseşti pe ruşi pentru a fi extrem de prost crescuţi din punct de vedere internaţional. Īn realitate, Statele Unite şi conducătorii săi au făcut o serie de greşeli şi evaluări eronate ale situaţiilor. O eroare de bază a fost ceea de a fi presupus că Rusia Sovietică semăna mult cu ei. Statele Unite au subestimat paranoia, care a rezultat din combinaţia īntre teama tradiţională a ruşilor de a fi invadaţi de europeni şi caracteristicele comunismului īnsuşi. Ei au subestimat īn mod egal gradul in care erau epuizaţi toţi ceilalti aliaţi ai lor. Ei au crezut ca Marea Britanie, Franţa şi Italia era normal sa fie capabile sa se apere singure acum cīnd izbucnise perioada de criză. Ei au revocat legea de īmprumut şi de īnchiriere, aşa numita „Lend-Lease Act” )cu privire la īmprumutarea şi īnchirierea de armament, 1941) aducīnd īn felul acesta economia insulei īn pragul falimentului. Ei au trensferat o mare parte a zonei lor de ocupaţie din Germania, franceyilor. Preşedintele Truman nu era popular şi opinia publică americană dorea un sfīrşit imediat măsuriloe de război. Puţină lume a realizat cīt de aproape de colapsul complet se afla Europa occidentală. Acelaşi lucru s-a īntīmplat īn China, unde se parea că naţionaliştii chinezişi Chian Kai Shi ar fi trebuit sa fie capabili cel putin sa puna lucrurile la punct in propria lor casă. Īn realitate ei au īnşelat aşteptările īnbtr-un mod mizerabil, datorita mai degraba, a propriei lor slăbiciuni inerente şi deficienţelor de tot felul decīt oricăror alte explicaţii şi China pīnă la sfīrşitul deceniului a devenit o ţară comunistă. Dacă americanii au făcut greşeli īn modul īn care au răspuns soli¬citărilor ridicate de situaţia postbelică — şi īn mod sigur că le-au făcut — ei au făcut şi multe erori tactice. Dintr-o perspectivă mai īndelungată situaţia poate părea diferită. Conform opiniilor omise de strălucitorul George F. Kennan īntr-una din cărţile sale, se pare că multe dintre cele īntīmplate la sfīrsitul războiului au fost rezultatul alăturării participan¬ţilor la acesta. Realitatea a fost aceea că toate democraţiile luate la un loc nu erau suficient de puternice pentru a īnfrīnge toate statele totali¬tare luate la un loc. Intr-o luptă de lungă durată şi exceptlndu-se apari¬ţia neaşteptată a forţei nucleare numai de o parte, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi China n-ar fi putut probabil să īnfrīngă Germania, Italia, Rusia şi Japonia. Disputa dintre Hitler şi Stalin şi marele război ruso-german au dezechilibrat această ecuaţie şi numai cu ajutorul uneia dintre aceste două importante state totalitare puteau democraţiile să le īnfrīfigă pe celelalte. Acesta fiind cazul, iar dictatura stalinistă rămīnīnd o dictatură stalinistă aceeaşi ţară care furnizase sutele sale de mii de soldaţi īnainte de război era inevitabil să caute sa cīştige la sfīrsitul ostilităţilor cīt de mult se putea. Churchill, care realizase toate aceste probleme de-a lungul timpului a căzut de la putere la sfīrşitul războiului şi Marea Britanie nu mai avea forţa să-i oprească pe ruşi, chiar dacă avea dorinţa să o facă. Se pare ca Churchill reuşise să prevadă viitorul īntr-o măsură chiar mai mare decīt realizase el singur atunci cīnd spuse¬secă dacă Hitler va invada iadul, Churchill īi va da referinţe bune diavolului. La sfīrsitul războiului ,, diavolul” sovietic era stăpīn pe situa¬ţie. Aflaţi īntre epuizatele ţări ale Asiei de est şi Europei occidentale şi Statele Unite, care nu erau capabile să realizeze adevărata natură a aliaţilor săi — nu mai mult decīt ar fi făcut-o oricine altcineva — comu¬niştii au obţinut o mare parte din ceea ce au dorit. Īncă unul din motivele pentru care ei au procedat astfel a fost acela că războiul crease două uriaşe vacuum-uri de putereĪn Europa, veşnic delicatul echilibru dintre Franţa, Marea Britanie, Germania şi Rusia fusese distrus. Acest fapt a fost realizat cu greutate de către americani, iar rezultatul a fost o scurgere a puterii rămase, respectiv a Rusiei, īn vacuum. Numai cīnd americanii au īnţeles că īnsăşi Europa occidentală putea fi lesne cotropită, ei au schimbat politica lor postbelică şi au īn¬ceput propria reīntoarcere īn acel vacuum prin intermediul creării unor sarcini sporite ale trupelor, prin intemediul NATO, a altor pacte regio¬nale şi prin intermediul. Planiilui Marshall, care a ajutat deosebit de mult Europa să-si reīnsănătoşeăscă ecoTīomia. In cele din urmă ei au găsit necesar sa reconstruiască ceea ce constituie astăzi una din principa¬lele forţe economice europene, Germania de Vest. Structurile tradiţionale ale puterii au fost dizolvate, de asemenea, īn Asia. Japonia si China şi-au disputat īntāietatea īn decursul ultimului secol. Acum Japonia era pe deplin īnfrāntă, ocupată de Statele.Unite, iar China se afla foarte aproape de colaps. Comuniştii se infiltraseră īn China cu sprijinul ruşilor dar īn curīnd a fost creată o linie independentă de dezvoltare. Statele Unite s-a u găsit deodată ele īnsele legatarele problemelor legate de īnfrīngerea Japoniei, īnainte de 1941 frontiera militară a Statelo Unite fusese undeva īn mijlocul Pacificului. Acum aceasta se mutase mai departe spre marginea asiatică —spre Coreea, strīmtoarea Formosa şi, īn cele din urmă, deoarece puterile coloniale se retrăseseră din regiune, spre Vietnam. Atīt īn Europa cīt şi īn Asia era necesar numai ca forţele locale să-şi recīştige īncetul cu īncetul puterea, ca ambele superputeri să fie capabile să se desprindă, americanii mai mult sau mai puţin bucuroşi, deoarece ei au īncercat să obţină ca NATO să aibă mai multă grijă de ele īnsele şi deoarece au īncercat īn mod ezitant şi nu cu deplin succes să se retragă din aventurile din Asia de Est, iar ruşii mai puţin bucu¬roşi, īn realitate ruşii au īncercat să se īndepărteze la mijlocul anilor '50, dar au considerat că era imposibil să reducă presiunea puţin, de teamă ca īntreg sistemul să nu explodeze īmpreună cu ei. Ruşii au inter¬venit reprimind cu brutalitate mişcarea din Ungaria īn anul 1956 şi apoi performanţa a fost repetată īn Cehoslovacia, īn anul 1968. Este absolut normal ca după asemenea dislocări masive ale populaţiei, cum s-a īntīmplat īn perioada 1939—1945, să apară inevitabile, lungi şi complicate demersuri īn cadrul noilor realităţi create de acţiunile noi¬lor puteri, demersuri al căror caracter stabilizator să dureze mult mai mult decīt lupta din războiul propriu-zis. Pentru ce s-au īntīmplat la urma urmei toate aceste lucruri? Oare numai pentru ca desuetele tratative diplomatice să fie reluate de această dată cu noi participanţi ? Oare atīt de multă suferinţă şi durere, atīt de mult sacrificiu şi curaj să reprezinte numai o simplă legătură īn¬tre pionii involuntari aflaţi īn joc ? A fost oare dat ca cinismul defi¬niţiei crimei de război — aşa cum a fost aceasta oarecum definită de membrii Axei — să triumfe īnainte de toate? Oare n-a existat, īn ul¬timă analiză, nici o diferenţă īntre o parte si cealaltă? In anul 1784 un profesor german din Konigsberg avīnd o apariţie inofensivă, a publicat un articol scurt. Numele profesorului era Immanuel Kant, iar articolul avea inofensivul si eminentul titlu īn stil ger¬man: „Noţiuni despre o istorie universală avīnd un caracter mondial” (,,Idea for a Universal History with a Cosmopolitan Intent”). Īn cadrul acestui articol profesorul Kant a emis- ideea că utilizīnd cunoaşterea raţională curentă dacă societatea ar putea să se descoto¬rosească de cīteva calamităţi, utopia ar fi realizabilă. Utopia, a spus el, nu se va instaura niciodată. Progresul omenirii este astfel incontestabil. Dar fiecare pas īnainte spre un nou nivel de progres, fiecare rezolvare a dificultăţilor unei generaţii aduce cu sine o serie nouă de dificultăţi. Fiecare eră trebuie să rezolve propriile sale probleme si procedīnd ast¬fel descoperă sau chiar creează alte probleme urmaşilor. Cel de-al doilea război mondial a creat tot atīt de multe probleme pe cīte a rezolvat. Aceasta nu īnseamnă că lupta nu merita să fie dusă sau că nu era nevoie de luptă. Calamitatea există īn lume — iar ea a existat īn mod incontestabil īn lumea lagărelor morţii şi ale grupelor de exter¬minare -create de Hitler — dar fără posibilitatea nenorocirii nu există nici o alegere adevărată şi nici o libertate adevărată. Conform definiţiei sale de bază „libertate" („freedom") īnseamnă dreptul de a alege pro-pria cale de a muri. Slugile dictatorilor lasă această alegere stăpīnilor lor şi luptă şi mor pentru cauze pe care adesea le găsesc ei īnşişi ca fiind odioase. Bărbaţii si femeile naţiunilor libere, care au luptat īn cel de-al doilea război mondial şi-au ales propria lor soartă. Dacă ei n-au putut distruge tot răul, ei 1-au distrus măcar pe acela care era cel mai periculos īn perioada īn care au trăit. Aceasta a fost partea de mīhnire legată de neputinţa condiţiei umane, care nu poate rezolva problemele generaţiei copiilor săi, rămīnīnd īnsă cu gloria de a-si fi īnfruntat cu hotărīre soarta. Bibliografie: |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
