1 Cuprins:




I.Introducere                                                                                                                      2

II.Factori cheie si intorsaturi                                                                                       4
Faza vitala antebelica                                                                                                            4
Prima faza a razboiului                                                                                                               5
A doua faza a razboiului                                                                                                             8
A treia faza a razboiului                                                                                                            10

III. Invingatori si invinsi                                                                                              12

Bibliografie                                                                                                                        21                                                                                                                
























I. Întroducere


Mai mult decat oricare alt conflict, Al Doilea Razboi Mondial a fost “cel mai specaculos, ca violenta, dintre toate fenomenele sociale... care a marcat o mare cotitura in istorie”. Daca in unele privinte el poate sa para revansa sau continuarea Marelui Razboi din 1914-1918, de fapt, in aspectele esentiale, el se deosebeste profund de acesta:
    Mai  intai, prin extinnderea sa geografica. S-au purtat lupte pe aproape intreaga suprafata a planetei: in apele inghetate ale arhipelagului Spitzbergen si pe nisipurile fierbinti ale Saharei, in Muntii Alpi si in jungla birmaneza, in rada portului Montevideo si pe atolii din Pacific, pe malurile Volgai ca si pe cele ale fluviului Galben. Totul s-a petrecut ca si cum un imens cataclism sicial a lovit intreaga umanitate, pentru prima data unita de acelasi tragic destin.
    Apoi, prin caracterul sau “total”. Indiferent de regimul lor politic si social, prin metode diferite, dar urmarina acelasi scop, beligerantii au mobilizat intreaga lor populatie si intreaga lor economie; nu numai ca au trimis  la lupta imense armate – peste 60 milioane de oameni au participat la ele-, dar au pus la munca, vrand-nevrand, pe toti cei care nu erau soldati, inclusiv femeile, in uzine, arsenale sau santiere: 50 de milioane de muncitori au lucrat pentru razboi numai in Statele Unite. Mobilizarea s-a intins si asupra mentaluilui colectiv: o propaganda intensa , folosind tehnici noi, ce de exemplu radioul, s-a dovedit  destul de puternica pentru a impiedica orice forma de defetism la cei invinsi, Germania si Japonia, pana aproape de capitulare, sau pentru a convinge popoarele subjugate ca pot si ele, desi nu au arme , sa contribuie la propria eliberare. Chiar si stiinta a fost inregimentata – extraordinara mobilizare a unor savanti, originari din toate tarile, care au produs  bomba atomica in Statele Unite, este fara precedent in istorie. Confruntarea a fost militara, fara ca diplomatia sa fie lipsita de importanta, dar confruntarea  a fost deasemenea, daca nu chiar in primul rand, economica si ideologica, in asa masura incat a continuat pana si in lagarele de concetrare naziste.
    Intensitatea luptei, progresul in domaniul armelor, doctrinele care au starnit fanatismul explica amploarea distrugerilor. In cinci ani, bombele aruncate din avioane au devenit de mii de ori mai distrugatoare, dar prima bomba atomica lansata la 6 august 1945 echivala cu 20.000 t de explozibil conventional; daca Dresda a fost incendiata si stearsa de pe fata pamantului intr-o noapte, Hirosima sufera o soarta mai cumplita in cateva secunde. Dar, in acelasi timp, crime de o amploare fara precedent – executii colective, exterminari in masa – au facut milioane de victime, a caror moarte nu a avut, de regula,  nici o influenza asupra desfasurarii conflictului. La sfarsitul acestuia, ruinele materiale si morale, pierderile de bunuri si de oameni nici nu pot fi comparate cu problemele care au dus la izbucnirea conflictului.
    De fapt, timp de sase ani s-au purtat trei razboaie mai mult separate, decat legate intre ele. Ca si in 1914-1928, continentul european a fost locul unde s-au purtat bataliile cele mai ucigatoare, opunand armatele cele mai numeroase; Europa va suferi o slabire considerabila si de durata. Dar Extremul Orient a fost alt teatru de operatiuni, deschis mai devreme si inchis mai tarziu, relativ distinct de primul, caracterizat prin alt tip de confruntare, cea a navelor si avioanelor in stransa cooperare; numai americanii si, in masura mult mai mica,  rusii au luptat peste tot – acest fapt spune mult despre rolul care l-au jucat unii si altii. Totusi, apare un fenomen cu totul nou: alaturi de bataliile clasice, purtate de armatele clasice, un al treilea razboi, mai mult sau mai putin sustinut sau dispretuit de adeptii celuilalt, a opus populatia aservita la un moment dat si invingatorii  ei temporari, in Europa ca si in China – este razboiul “din umbra”.
La drept vorbind, niciodata nu s-a mai desfasurat un conflict in asemenea inlantuire de evenimente dramatice. De multe ori destinul parea ca ezita, incertitudinea era profunda. Din aceasta cauza lupta a fost indarjita pana la sfarsit. Totusi, pe parcurs, blocurile antagoniste s-au modificat, iar scopurile razboiului s-au schimbat. Aliate cu Germania sau legate de ea printr-o neutralitate binevoitoare la inceput, Italia si URSS i-au devenit adversare in timpul razboiului, in schimb Franta, care s-a lansat prima in lupta impotriva Germaniei, a fost pe punctul de a i se alatura mai tarziu. Ostilitatile incepusera pentru a se mentine sau restbili independenta si integritatea teritoriala a Poloniei si a Chinei; anglo-americanii au fost in cele din urma obligati sa le sacrifice pe altarul alientei lor cu URSS. Paradoxul este complet atunci cand americanii contribuie la distrugerea imperiilor  coloniale  detinute de aliatii lor englezi si francezi, sau cand accepta instalarea, in Europa centrala si Orientala, de regimuri politice si sociale opuse idealurilor pentru care ei luptasera.
Infrangerea era, pentru cei invinsi, totala, fara conditii, asa cum o dorisera cei invingatori. O incheiere atat de favorabila ar fi putut facilita rezolvarea tuturor problemelor in suspensie. In fapt, nu s-a obtinut nimic in acest sens: alte probleme aparusera intre timp, cerand raspunsuri pe cat de urgente pe etat de dificile, in asa fel, incat unii s-au gandit sa le solutionezeprintr-un nou razboi mondial, care sa-i opuna pe fostii aliati. Din fericire, acest lucru nu s-a intamplat. Dimpotriva, au fost luate masuri si create organizatii care sa previna o noua catastrofa de acest fel; s-a conturat insa un nou paradox, prin faptul ca natiunile invingatoare s-au ridicat cu sarguinta efortului de a-i ridica pe aceiasi adversari pecare se straduisera atat de mult sa-i distruga – si ca au reusit redresarea atat de repede.
Rezultatele atat de surprinzatoare nu pot sa reduca insa imporatnta conflictului si nici sa faca uitate cauzele sale profunde. Ceea ce a fost in joc nu s-a redus la impartirea prazii de razboi, extinsa pana la valoarea de dominatie a lumii; au fost in joc, de asemenea, liberatea oamenilor si apopoarelor, ratiunea lor de a fi, idealurile lor de viata.









II. Factori cheie si întorsături


Conflictul catastrofal, care s-a soldat cu deschiderea drumului Rusiei catre inima Europei, a fost bine botezat de catre Curchill “razboiul nenecesar”. Straduindu-se sa evite razboiul si sa-l tina pe Hitler in frau, o carenta fundamentala a politicii Angliei si Frantei a fost neintelegerea factorilor strategici. Ca urmare, cele doua tari au intrat in razboi in momente total nefavorabile pentru ele, dupa care au precipitat un dezastru cu consecinte imense, dezastru care putea fi evitat. Marea Britanie a supraviatuit prin ceea ce s-ar putea numi un miracol, desi aceasta s-a datorat faptului ca Hitler a comis greselile pe care toti dictatorii agresivi le-au repetat de-a lungul istoriei.


Faza vitală antebelică


Privind in urma, primul pas fatal pentru ambele parti l-a constituit reintrarea Germaniei in Phineland in anul 1936. Pentru Hitler, aceasta miscare a avut un dublu avantaj strategic – oferea acoperire pentru industria-cheie a Germaniei aflata in zona vitala a Bazinului Ruhr si constituia o potentiala trambulina de lansare asupra Frantei.
De ce n-a fost contractata la timp aceasta miscare? In primul rand, pentru ca Anglia si Franta doreau sa evite riscul declansarii unui conflict armat care se putea transforma in razboi. Re tinerea de la o interventie a fost amplificata si de faptul ca reintrarea Germaniei in Rhineland aparea mai degraba ca o incercare de rectificare a unei nedreptati, chiar daca era facuta intr-un mod gresit. Britanicii, mai ales, erau inclinati sa o considere mai degraba ca pe un pas politic, decat militar – nesesizand implicatiile strategice.
In miscarile sale din 1938, Hitler a obtinut alte avantaje strategice determinate de factori politici – dorinat popoarelor german si austriac de a se uni, puternicele sentimente ale germanilor legate de tratamentul la care erau supusi etnicii nemti din Sudeti de catre cehi. Inca o data tarile occidentale au trait sentimentul ca Germania avea oarecum dreptate in ambele cazuri.
Intrarea lui Hitler a ocupat ceea ce mai ramasese din Cehoslovacia, invaluind astfel Polonia pe flanc – ultima dintr-o serie de manevre “fara varsare de sange”. Acest pas a lui Hitler a fost urmat de o miscare fatala si pripita din partea guvernului britanic – oferirea de garantii Poloniei si Romaniei, ambele izolate strategic, fara a se cere in prealabil sprijin din partea Rusiei, singura putere care le-ar fi putut ajuta efectiv.
Datorita momentului, aceste garantii au sunat ca o provocare; dupa cum stim acum, Hitler nu intentiona sa atace Polonia atat de curand, dar s-a confruntat cu gestul provocator al Marii Britanii. Prin pozitia lor in zone  ale eurppei inaccesibile fortelor britanice si franceze, cele doua tari reprezentau o tentatie aproape irezistibila. Procedand astfel, puterile occidentale si-au subminat baza unicului tip de strategie pe care forta lor inferioara le permitea s-o adopte. In loc sa tina piept agresiunii prin alcatuirea unui front puternic in vest, ele i-au oferit lui Hitler ocazia de a sparge cu usurinta un front slab si de a obtine un prim triumf.
Unica sansa de a evita razboiul depindea de obtinerea sprijinului Rusiei, singura putere capabila sa acorde un sprijin direct Poloniei si sa-l opreasca pe Hitler. In ciuda situatiei presante, pasii guvernului britanic au fost mici si sovaielnici. Pe langa ezitarile britanice au existat si obiectiile Poloniei si a altor mici state din Europa de est, in legatura cu acceptarea unui sprijin militar din partea Rusiei. Aceste tari considerau ca acceptarea unor intariri sovietice ar fi echivalat cu o invazie.
Reactia lui Hitler in noua situatie creata prin sprijinirea Poloniei de catre britanici a fost surprinzatoare. Reactia violenta a Angliei si dublarea masurilor armate l-au gazduit, insa efectul a fost contrar celui scontat. Solutia pe care  Hitler a adoptat-o a fost influentata  de imaginea lui despre britanici derivata din istoria acestora. Considerandu-i  ca pe niste oameni care judeca lucrurile la rece, ameni ale caror emotii erau controlate de ratiune, Hitler a intuit ca englezii nu vor accepta sa intre in razboi de dragul Poloniei, fara a beneficia de sprijin din partea Rusiei. In consecinta, a lasat la o parte ura si teama de “bolsevism”, indreptandu-si eforturile si canalizandu-si toate energiile pentru a obtine o conciliere cu Rusia. Cotitura a fost mai surprinzatoare decat cea a lui Chamberlain si a avut consecinte la fel de nefaste.
La 23 august Ribbentrop a sosit cu avionul la Moscova, si a semnat pactul. Pactul era insotit de o intelegere secreta, prin care Polonia era impartita intre Germania si Rusia.
Acest tratat a facut din razboi o certitudine in atmosfera emotionala creata de seria rapida de miscari agresive ale lui Hitler. Britanicii, care se obligasera sa acorde ajutor Poloniei, simteau ca nu pot sta deoparte fara  a-si pierde onoarea – si fara a deschide o cale si mai mare in fata cuceririlor hitleriste. In ceea ce-l priveste, Hitler nu intentiona sa renunte la scopurile sale din Polonia, nici atunci cand si-a dat seama ca se pregatea un razboi general.
In acest fel, trenul civilizatiei europene se napustea in tunelul lung si intunecos din care sa iasa abia dupa sase ani istovitori. Dar chiar  si atunci, raza luminoasa de soare a victoriei avea sa se dovideasca iluzorie.



Prima faza a războiului


Vineri, 1 septembrie 1939 – armatele germaniei invadeaza Polonia. Duminica, 3 septembrie – guvernul britanic declara razboi Germaniei, indeplinindu-si angajamentele luate fata de Polonia. Sase ore mai tarziu, guvernul Frantei calca, plin de resentimente pe urmele britanicilor.
In mai putin de o luna Polonia era cucerita. In noua luni cea mai mare parte a Europei occidentale este acoperita de torentul razboiului.
Ar fi putut oare Polonia sa reziste mai multa vreme? Ar fi putut Franta si Marea Britanie sa faca mai mult pentru a usura  presiunea Germaniei asupra Poloniei? Din punctul de vedere al cifrelor puterii armate, pe care le cunoastem acum, raspunsul la ambele intrebari ar fi pozitiv la o prima vedere.
In 1939, armata germana era departe de a fi pregatita pentru razboi. Polonezii si francezii totalizau impreuna 150 de divizii, inclusiv 35 de divizii in rezerva, din care unele trebuiau mentinute pentru angajamentele franceze din strainatate, in timp ce totalul diviziilor germane se cifra la 98, din care 36 se aflau intr-un stadiu de instruire. Din cele 40 de divizii pe care nemtii le-au lasat pentru a proteja frontiera lor vestica, numai patru erau combatante complet instruite si inarmate. Strategia lui Hitler plasase insa Franta intr-o postura din care nu putea usura situatia Poloniei decat prin desfasurarea imediata a unui atat- forma de actiune pentru care armata franceza nu era pregatita. Planul demodat de mobilizare a Frantei, lent, nu asigura alcatuirea fortelor necesare – iar planurile ei ofensive depindeau de o masa de artilerie grea care s-a dovedit gata de lupta decat in cea de-a saisprezecea zi. La acea data, rezistenta armatei poloneze era pe punctul de a se prabusi.
Polonia a fost puternic dezavantajata de pozitia sa strategica – ca o “limba intre falcile Germaniei”, iar strategia ei a inrautatit situatia prin amplasarea grosului trupelor aproape de varful limbii. Mai mult decat atat, fortele poloneze dispuneau de echipament demodat si aveau idei invechite, bizuindu-se in continuare pe o numeroasa cavalerie, care s-a dovedit neajutorata in fata tancurilor germane.
Germanii dispuneau la acea data de numai sase divizii de tancuri si de patru mecanizate, insa multumita entuziasmului generalului Guderian si a sprijinului lui Hitler, acestia evoluasera mai mult decat  orice armata in directia adoptarii noului concept al luptei mecanizate de viteza mare, concept ale carui baze au fost puse cu douazeci de ani inainte de catre pionerii britanici in domaniul mecanizarii si vitezei. Germanii isi pusesera la punct si un sprijin aerian mult mai superior celorlalte tari, in vreme ce polonezii, dar si francezii dispunneau de o forta aeriana mult mai inferioara, care nu le permitea nici macar sa-si sustina si sa-si apere armata.
Polonia a fost asadar prima care a asistat la demonstratia triumfatoare a noii tehnici “Blitzkrieg” efectuata de catre germani, in timp ce Aliatii ei occidentali se afla inca in plin proces de pregatire a unui razboi traditional. La 17 septembrie Armata Rosie a trecut frontiera estica a Poloniei. Aceasta lovituralovitura pe la spate a pecetluit soarta Poloniei, care nu dispunea de trupe suficiente pentru a face fata celei de-a doua invazii.
Cucerirea rapida a Poloniei a fost urmata de sase luni de liniste – perioada botezata “Falsul Razboi” de catre cei care s-au lasat amagiti de calmul aparent. O denumire mai adecvata ar fi fost “Iarna Iliziilor”, intrucat conducatorii, cat si populatia din tarile occidentale si-au petrecut vremea ticluind diverse planuri de atacare a Germaniei pe flancuri – si au vorbit prea pe fata despre acestea.
In realitate, nu a existat nicio posibilitate ca Franta si Anglia sa fie capabile, singure, sa-si creeze forta necesara pentru a invinge Germania. Cea mai buna sansa a lor, cand Germaniasi Rusia ajunsesera sa aiba o granita comuna, ar fi fost sa apara divergente intre cele doua puteri, care nu aveau incredere  una in cealalta, astfel incat forta exploziva a lui Hitler sa fie atrasa catre est, ceea ce s-a intamplat un an mai tarziu si s-ar fi putut intampla chiar mai devreme daca  Aliatii occidentali nu ar fi devenit nerabdatori – asa cum se intampla in democratii.
Amenintarile in gura mare referitoare la atacarea flancurilor Germaniei l-au facut pe Hitler sa actioneze pentru a le preintampina.Prima lovitura a fost ocupare Norvegiei. Dosarele conferintelor lui Hitler arata ca pana la inceputul anului 1940, el considera inca “mentinerea neutralitatii Norvegiei drept cea mai buna tactica” pentru Germania. Apoi in februarie Hitler a ajuns la concluzia ca ënglezii urmeaza sa debarce acolo, iar eu vreau sa ajung inaintea lor”. O mica forta germana de invazie a patrunsin Norvegia la 9 aprilie, naruind planurile britanice care urmareau castigarea controlului asupra acestei zone neutre. Au fost capturate porturile principale, in timp ce atentia norvegienilor era concentrata la inaintarea flotei britanice in apele lor.
Urmatoarea mutare a lui Hitler din 10 mai a vizat Franta si Tarile de Jos. El incepuse pregatirile inca din toamna anului precedent, dupa ce Aliatii respinsesera oferta de pace pe care le-o facuse dupa ocuparea Poloniei. Hitler consodera ca invingerea Frantei reprezenta cea mai buna metoda de a-i face pe britanici sa accepte pacea .Vremeanefavorabile si dubiile generalilor sai l-au facut pe Hitler sa amane in mod repetat atacu, incepand din luna noiembrie. Apoi, la 10 ianuarie, un ofiter german de stat major, care zbura catre Bonn avand asupra sa  documente privitoare la planurile lui Hitler, s-a ratacit intr-o furtuna de zapada si a aterizat in Belgia. Acest fapt a dus la amanarea ofensivei pana in luna mai, timp in care planurile au suferit modificarile radicale. Intamplarea s-a dovedit a fi foarte nefavorabila pentru Aliati, si, pentru o vreme, benefica pentru Hitler, intrucat s-a schimbat intreaga imagine a razboiului. Vechiul plan, care prevedea ca ofensiva principala sa aiba loc prin regiunea plina de canale in centrul Belgiei, s-ar fi soldat cu o ciocnire cap-in-cap cu cea mai buna patre a fortelor franco-britanice, concretizata, probabil, intr-un esec total ce ar fi afectat prestigiul lui Hitler. Noul plan, schitat de Manstein, i-a luat pe Aliati prin surprindere, i-a dezichilibrat, iar rezultatele au fost dezastruoase. In timp ce Aliatii fortau inaintarea in Belgia pentru a intampina asaltul de deschidere al germanilor, sapte divizii de tancuri au trecut prin zona colinara si impadurita a Ardenilor, zona pe care Inaltul Comandament Aliat o considera impracticabila  pentru tancuri.  Traversand Mcuse fara a intampina o opozitie serioasa, acestea au strapuns frontul slab al Aliatilor, dupa care s-au indreptat catre vest spre coastele Canalului Manecii, prin spatele armatelot Aliate din Belgia, taindu-le astfel caile de comunicatie. In acest fel soarta luptei a fost pecetluită înainte ca infanteria germană să ia parte la acţiune. Armatele britanice abia au reuşit să scape de la Dunkerque pe mare. Belgienii şi o mare parte a francezilor au trebuit să se predea. Consecinţele au fost ireparabile: după o săptămînă, cînd germanii au pornit atacul către sud, armatele franceze rămase s-au dovedit incapabile de a le face fată.
Acest dezastru care a zguduit întreaga lume ar fi fost uşor de evitat. Tancurile puteau fi oprite cu mult înainte de a ajunge la Canalul Mînecii, printr-un contraatac concentrat realizat cu o forţă similară. Francezii însă, deşi dispuneau de tancuri mai multe şi mai bune decît nemţii, le răspîndiseră pe o suprafaţă mare, în grupuri mici, ca în anul 1918.
Atacul putea fi oprit şi mai devreme, pe Mcuse, dacă francezii nu ar fi dat fuga în Belgia lăsîndu-şi flancul descoperit, sau dacă şi-ar fi adus mai devreme întăririle acolo. Insă Comandamentul francez nu numai că a privit Ardenii ca pe o zonă impracticabilă pentru tancuri, dar a considerat că orice atac de pe Meuse constituia doar o parte dintr-o acţiune mai mare, la fel ca în 1918, şi că duşmanul va avea nevoie de circa o săptămînă pentru a se pregăti după sosirea acolo, ceea ce le-ar fi dat suficient răgaz pentru a aduce întăriri. Foitele de blindate au ajuns la rîu abia în dimineaţa zilei de 13 mai şi au forţat punctele de trecere după-amiaza. Ritmul, de înaintare specific tancurilor a surclasat ritmul depăşit de „mişcare cu încetinitorul”.
Ritmul „Blitzkrieg-ului” a fost însă posibil numai pentru că şefii armatelor aliate nu s-au aliniat la noua tehnică, şi n-au ştiut cum s-o contracareze. Atacul putea fi oprit chiar înainte de a ajunge la rîul Mcuse, dacă ar fi existat cîmpuri de mine în calea tancurilor. Chiar şi în absenţa acestora germanii puteau fi stopaţi prin simpla tăiere şi prăbuşire a trunchiurilor de copaci de-a lungul drumurilor prin pădure care duceau la Mcuse. Timpul pe care germanii 1-ar fi pierdut cu deblocarea drumurilor ar fi spulberat şansele acestora.
Căderea Franţei a fost pusă o vreme pe seama moralului scăzut al francezilor, considerîndu-se înfrîngerea ca inevitabilă. Este încă un exemplu în care „s-a pus căruţa înaintea cailor". Prăbuşirea moralului francezilor s-a produs mimai după înfrîngerea militară produsă, care putea fi evitată cu uşurinţă. Pînă în 1942, toate armatele au învăţat cum să stopeze un „Blitzkrieg”. Multe dezastre puteau fi evitate dacă acest lucru ar fi fost învăţat înainte de război.



A doua fază a războiului


Marea Britanie rămăsese acum singura adversară activă a Germaniei naziste. Ea a fost însă lăsată într-o situaţie precară, fără armată, în timp ce era înconjurată ameninţător de o linie de coastă inamică lungă de 3 200 km.
Armata britanică abia ajunsese pînă la Dunkerque, de unde scăpase datorită ordinului inexplicabil dat de Hiţler tancurilor germane de a se odihni timp de două zile, atunci cînd acestea se găseau la mai puţin de 16 km de ultimul port de salvare, aproape lipsit de apărare. Acest ordin de oprire a fost inspirat de mai multe motive, inclusiv de vanitatea lui Goring care a solicitat ca Luftwaffe să dea ultima lovitură.
    Chiar dacă grosul armatei britanice a scăpat, majoritatea armamentului a fost pierdut. Dacă supravieţuitorii celor 16 divizii care scăpaseră puteau fi reorganizaţi, mai rămăsese în schimb o singură divizie înarmată corespunzător pentru a apăra ţara; flota era ancorată în extremul nord, în afara razei de acţiune a Luftwaffe. Dacă nemţii ar fi debarcat în Anglia în orice moment din luna care a urmat cuceririi Franţei, n-ar fi întîmpinat o împotrivire serioasă. Noroc că Hitler şi generalii săi nu făcuseră nici o pregătire pentru invadarea Angliei - nici măcar nu schiţaseră vreun plan pentru acea evidentă şi esenţială continuare a înfrîngerii Franţei. El a lăsat să se scurgă o lună de importanţă majoră, în speranţa că englezii vor accepta pacea. Chiar şi după ce speratele i-au fost înşelate, pregătirile germane s-au făcut fără tragere de inimă. După ce Luftwaffe nu a reuşit să învingă RAF în „Bătălia pentru Anglia”, şefii Trupelor de uscat şi Marinei s-au folosit de acest pretext pentru ;a suspenda invazia. Chiar şi Hitler a acceptat acest pretext. Dosarele convorbirilor particulare ale acestuia demonstrează că nu dorea distrugerea Marii Britanii şi a Imperiului Britanic, imperiu considerat de el ca pe un factor de stabilitate în lume, şi pe care încă mai spera să-1 poată atrage de partea sa. în plus, gîndurile lui Hitler se concentraseră iarăşi către est. De fapt, acesta a fost principalul factor care a determinat salvarea Marii Britanii. Dacă Hitler s-ar fi străduit să învingă Anglia, este de presupus că ar fi reuşit. Chiar dacă ratase cea mai mare şansă de a o cuceri printr-o invazie, Hitler putea s-o prindă ca într-un cleşte, cu ajutorul avioanelor şi submarinelor sale, lipsind-o treptat de resurse, ceea ce s-ar fi soldat cu prăbuşirea Angliei. Hitler a considerat însă că nu trebuia să rişte concentrîndu-şi resursele asupra acestui efort aerian şi naval, în timp ce Armata Sovietică se găsea „priponită" la frontiera estică a Germaniei, ca o ameninţare pe uscat. El a argumentat atunci că unicul mod de a-şi asigura spatele erau atacul şi înfrîngerea Rusiei. Suspiciunile sale la adresa intenţiilor sovietice au fost amplificate şi de faptul că ura împotriva sistemului comunist sovietic îl dominase. El s-a autosugestionat că Marea Britanic va accepta pacea în clipa în care nu va mai putea conta pe o intervenţie sovietică în război. El chiar credea că Anglia ar fi semnat de mult tratatul de pace dacă Rusia n-ar fi incitat-o să continue războiul. La 21 iulie, cînd Hitler a ţinut prima conferinţă pentru a analiza planurile făcute în grabă pentru invazia Angliei, a spus: „Stalin cochetează cu Marea Britanie pentru a o convinge să rămînă în război spre a ne imobiliza astfel forţele, cu scopul de a cîştiga timp şi de a obţine ceea ce vrea, deoarece o dată pacea semnată el nu va mai obţine nimic”. De aici şi următoarea concluzie: „Atenţia noastră trebuie să fie îndreptată asupra rezolvării problemei ruseşti”.
Planurile s-au alcătuit imediat, dar abia la începutul anului 1941 Hitler a luat hotărîrea decisivă. Invazia a fost declanşată pe 22 iunie - cu o zi înainte de data la care o făcuse Napoleon. Blindatele germane au învins rapid armatele sovietice din imediata apropiere şi, în mai puţin de o lună, au înaintat peste 700 km, acoperind trei sferturi din distanta care-i separa de Moscova, unde n-au ajuns niciodată.
Care au fost factorii-cheie ai eşecului german? Noroiurile toamnei şi zăpada sînt doar cei mai evidenţi. Mult mai importantă a fost însă eroarea în aprecierea rezervelor pe care Stalin le putea strînge din îndepărtatele colţuri ale Rusiei. Nemţii calculaseră că vor avea de înfruntat aproximativ 200 de divizii, pe care le şi zdrobiseră pînă la mijlocul lui august, dar, între timp, alte 160 îşi făcuseră apariţia. Pînă să reuşească să le întîmpine şi pe astea, a venit toamna, cînd nemţii au forţat înaintarea către Moscova, prin nămol şi au dat peste noi forte care le blocau calea. Un alt factor esenţial 1-a constituit primitivismul în care se menţinuse Rusia, în ciuda progreselor tehnicii înregistrate după Revoluţia sovietică. Nu era vorba numai de rezistenţa ieşită din comun a soldaţilor şi a populaţiei, ci şi de starea de înapoiere în care se găseau drumurile de aici. Dacă infrastructura rutieră s-ar fi aflat la nivelul ţărilor occidentale, Rusia ar fi fost îngenuncheată aproape la fel de rapid ca Franţa. Chiar şi în condiţiile date, invazia putea reuşi dacă forţele blindate s-ar fi îndreptat direct către Moscova în acea vară, fără să mai aştepte sosirea infanteriei - aşa cum sugerase Guderian, a cărui putere n-a fost luată în considerare de Hitler şi de ceilalţi şefi ai armatei.
Iarna rusească s-a dovedit catastrofală pentru armata germană, care nu şi-a revenit niciodată complet după experienţa trăită. Se pare, totuşi, că Hitler avea încă şanse de succes în 1942, deoarece Armata Roşie era grav afectată de lipsa de echipament, iar autoritatea lui Stalin asupra acesteia fusese serios zdruncinată de grelele înfrîngeri iniţiale. Noua ofensivă a lui Hitler a făcut rapid curăţenie pe cîmpurile petrolifere din Caucaz - zonă de care depindea maşinăria de război sovietică. Hitler şi-a împărţit însă forţele în vederea atingerii celor două obiective: Caucazul şi Stalingradul. Oprit în faţa Stalingradului, Hitler şi-a secătuit rezervele prin repetate atacuri „cu capul în zid" în dorinţa de a captura „oraşul lui Stalin", care devenise pentru el un simbol sfidător şi obsedant. Interzicînd orice retragere o dată cu sosirea iernii, el şi-a condamnat la pierzanie armata de aici, care a fost încercuită şi capturată după sosirea noilor forte adunate de sovietici spre sfîrşitul anului.
Dezastrul de la Stalingrad i-a lăsat pe germani cu un front mult prea mare pentru forţele lor slăbite. Retragerea rămăsese singura modalitate de salvare, aşa cum solicitau generalii, însă Hitler refuza cu încăpăţînare să o aprobe. Surd la orice argument, el insista pe sloganul: „Nici un pas înapoi”. Ţipătul ca de papagal nu putea stăvili potopul; mai mult chiar, a determinat ca fiecare retragere „în ultimă instanţă" să fie acompaniată şi de o înfrîngere crîncenă, mult mai scump plătită.
Forţele lui Hitler suportau consecinţele supraextinderii strategice care-1 dusese la pierzanie şi pe Napoleon. Efortul era  mai mare întrucît din 1940 războiul se extinsese şi în Mediterana - ca urmare a intrării lui Mussolini în război, dornic să profite de înfrîngerea Franţei şi de slăbiciunea Angliei. Aceasta le-a oferit britanicilor şansa unui contraatac într-o zonă în care forţa maritimă îşi putea spune cuvîntul. Churchill a ştiut să profite rapid de ocazie - poate chiar prea rapid. Forţa mecanizată britanică din Egipt, deşi puţin numeroasă, a izbutit curînd să zdrobească demodata armată italiană din nordul Africii, cucerind şi Africa de est italiană. Ele ar fi putut continua înaintarea pînă la Tripoli, însă au fost oprite pentru a da posibilitatea debarcării unei foile aninate în Grecia- o mişcare prematură şi slab pregătită, respinsă imediat de către germani, înfrîngerea italienilor în Africa de Nord 1-a obligat însă pe Hitler să trimită în zonă întăriri germane, sub comanda lui Rommel. Avînd privirile încă aţintite spre Rusia, Hitler nu a alocat întăriri decît forţelor italiene, tară să facă efortul de a cuceri „porţile" din estul, centrul şi vestul Mediteranei - Suez, Malta şj Gibraltar. In acest fel el a mai deschis un „robinet" pentru secătuirea forţelor germane; în consecinţă, succesele obţinute de contraatacurile lui Rommel au fost eclipsate de amînarea cu mai bine de doi ani a elibărării Africii de Nord. Foitele germane se întindeau acum pe ambele maluri ale Mediteranei, pe întreaga linie de coastă a Europei de vest şi încercau totodată să menţină un amplu front riscant în Rusia.
Consecinţele fireşti ale acestei supraextinderi au fost amînate şi războiul prelungit, prin intrarea Japoniei în luptă, în decembrie 1941. în cele din urmă ea s-a dovedit fatală pentru şansele lui Hitler, întrucît a antrenat forţa americană în război. Efectele temporare ale atacului-surpriză desfăşurat de japonezi la Pearl Harbor, care a zdruncinat Flota americană a Pacificului, a permis japonezilor să cucerească poziţiile Aliaţilor din Pacificul de Sud-Vest - Malaysia, Birmania, Filipinele şi Indiile olandeze de Est. Prin această rapidă expansiune japonezii şi-au depăşit capacitatea de a păstra proaspetele cuceriri. Japonia era totuşi un mic stat insular, cu o putere industrială limitată.


A treia fază a războiului


O dată implicată, forţa americană, în condiţiile supravieţuirii Rusiei şi a forţelor acesteia, înfrîngerea puterilor Axei - Germania, Italia şi Japonia- a devenit o certitudine, deoarece potenţialul militar combinat al acestora era mult inferior. Singurele necunoscute rămăseseră cît va mai dura războiul şi cît de completă va fi înfrîngerea. Cele mai mari speranţe ale agresorilor, trecuţi apoi în apărare, erau legate de obţinerea unor termeni de pace mai îngăduitori prin „tragerea de timp" pînă cînd cei doi „giganţi" oboseau sau se certau între ei. Şansele unei rezistenţe atît de prelungite depindeau însă de scurtarea fronturilor. Nici unul dintre conducătorii Axei nu suporta „să-şi piardă imaginea" prin autorizarea unor retrageri voluntare, aşa că se agăţau de fiecare poziţie în parte pînă la prăbuşirea acesteia.
In a treia etapă a războiului n-au existat cu adevărat cotituri, ci doar un potop năvalnic.
Potopul s-a năpustit cu mai multă uşurinţă în Rusia şi în Pacific, zone în care superioritatea numerică în continuă creştere a forţelor se combina cu spaţii mai ample de manevră. In sudul şi vestul Europei potopul a fost oprit în mod mai frecvent, din cauza spaţiilor mai strimte.
Primul atac al forţelor anglo-americane în Europa - în iulie 1943 - a fost uşurat de faptul că Hitler şi cu Mussolini au continuat să „pompeze" trupe proaspete în Tunisia în speranţa menţinerii unui cap de pod care să stopeze atacurile convergente ale Armatelor Aliate care se apropiau dinspre Egipt şi Algeria. Tunisia s-a transformat într-o capcană, iar capturarea în întregime a armatei italo-germană a lăsat Sicilia aproape lipsită de apărare. Cînd Aliaţii au forţat intrarea în Italia dinspre Sicilia - în septembrie 1943 -înaintarea lor de-a lungul acelei peninsule înguste şi muntoase s-a transformat într-o operaţiune înceată.
La 6 iunie 1944 grosul armatelor aliate, concentrate în Anglia în vederea unei invazii peste Canalul Mînecii, au debarcat în Normandia. Succesul era garantat cu condiţia de a reuşi să se stabilească pe mal şi să-şi consolideze un cap de pod suficient de mare pentru a permite debarcarea masivă de trupe şi depăşirea poziţiilor întărite ale aliniamentului german. O dată ce ar fi străpuns frontul, întreaga lăţime a Franţei avea să fie deschisă pentru manevrele armatei aliate, complet mecanizată, ceea ce nu se mai putea spune despre o mare parte a armatei germane.
Defensiva germană ar fi fost astfel condamnată la prăbuşire, dacă nu reuşea să arunce înapoi în mare forţele invadatoare încă din primele zile. încercarea lor a întîrziat din cauza raidurilor forţelor aeriene aliate, care deţineau o superioritate de 30 la l faţă de Luftwaffe şi care au provocat întîrzierea fatală a sosirii tancurilor germane.
Chiar dacă invazia din Normandia ar fi fost respinsă de pe plaje, superioritatea deja covîrşitoare a forţelor aeriene aliate, aplicată nemijlocit asupra "Germaniei, ar fi produs în cele din urmă prăbuşirea acesteia. Pînă în 1944 ofensiva aeriană strategică nu confirmase speranţele puse în ea, ca o alternativă la invazia terestră, iar efectele acesteia au fost grav supraestimate. Bombardarea nediscriminatorie a oraşelor nu a detentiinat scăderea notabilă a producţiei de război, şi n-a reuşit să înfrîngă voinţa poporului german, determinîndu-1 să capituleze, aşa cum se sperase. Faptul se explică prin felul în care era ţinut în gheara conducătorilor săi tiranici, indivizii neputîndu-se preda bombardierelor din înaltul cerului, în anii 1944 şi 1945 forţa aeriană a fost mai bine directionată - şi aplicată cu o precizie sporită şi cu un efect din ce în ce mai devastator asupra centrelor vitale ale producţiei de război, indispensabile forţei de rezistenţă a inamicului. Şi în Orientul îndepărtat, factorul-cheie s-a dovedit tot forţa aeriană, şi care a asigurat colapsul Japoniei, fără să fi fost nevoie de aruncarea bombelor atomice.
Principalul obstacol în calea Aliaţilor, o dată ce atacul îşi schimbase sensul, a fost o barieră autoimpusă - respectiv insistenţa lipsită de înţelepciune şi îngustă ca viziune din partea conducătorilor în a obţine o „capitulare necondiţionată". Acesta a fost cel mai mare ajutor acordat lui Hitler pentru a menţine controlul asupra populaţiei germane, lucru valabil si pentru partenerul său japonez. Dacă şefii militari ai Aliaţilor ar fi fost suficient de înţelepţi pentru a acorda un minim de asigurări în legătură cu condiţiile de pace impuse, Hitler ar fi scăpat de sub control poporul german mult înainte de anul 1945. Cu trei ani înainte, trimişi ai mişcării anti-naziste, care lua amploare în Germania, făcuseră cunoscute Aliaţilor, planurile lor de răsturnare a lui Hitler, ca şi numele a numeroşi militari gata de a lua parte la o asemenea revoltă, cu condiţia ca Aliaţii să le dea oarecare asigurări referitoare la condiţiile de pace impuse, însă nici atunci, şi nici mai tîrziu, nu li s-a dat nici o asigurare, astfel încît, în mod firesc, acestora le-a fost dificil să cîştige sprijin în vederea unui asemenea „salt în întuneric”, în consecinţă, „războiul nenecesar" a fost prelungit în mod la fel de nenecesar, şi alte milioane de oameni-au pierit inutil, în timp ce pacea mult aşteptată a dat naştere mai degrabă unei noi ameninţări şi temerilor că va izbucni un alt război, deoarece prelungirea nenecesară a Celui de-al Doilea Război Mondial, prin cramponarea de „capitularea necondiţionată" s-a dovedit folositoare exclusiv lui Stalin - căruia i-a deschis calea pentru a instaura dominaţia comunismului în Europa Centrală.


1 III. Învingatori si învinşi

Perioada anilor 1939—1945 poate fi considerată drept cea mai pro¬fundă si concentrată revoluţie a umanităţii de la perioada Inchiziţiei („The Black Death"). In nici o altă perioadă, începînd cu secolul paispre¬zece, n-au fost atît de mulţi oameni omorîţi, dizlocaţi, tulburaţi, dez¬rădăcinaţi sau avînd vieţile complet transformate într-o perioadă de timp atît de scurtă. Anii de la sfîrşitul războiului si cei imediat următori au ilustrat încă o dată vechiul proverb care spunea că este destul de posi¬bil să cîştigi războiul si să pierzi pacea.
Regiunile în care războiul s-a purtat de fapt au rămas în ruine. Nordul Franţei, Ţările de Jos si marea curbă a Cîmpiei nordice germane şi o fîşie largă mergînd pe tot drumul spre Moscova si Stalingrad au rămas devastate, în regiunile situate la tară n-a fost chiar aşa de rău deoarece obiectivele au fost mai puţine si au existat regiuni importante care au fost ocolite de lupta propriu-zisă. Oraşele însă erau nişte gră¬mezi de moloz, căile ferate erau pline de gropi si de şine îndoite, podu¬rile erau prăbuşite, canalele şi fluviile blocate, digurile avariate şi reţeaua de energie electrică distrusă. Majoritatea bunurilor personale ale societăţii moderne fusese avariată într-un grad mai mare sau mai mic.
Lucrurile se prezentau la fel, fie că era vorba de regiunea Pacificului, fie de Asia de est. Fuseseră aduse prejudicii unui volum inesti¬mabil de bunuri, iar naţiuni mari ca China şi Japonia şi marile imperii ale puterilor coloniale erau aproape distruse. Milioane de înfometaţi îşi tîrau picioarele printre ruine, căutînd o cale să-şi pună vieţile în ordine.
Dar cuvîntul prejudiciu nu avea acelaşi înţeles pretutindeni. Acele ţări din lumea industrializată care se luptaseră în război dar care nu avu¬seseră experienţa luptelor pe propriul teren au prosperat după aceea aproape în proporţie directă cu zonele de luptă care suferiseră. Dacă în Europa şi Asia era destul de greu să departajezi cîştigătorii de învinşi, nu exista nici o problemă de acest gen în ceea ce-i privea pe americanii din nord care erau cîştigători.
Se spun multe lucruri contradictorii în ceea ce priveşte numărul victimelor. Aproximativ şaptezeci milioane de bărbaţi pe întreaga durată a desfăşurării războiului, au purtat arme. Aproximativ şaptesprezece milioane dintre aceştia au fost omorîţi în război, împreună cu cel puţin alte douăzeci de milioane sau chiar mai mult de civili, care avuseseră ghinionul să trăiască într-un loc nepotrivit si într-o perioadă nepotrivită.
Numărul de victime a fost extrem de inegal împărţit. De partea Axei, Germania a adunat aproape douăzeci de milioane soldaţi deşi vîrful său de putere a fost la un moment dat de peste zece milioane. Un număr de trei milioane şi jumătate au murit în bătălie, un număr neînsemnat din cauze independente de lupte şi şapte milioane şi un sfert au fost răniţi. Un alt milion a fost trecut la rubrica „dispăruţi" („missing"). Patria a fost complet devastată, spre deosebire de situaţia din primul război mondial, cînd germanii au purtat războiul pe pămîntul altor popoare. Italienii mobilizaseră peste trei milioane de oameni pe cîmpul de luptă şi suferiseră pierderi ce reprezentau un procent de peste 10 la sută din care aproximativ jumătate erau morţi. Flota si marina comer¬cială înregistraseră pierderi importante, iar ţara, de la Salerno la Valea rîului P6, suferise distrugeri. Despre cifrele italiene se spunea în mod ironic că ar fi trebuit să fie contabilizate de ambele părţi.
Cea mai mare parte a pierderilor Italiei au fost contabilizate de partea Axei, dar ea a înregistrat, de asemenea, 20 000 morţi în vreme ce a luptat de partea Aliaţilor, după anul 1943.
Japonia mobilizase aproximativ 10 milioane de soldaţi. Capacitatea sa maximă la un moment dat era de peste şase milioane. Cifrele pri¬vind pierderile suferite au fost incredibil de denaturate de normele vestice. In armatele europene era normal să existe două sau trei răniri pentru fiecare moarte, în special în acest război în care utilizarea medicinei militare şi a noilor medicamente luaseră amploare. Dar Japonia înregistrase aproape două milioane de morţi din rîndul militarilor şi numai 140 000 de răniţi, în campania de bombardare se înregistrează aproximativ o jumătate de milion de civili morţi si peste 600 000 de răniţi. La aceste cifre trebuie adăugat faptul că peste un sfert de milion de. japonezi fuseseră luaţi prizonieri la sfîrşitul războiului de către ruşi şi duşi în Manciuria de unde nu se mai întorseseră în Japonia.
Exprimat în termeni de vieţi omeneşti pierdute, preţul victoriei pentru învingători a fost la fel de ridicat ca şi cel al înfrîngerii pentru cei care au pierdut. China lipsită fiind de potenţialul industrial ar fi trebuit să mobilizeze un număr mai mare de oameni. Cifra cea mai im¬portantă pe care au avut-o armatele chineze n-a depăşit niciodată cinci milioane. Dar războiul ei se terminase în anul 1937 şi ea înregistrase peste două milioane de morţi în bătălie. Mulţi dintre soldaţii armatei sale dacă nu ar fi fost trataţi în condiţiile utilizării unei medicine pri¬mitive ar fi putut trăi într-o armată europeană. Civilii care au murit drept urmare a bombardamentelor şi a acţiunilor militare sau drept consecinţă indirectă a războiului şi a avatarurilor sale, ca de exemplu înfometarea, n-au fost niciodată contabilizaţi, dar trebuie să fi fost un număr de cel puţin cinci milioane, putînd ajunge chiar pînă la zece milioane.
Dintre aliaţii europeni, Polonia pur şi simplu fusese cucerită de două ori. Intr-un anume sens întreaga populaţie a Poloniei putea să se numere printre victime. Franţa s-a descurcat mai bine. Colapsul Franţei a fost din fericire scurt, deşi cuvîntul „din fericire” nu a fost termenul cel mai potrivit la vremea respectivă. In momentul său de vîrf, Franţa adunase cinci milioane de soldaţi sub arme. Aproximativ un sfert de milion au fost omorîţi în bătălie sau au murit din alte cauze, iar o altă jumătate de milion a fost rănită sau dată dispărută. Aproximativ. o jumătate de milion de civili au fost fie omorîţi, fie deportaţi în Germania pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp.
Treizeci de mii de francezi bărbaţi si femei au fost împuşcaţi de plutoane de execuţie. Partea de nord a ţării suferise consecinţele a două lupte, ceea de-a doua fiind în mod special destructivă, drept rezultat al campaniei aeriene a Aliaţilor. Regiunile industriale ale Franţei au fost aproape tot atît de devastate ca şi cele ale Germaniei. In ciuda distru¬gerilor înregistrate, Franţa n-a rămas după cel de-al doilea război mon¬dial într-o situaţie la fel de dezastruoasă ca după primul război mon¬dial. Ea n-a rămas în totalitate o tară de bărbaţi bătrîni şi văduve. Deoarece cea de-a doua bătălie îi subminase vitalitatea aproape mai mult decît prima, guvernele postbelice s-au găsit ele însele forţate să intre în energicul efort de reconstrucţie a familiilor franceze greu încercate, avînd în vedere că acestea au constituit ,,carne do tun" la fiecare generaţie.
Marea Britanie avusese momentul său de glorie si plătise amarnic pentru aceasta. Flota sa maritimă a fost aproape înjumătăţită, în ciuda faptului că în timpul războiului au fost construite nave, multe clin ora¬şele sale au suferit prejudicii grave, datoria sa naţională a crescut, iar importantele lor disponibilităţi, financiare au dispărut. Ea mobilizase apro¬ximativ sase milioane de soldaţi si un sfert de milion dintre aceştia muriseră în Europa, în Africa de Nord si în Birmania. Alţii 400000 fuse¬seră răniţi sau daţi dispăruţi. Ca şi în cazul Franţei, ,,nota de plată” fusese de departe mai puţin încărcată decît cea plătită în primul război mondial, dar în anul 1918 britanicii avuseseră măcar satisfacţia de a fi siguri că se aflau printre învingători, în anul 1945 se părea că ei nu făcuseră altceva decît să-şi epuizeze resursele pentru a deschide drumul spre victorie Statelor Unite şi Rusiei.
Dintre cele două noi superputeri, Rusia înregistrase rănile cele mai adînci. Stalin afirmase odată că Marea Britanie a plătit acest război în timp, Statele Unite au contribuit materialiceşte, iar rusii şi-au adus .contribuţia prin sîngele vărsat. Peste şase milioane de soldaţi sovietici au murit şi peste paisprezece milioane iau fost răniţi, Peste zece milioane, poate chiar peste douăzeci de milioane de civili si-au pierdut viaţa din cauza războiului si a noliticii nemiloase duse atît de propriul guvern, cît şi de guvernele inamicilor. O suprafaţă de aproximativ un milion de mile pătrate din teritoriul Rusiei a fost devastată, iar în marea bătălie pentru apărarea Stalingradului numărul soldaţilor morţi 1-a întrecut pe cel înre¬gistrat de americani în toate bătăliile din cursul războiului.
Statele Unite au plătit din greu pentru participarea lor la război. Marele lor avantaj a fost de ordin geografic şi a constat în existenta celor două oceane uriaşe, care le-au protejat. Cu excepţia unei încercări făcute de un hidroavion lansat de pe un submarin japonez, incident notabil prin unicitatea sa şi a nefericitei campanii din Aleutine, nici o bombă n-a căzut pe continentul american. Singurii soldaţi inamici, care au pus piciorul în Statele Unite au fost prizonierii de război, fericiţi de a se afla acolo. Peste şaisprezece milioane de americani au servit în cadrul forţelor armate. Dintre aceştia 400 000 au murit si peste o jumă¬tate de milion au fost răniţi.
Acesta a fost cel mai costisitor război din istoria America pînă în acel moment, înregistrîndu-se mult mai multe victime decît în primul război mondial si egalîndu-se aproape numărul de morţi contabilizaţi de ambele părţi în perioada războiului civil. Pentru un popor, care pînă la 6 decembrie 1941 considerase că acesta nu era războiul său, americanii si-au adus o contribuţie importantă la victoria Aliaţilor.
Americanii au înregistrat, de asemenea, un imens profit de pe urma războiului. Una din ciudăţeniile efortului de război american a fost fap¬tul că acesta a fost susţinut de un număr relativ mic de persoane, în ciuda uriaşului număr de soldaţi înrolaţi, Statele Unite fiind pe locul doi după Rusia în rîndul Aliaţilor din acest punct de vedere, numai o mică parte dintre aceştia au luptat activ. Dar cei care au luptat au făcut-o din plin. Infanteriştii erau nemulţumiţi de politica adoptată, de forţele aeriene de a lăsa la vatră soldaţii după cincizeci de misiuni de luptă, dar această atitudine era mult mai ,,fair" decît aceea de a-i lăsa pe soldaţi în luptă pînă ce războiul fie îi omora, fie se termina. Pentru marea majoritate a americanilor acesta a fost un război „bun", dacă se poale spune un astfel de lucru despre un război. Populaţia era mult mai mobilă si mai prosperă decît fusese înainte. Comenzile de război ajuta¬seră Statele Unite să iasă dintr-o fază de puternică depresiune econo¬mică, să construiască noi oraşe, noi industrii, să creeze noi averi si un nou stil de viaţă. Familii si prietenii au fost tensionate de disparităţile sorţii si după război guvernul a adoptat o serie de legi prin intermediul cărora se făcea o reală încercare de a permite acelora care luptaseră, pentru suma de douăzeci si unu de dolari pe lună să se apropie de nivelul de viaţă al celor care stătuseră acasă si cîştigaseră de zece ori mai mult.
O dată cu sfîrsitul războiului au început importante operaţii de depla¬sare a populaţiei. Forma lor cea mai organizată a fost cunoscută sub numele de ,,Operaţiunea Covorul fermecat" (,,Operation Magic Carpet"), operaţiune prin intermediul căreia Statele Unite au repatriat un număr imens de soldaţi aflaţi pe fronturile cele mai îndepărtate. Zi după zi navele acostau la New York sau Hampton Roads sau San Francisco si revărsau pe mal o mulţime de uniforme kaki şi oliv deschis. Uriaşa maşină care-i transformase în soldaţi, marinari şi aviatori, acţiona acum în sens invers transformîndu-i în civili, dîndu-le documente prin care so spunea că erau îndreptăţiţi -să primească mici "bucăţele de panglică, care însemnau atît de mult pentru ei şi atît de puţin pentru alţii, sau documente care atestau că-şi serviseră ţara foarte bine si mai ajutau să-şi reînnoade firele vieţii lor anterioare. Majoritatea lor au suportat tranziţia de la un mod de viată în altul cu uşurinţă, după cum o pre¬ziseseră si unii psihologi, reuşind să redevină rapid nişte tineri normali, deşi povesteau unele istorii bizare şi erau capabili să devină intoleranţi atunci cînd vînzătorii le reaminteau că preţurile crescuseră ,,deoarece, ştiţi, a fost război". Procesul de demobilizare a armatelor forţelor aliate a fost cel mai puţin spectaculos dintre toate operaţiunile întreprinse în cursul războiului si în majoritatea locurilor s-a derulat într-o linişte impresionantă. Numai în Statele Unite s-au reîntors la starea ele civili în decurs de mai puţin de un an nouă milioane de persoane.
La capătul celălalt al scării migraţiei populaţiei se aflau milioanelo ele europeni si asiatici încercînd cu disperare să ajungă la casele şi fami¬liile lor, care în multe cazuri nici nu mai existau.
Lungi coloane de oameni formate din foşti prizonieri, salahori eli-IxTaţi, orfani, văduve, oameni bătrîni împrăştiaţi pe drumurile Europei, fugind din fata ruşilor sau încercînd să se întoarcă înapoi în Polonia sau România, în oraşe supravieţuitorii se îmbrîncvau fără rost printre dărîmături. Organizaţia guvernamentală germană ţinuse piept duşmanului sub atacurile Aliaţilor pînă la sfîrşi tul-războiului, dar o dată cu prăbu¬şirea regimului orice altceva părea să se prăbuşească la fel de bine. Cuceritorii s-au aflat în curînd în situaţia de a fi obligaţi să se ocupe ei înşişi, cu bunăvoinţă sau nu, de organizarea unei noi vieţi pentru cei cuceriţi. Au fost înfiinţate şi organizate lagăre pentru ,,persoane dislo-cate” („displaced person”), persoane care nu puteau să-şi asigure supra¬vieţuirea, serviciile publice au fost restabilite, procesele de război au fost iniţiate, iar învingătorii, cu ajutorul celor biruiţi, au fost ciupind angajaţi în tot felul de jafuri.
După cum persoanele particulare au beneficiat sau au suferit în mod inegal de pe urma războiului, tot astfel şi naţiunile. Deoarece răz¬boiul european se apropiase de sfîrşit, conducătorii Aliaţilor şi-au îndrep¬tat atenţia spre problemele postbelice. Au existat tot felul de idei pri¬vind ce era de făcut cu Germania, cea mai faimoasă dintre ele a fost probabil reprezentată de planul conceput de Henry Morgenthau, secre¬tarul american al tezaurului public, care prevedea că Germania tre¬buia să fie lipsită complet de capacitatea sa industrială şi transformată într-o ţară pastorală, încercîndu-se, de asemenea, să fie prefăcută dintr-un gigant industrial într-o mulţime de state de operetă. O astfel de încercare de a întoarce ceasul istoriei înapoi cu o sută de ani era sortită eşecului, dar ea reprezintă cel puţin o mărturie tipică pentru spec¬trul ideilor vremii privind soarta destinată germanilor.
În decursul războiului un număr substanţial de reprezentanţi ofi¬ciali ai Aliaţilor au încercat să se preocupe de problemele privind situa¬ţia postbelică. Pînă la un anumit punct ei au reuşit, dar au fost dep㬺iţi de evenimente. La începutul lui decembrie 1941 losif Stalin a încer¬cat să obţină de la britanici acordul de încheiere a socotelii finale, Rusia să rămînă în posesia a tot ceea ce deţinuse la începutul ostilităţilor, ceea ce ar fi însemnat să i se dea toate statele baltice şi majoritatea Poloniei de est, plus principalele achiziţii de la gura Dunării. In acea perioadă şi în marea majoritate a anului 1942 Rusia purtase principala povară a conflictului şi, deci, era în interesul său evident să-şi stabilească viitorul, cît mai era încă posibil. Avînd soldaţii germani la cîteva mile de Mos-cova, Stalin se afla în situaţia în care putea atenţiona asupra imenselor sacrificii făcute de poporul său şi pretinde în contrapartidă imense recompense. Iată deci pentru ce atît Marea Britanie, cît şi Statele Unite au preferat sa aştepte înainte de a stabili ceva definitiv.
In mai 1943 Uniunea Sovietică a dizolvat Comintern-ul sau biroul ,,Internaţionalei Comuniste", organizaţie considerată responsabilă de încurajarea comunismului în străinătate. Această acţiune a fost menită să reasigure partenerii Rusiei de respectabilitatea crescîndă a acesteia şi în luna octombrie 1943, atunci cînd miniştrii forţelor aliate s-au întîlnit la Moscova, americanii, britanicii, chinezii si ruşii, supranumiţi în perioada războiului „Cei patru mari" (,,Big Four") au anunţat că ei nu vor recurge la utilizarea forţei militare în alte state, în interes pro¬priu, după sfîrşi tul războiului. Această întîlnire de la Moscova a fost preliminară Conferinţei de la Teheran şi la Teheran Stalin a convenit că va face parte din Organizaţia Naţiunilor Unite. Problemele privind cine ar trebui să fie admis si care erau prerogativele fiecărui stat au constituit la început obiectul unor discuţii aprinse. La un moment dat ruşii 'doreau un loc în adunare pentru fiecare ,,republică" a Republicilor  Socialiste "Sovietice, pînă cînd americanii au replicat că atunci şi ei ar trebui să deţină cîte un loc pentru fiecare stat al uniunii. Acest gen de problemă si în special problema veto-ului a predominat în discuţiile purtate atît la întîlnirea de la Teheran, cît si la conferinţa de la Yalta, ţinută în februarie 1945. La acea vreme era evident că existau patru puncte sensibile.
Cea mai îndepărtată de toate aceste lucruri se afla Japonia. Ameri¬canii doriseră să fie ajutaţi de către ruşi pentru a debarca în Japonia. Preţul pretins de ruşi pentru acest ajutor a fost mai mare decît cel pe care americanii ar fi fost dispuşi să-1 plătească, respectiv sudul Sahalin-ului, Insulele Kurile si concesiunile din Manciuria. Dilema cu care s-au confruntat în legătură cu Japonia i-a făcut pe americani mult mai susceptibili la cuceririle ruşilor în Europa. In acea perioadă ei nu aveau bomba atomică. In luna februarie 1945 ei s-au ocupat în schimb de fanatica rezistenţă întîmpinată pe insula Iwo Jima.
O a doua problemă spinoasă era perpetua problemă a Balcanilor. Aliaţii occidentali n-aveau nici o dorinţă să-i vadă pe ruşi pe ţărmul Mediteranei, dar punctul lor de vedere fusese compromis de faptul că comuniştii fuseseră forţa cea mai reprezentativă în lupta contra germa¬nilor din cadrul statelor balcanice, în decembrie 1943, Stalin a convenit asupra faptului că ruşii nu vor domina Cehoslovacia. In octombrie 1944 Stalin s-a întîlnit cu Churchill la Moscova şi Churchill i-a strecurat faimoasa bucată de hîrtie mîzgălită prin care-i comunica că Rusia putea să domine România şi Bulgaria, Marea Britanie putea să domine Grecia şi ei ar fi putut să-şi împartă influenţa în Iugoslavia si Ungaria, în cele din urmă rusii au obţinut tot ce li s-a promis, în Grecia debarcaseră deja trupele britanice, iar în Iugoslavia Tito, proaspătul convertit la comunism, a fost' suficient de puternic pentru a rezista ,,îmbrăţişării" ruşilor. Finalul determinant al situaţiei din Balcani a fost, ca pretutindeni, legat de cine urma să deţină trupe acolo si cît de puternic trebuia să fie pentru a se putea menţine.
Principalul impediment în calea armoniei Aliaţilor a continuat să fie Polonia. Relaţiile stabilite între Stalin şi guvernul legitim polonez aflat in exil la Londra s"-au transformat din proaste în şi mai proaste. De la pretenţia ca graniţele vestice -ale Rusiei să fie reprezentate de linia de demarcaţie sovieto-nazistă stabilită la sfîrşitul. anului 1939 Stalin a trecut la stabilirea unui guvern polonez comunist şi a permis izbucnirea unei revolte premature a locuitorilor din Varşovia contra germanilor. Brita¬nicii nu puteau face absolut nimic în legătură cu asta.
Polonia se afla mai departe în raza lor de acţiune în anii 1944 şi 1945 decît fusese în anul 1939. La Yalta „Cei trei mari" respectiv Stalin, Roosevelt şi Churchill, ultimii doi fără tragere de. inimă, au convenit că Polonia se afla în sfera ele influenţă a Rusiei. In termenii raţionamentului pentru care Marea Britanie declarase ostilităţile in anul 1939, la Yalta ea a admis că pierduse războiul. Aliaţii occidentali au aranjat apoi înfrîngerea Poloniei. Ei au convenit să repatrieze, foarte adesea contra voinţei lor, polonezi si alţi est-europeni, care luptaseră de partea Alia¬ţilor. Mulţi dintre aceia care contribuiseră atît de mult la victoria Aliaţilor şi-au primit recompensele în lagărele de muncă ruseşti. În perioada în care pierderea Poloniei fusese acceptată, Germania se afla în colaps. Aliaţii au convenit asupra următoarelor puncte de urmat în legătură cu politica postbelică: procesul denazificării, procesul de dezarmare, de demilitarizare, pedepsirea criminalilor ele război, repararea prejudiciilor şi dezafectarea industriilor de război. Marea Britanie propu¬sese în anul 1943 că Germania trebuia să fie ocupată în acea perioadă şi această idee a fost perfecţionată în cursul anului 1944. Stabilirea zonelor de ocupaţie a fost realizată în mod formal la Yalta, iar britanicii şi americanii au luat o zonă rnai redusă pentru a putea oferi ceva şi france¬zilor. Berlinul urma să fie administrat printr-o înţelegere qvadripartită. Împărţirea s-a făcut în relaţie directă cu situaţia deja existentă. De exemplu, Statele Unite au preluat zona de sucl-vest, deoarece trupele americano se aflau pe flancul drept al Aliaţilor.
Problema accesului în Berlin nu părea îngrijorătoare din cale afară. Ei au convenit ca Rusia şi guvernul statului polonez — oricine l-ar fi format — să împartă Prusia. Deoarece considerau că Polonia este ca şi a lor, rusii au obţinut stabilirea frontierei dintre Polonia şi Rusia aşa cum o doreau si apoi ,plini de bunăvoinţă” au mutat frontiera vestică a Poloniei mult mai departe pe teritoriul Germaniei. Aliaţii n-au ajuns niciodată să definitiveze o înţe¬legere privind acordarea reparaţiilor sau procesul dezindustrializării, în ciuda faptului că stabiliseră iniţial că le doresc pe amîndouă. In toate cele patru sectoare principale ale Berlinului, de îndată ce euforia victoriei s-a risipit, au ieşit la suprafaţă fisurile existente în raţionamentele Aliaţilor.
Acestea însă nu erau singurele probleme ale Aliaţilor. De complexi¬tate aproape egală erau problemele privind ce anume urmau să devină fostele imperii coloniale. Britanicii, francezii şi olandezii puteau toţi să creadă că se vor întoarce în. Asia de Sud-est şi în insule şi că lucrurile vor continua ca înainte de război. Populaţia locală simţea însă diferit. Unul din motivele pentru care Statele Unite fuseseră împotriva ideii de a avea unităţi britanice cu care să opereze împreună în Pacific era acela că americanii nu erau deloc înclinaţi, chiar după cooperarea lor din timpul războiului, de a simpatiza cu ideile britanice despre imperiu. Americanii promisesoră independentă Filipicelor şi după război ei au acordat-o. Britanicii nu doreau să-şi vadă imperiul prăbuşindu-se.
Ei au recunoscut că nu putea fi totul la fel ca mai înainte, clar era una să o poţi recunoaşte raţional şi alta să te întorci înapoi, într-o atmosferă de pace, si să capeţi un statut de putere de categoria a treia ca şi cum Marea Britanie ar fi fost Elveţia sau Suedia. Ei ştiau că locuitorii imperiului erau profund afectaţi ele război. Pe de o parte se ştia, că existase o imensă contribuţie a indienilor şi a trupelor coloniale, fapt ce antrenase realizarea unor paşi importanţi în procesul modernizării industriei indiene. Pe de altă parte, se realizase distrugerea marelui mit poirivit căruia unii oameni erau în mod inerent superiori altora, deoa¬rece pielea lor era albă. Fără acceptarea de ambele părţi a acestui mit, colonialismul n-ar mai fi fost posibil şi birmanczii sau indienii, care văzuseră lungi coloane patetice de prizonieri britanici şi australieni minaţi de la spate de japonezi nepăsători n-ar mai fi putut accepta din nou acest mit. în India existaseră mari frămîntări, în perioada războiului.
Guvernul lui Churchill fusese nevoit să-1 trimită pe Sir Stafford Cripps să discute cu Mahatma Gandhi. Cripps n-a prea fost la înălţimea misiunii sale - Churchill a făcut o dată remarca despre el, că „Iată-1 pe Dumnezeu, dar fără harul acestuia”, iar atunci cînd acesta i-a promis lui Gandhi că i se va acorda independenta Indiei după război dacă aceasta vine de partea lor să-i ajute să-1 cîstige, Gandhi a caracterizait oferta drept „un cec post datat acordat de o bancă care se prăbuşeşte”.
India voia să iasă din imperiu şi Marea Britanie nu mai era capabilă s-o determine să rămînă. Birmania voia s-o apuce pe acelaşi drum şi în cele din urmă au dorit să procedeze la fel şi alte state din restul regiu¬nilor cu populaţie de culoare.
Dacă britanicii au fost nevoiţi în cele din urmă să se confrunte cu noile realităţi legate de existenţa coloniilor, francezii si olandezii au refuzat s-o facă în mod hotărît. Ei aveau nevoie într-o măsură chiar mai mare decît britanicii de imperiile lor, pentru a-şi susţine buna impresie despre ei înşişi. Olandezii s-au întors înapoi în Indii pentru a-i găsi pe britanici angajaţi în operaţiuni nesistematice îndreptate contra naţiona¬liştilor indonezieni. Olandezii au continuat lupta, care a durat pînă în 1950. Francezii şi-au clirecţionat forţele înapoi în Indoehina unde au găsit aproape, un haos. Vechile garnizoane dinainte de război au rezistat sub dominaţia japoneză pînă în anul 1945. Japonezii au fost făcuţi apoi prizo¬nieri şi mulţi au fost masacraţi. Puţinii supravieţuitori şi cei care au evadat şi-au croit, apoi drum spre liniile naţionaliştilor chinezi, unde au fost primiţi drept aliaţi. Apoi s-au îndreptat spre gauliştii francezi, care tocmai soseau, pe care i-au făcut prizonieri şi i-au tratat drept simpati¬zanţi ai guvernului de la Vichy. în acelaşi timp, la capitularea japonezilor, britanicii şi-au îndreptat forţele spre sudul Indochinei si în cele din urmă au predat puterea francezilor. Nordul Indochinei a fost ocupat de către chinezii naţionalişti şi aceştia în loc să-i aştepte pe francezi au încredinţat conducerea naţionaliştilor inclochinezi conduşi de un luptător do guerilă cunoscut sub numele de Ho Shi Min.
Negocierile dintre indochinezi si francezi au eşuat şi tîrziu în anul 1946, ei au început să se omoare unii pe alţii într-un război care a durat pînă în anul 1951. Moştenitorii reziduali ai luptei au fost americanii şi, la rîndul lor, ei s-au implicat într-un război, care în multe cazuri a afectat Statele Unite mai mult decît o făcuse cel de-al doilea război mondial.
Nici lupta şi nici confuzia nu i-a reţinut in Asia de sud-est. Colapul japonezilor in China a fost aproape egalat de extinderea lui Chi Kai si a naţionaliştilor. Deoarece ruşii au declarat război Japoniei şi au năvălit in jos in Manciuria, comuniştii chinezi, care porniseră război in partea de nord est a Cinei, au iesit acum la iveală incă o dată. Ei împreună cu naţionaliştii s-au angajat intr-o bătălie care s-a sfîrşit in insula Formosa, iar comuniştii au preluat definitiv „continentul” China. Pe atunci „războiul rece” incepuse deja. Atît in Europa cît şi in Asia , puterile occidentale au aparut în dezordine sau în defensivă. Se pune întrebarea: cum s-a putut greşi atît de mult şi atît de repede?
Pentru mulţi europeni sau asiatici  răspunsul la această întrebare era simplu: toate acestea reprezentau greşeala americanilor. Aceştia erau înalţi, impertinenţi, zumzăind inocenţi in cadrul junglei internaţionale. Tot ceea ce au dorit sa faca dupa război a fost să meargă acasă şi să incerce să uite totul. Puţini scriitori care luînd-o pe această linie au ajuns la o concluzie logică. Era mult mai satisfăcător pentru suflet să-i dojeneşti pe americani pentru a fi excesiv de bine crescuţi din punct de vedere internaţional, decît să-i pedepseşti pe ruşi pentru a fi extrem de prost crescuţi din punct de vedere internaţional.
În realitate, Statele Unite şi conducătorii săi au făcut o serie de greşeli şi evaluări eronate ale situaţiilor. O eroare de bază a fost ceea de a fi presupus că Rusia Sovietică semăna mult cu ei. Statele Unite au subestimat paranoia, care a rezultat din combinaţia între teama  tradiţională a ruşilor de a fi invadaţi de europeni şi caracteristicele comunismului însuşi. Ei au subestimat în mod egal gradul in care erau epuizaţi toţi ceilalti aliaţi ai lor. Ei au crezut ca Marea Britanie, Franţa şi Italia era normal sa fie capabile sa se apere singure acum cînd izbucnise perioada de  criză. Ei au revocat legea de împrumut şi de închiriere, aşa numita „Lend-Lease Act” )cu privire la împrumutarea şi închirierea de armament, 1941) aducînd în felul acesta economia insulei în pragul falimentului. Ei au trensferat o mare parte a zonei lor de ocupaţie din Germania, franceyilor. Preşedintele Truman nu era popular şi opinia publică americană dorea un sfîrşit imediat măsuriloe de război. Puţină lume a realizat cît de aproape de colapsul complet se afla Europa occidentală. Acelaşi lucru s-a întîmplat în China, unde se parea că naţionaliştii chinezişi Chian Kai Shi ar fi trebuit sa fie capabili cel putin sa puna lucrurile la punct in propria lor casă. În realitate ei au înşelat aşteptările înbtr-un mod mizerabil, datorita mai degraba, a propriei lor slăbiciuni inerente şi deficienţelor de tot felul decît oricăror alte explicaţii şi China pînă la sfîrşitul deceniului a devenit o ţară comunistă.
Dacă americanii au făcut greşeli în modul în care au răspuns soli¬citărilor ridicate de situaţia postbelică — şi în mod sigur că le-au făcut — ei au făcut şi multe erori tactice. Dintr-o perspectivă mai îndelungată situaţia poate părea diferită. Conform opiniilor omise de strălucitorul George F. Kennan într-una din cărţile sale, se pare că multe dintre cele întîmplate la sfîrsitul războiului au fost rezultatul alăturării participan¬ţilor la acesta. Realitatea a fost aceea că toate democraţiile luate la un loc nu erau suficient de puternice pentru a înfrînge toate statele totali¬tare luate la un loc. Intr-o luptă de lungă durată şi exceptlndu-se apari¬ţia neaşteptată a forţei nucleare numai de o parte, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi China n-ar fi putut probabil să înfrîngă Germania, Italia, Rusia şi Japonia. Disputa dintre Hitler şi Stalin şi marele război ruso-german au dezechilibrat această ecuaţie şi numai cu ajutorul uneia dintre aceste două importante state totalitare puteau democraţiile să le înfrîfigă pe celelalte. Acesta fiind cazul, iar dictatura stalinistă rămînînd o dictatură stalinistă aceeaşi ţară care furnizase sutele sale de mii de soldaţi înainte de război era inevitabil să caute sa cîştige la sfîrsitul ostilităţilor cît de mult se putea. Churchill, care realizase toate aceste probleme de-a lungul timpului a căzut de la putere la sfîrşitul războiului  şi Marea  Britanie nu mai avea forţa să-i oprească  pe ruşi, chiar dacă avea dorinţa să o facă. Se pare ca Churchill reuşise să prevadă viitorul într-o măsură chiar mai mare decît realizase el singur atunci cînd spuse¬secă dacă Hitler va invada iadul, Churchill îi va da referinţe bune diavolului. La sfîrsitul războiului ,, diavolul” sovietic era stăpîn  pe situa¬ţie. Aflaţi între epuizatele ţări ale Asiei de est şi Europei occidentale şi Statele Unite, care nu erau capabile să realizeze adevărata natură a aliaţilor săi — nu mai mult decît ar fi făcut-o oricine altcineva — comu¬niştii au obţinut o mare parte din ceea ce au dorit.
Încă unul din motivele pentru care ei au procedat astfel a fost acela că războiul crease două uriaşe vacuum-uri de putereÎn Europa, veşnic delicatul echilibru dintre Franţa, Marea Britanie, Germania şi Rusia fusese distrus. Acest fapt a fost realizat cu greutate de către americani, iar rezultatul a fost o scurgere a puterii rămase, respectiv a Rusiei, în vacuum. Numai cînd americanii au înţeles că însăşi Europa occidentală putea fi lesne cotropită, ei au schimbat politica lor postbelică şi au în¬ceput propria reîntoarcere în acel vacuum prin intermediul creării unor sarcini sporite ale trupelor, prin intemediul NATO, a altor pacte regio¬nale şi prin intermediul. Planiilui Marshall, care a ajutat deosebit de mult Europa să-si reînsănătoşeăscă ecoTîomia. In cele din urmă ei au găsit necesar sa reconstruiască ceea ce constituie astăzi una din principa¬lele forţe economice europene, Germania de Vest.
Structurile tradiţionale ale puterii au fost dizolvate, de asemenea, în Asia. Japonia si China şi-au disputat întâietatea în decursul ultimului secol. Acum Japonia era pe deplin înfrântă, ocupată de Statele.Unite, iar China se afla foarte aproape de colaps. Comuniştii se infiltraseră în China cu sprijinul ruşilor dar în curînd a fost creată o linie independentă de dezvoltare. Statele Unite s-a u găsit deodată ele însele legatarele problemelor legate de înfrîngerea Japoniei, înainte de 1941 frontiera militară a Statelo Unite fusese undeva în mijlocul Pacificului. Acum aceasta se mutase mai departe spre marginea asiatică —spre Coreea, strîmtoarea Formosa şi, în cele din urmă, deoarece puterile coloniale se retrăseseră din regiune, spre Vietnam.
Atît în Europa cît şi în Asia era necesar numai ca forţele locale să-şi recîştige încetul cu încetul puterea, ca ambele superputeri să fie capabile să se desprindă, americanii mai mult sau mai puţin bucuroşi, deoarece ei au încercat să obţină ca NATO să aibă mai multă grijă de ele însele şi deoarece au încercat în mod ezitant şi nu cu deplin succes să se retragă din aventurile din Asia de Est, iar ruşii mai puţin bucu¬roşi, în realitate ruşii au încercat să se îndepărteze la mijlocul anilor '50, dar au considerat că era imposibil să reducă presiunea puţin, de teamă ca întreg sistemul să nu explodeze împreună cu ei. Ruşii au inter¬venit reprimind cu brutalitate mişcarea din Ungaria în anul 1956 şi apoi performanţa a fost repetată în Cehoslovacia, în anul 1968. Este absolut normal ca după asemenea dislocări masive ale populaţiei, cum s-a întîmplat în perioada 1939—1945, să apară inevitabile, lungi şi complicate demersuri în cadrul noilor realităţi create de acţiunile noi¬lor puteri, demersuri al căror caracter stabilizator să dureze mult mai mult decît lupta din războiul propriu-zis.
Pentru ce s-au întîmplat la urma urmei toate aceste lucruri? Oare numai pentru ca desuetele tratative diplomatice să fie reluate de această dată cu noi participanţi ? Oare atît de multă suferinţă şi durere, atît de mult sacrificiu şi curaj să reprezinte numai o simplă legătură în¬tre pionii involuntari aflaţi în joc ? A fost oare dat ca cinismul defi¬niţiei crimei de război — aşa cum a fost aceasta oarecum definită de membrii Axei — să triumfe înainte de toate? Oare n-a existat, în ul¬timă analiză, nici o diferenţă între o parte si cealaltă?
In anul 1784 un profesor german din Konigsberg avînd o apariţie inofensivă, a publicat un articol scurt. Numele profesorului era Immanuel Kant,  iar articolul avea inofensivul si eminentul titlu în stil ger¬man: „Noţiuni despre o istorie universală avînd un caracter mondial” (,,Idea for a Universal History with a Cosmopolitan Intent”).
În cadrul acestui articol profesorul Kant a emis- ideea că utilizînd cunoaşterea raţională curentă dacă societatea ar putea să se descoto¬rosească de cîteva calamităţi, utopia ar fi realizabilă. Utopia, a spus el, nu se va instaura niciodată. Progresul omenirii este astfel incontestabil. Dar fiecare pas înainte spre un nou nivel de progres, fiecare rezolvare a dificultăţilor unei generaţii aduce cu sine o serie nouă de dificultăţi. Fiecare eră trebuie să rezolve propriile sale probleme si procedînd ast¬fel descoperă sau chiar creează alte probleme urmaşilor. Cel de-al doilea război mondial a creat tot atît de multe probleme pe cîte a rezolvat. Aceasta nu înseamnă că lupta nu merita să fie dusă sau că nu era nevoie de luptă. Calamitatea există în lume — iar ea a existat în mod incontestabil în lumea lagărelor morţii şi ale grupelor de exter¬minare -create de Hitler — dar fără posibilitatea nenorocirii nu există nici o alegere adevărată şi nici o libertate adevărată. Conform definiţiei sale de bază „libertate" („freedom") înseamnă dreptul de a alege pro-pria cale de a muri.
Slugile dictatorilor lasă această alegere stăpînilor lor şi luptă şi mor pentru cauze pe care adesea le găsesc ei înşişi ca fiind odioase. Bărbaţii si femeile naţiunilor libere, care au luptat în cel de-al doilea război mondial şi-au ales propria lor soartă. Dacă ei n-au putut distruge tot răul, ei 1-au distrus măcar pe acela care era cel mai periculos în perioada în care au trăit. Aceasta a fost partea de mîhnire legată de neputinţa condiţiei umane, care nu poate rezolva problemele generaţiei copiilor săi, rămînînd însă cu gloria de a-si fi înfruntat cu hotărîre soarta.



Bibliografie: