Organizarea interna a tarilor romane
Categoria: Referat
Istorie
Descriere:
În secolul al XIV-lea ÅŸi al XV-lea, deÅŸi dăinuiau vechile obiceiuri
judiciare, dreptul românesc etc., locul lor tinde să fie luat de
legiuirile elaborate de stat. InstanÅ£ele medievale au fost, în
Transilvania, cea seniorală, exercitată de nobili asupra ţăranilor, apoi
a comitatului, cea voievodală şi cea regală... |
|
|
1
Planul
1. Introducere
2.Organizarea internă a Ţărilor Române
2.1. Organizarea politico-instituţională
2.2. Organizarea administrativ-teritorială
2.3. Organizarea judiciară
2.4. Organizarea militară
3. Încheiere
4.Bibliografie
1.Introducere
Încă de când românii erau organizaţi în obşti,
datează o serie de termeni latini care oglindesc civilizaţia autohtonă:
ţară, domn etc. Principatele române erau organizate după modelul
statelor răsăritene din Europa. Istoricii recunosc că instituţiile
româneşti au fost influenţate de către Imperiul Bizantin, cât şi
dinspre apusul Europei. Dezvoltarea instituţiilor din Ţările Române
prezintă un profund caracter unitar. Ea este practic aceeaşi în toate
ţările locuite de români. Spre deosebire de apus, unde era sistemul
feudal, în statele din răsărit puterea suveranului era absolută. Aşa
erau şi ţările romîne.
2.Organizarea internă a Ţărilor Române
2.1. Organizarea politico-instituţionale
Termenii de „voievod” şi „voievodat” se constată în
toate Ţările Române ca formă de organizare politică românească. În
Transilvania, voievodul şi-a exercitat, la început, o autoritate
teritorială. Un rol important l-a avut vicevoievodul, care, adeseori,
în lipsa voievodului, conducea triburile publice.
În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală,
Domnia, se exercita de către un mare voievod şi domn. Domnul era şeful
oştirii, judecătorul suprem, numea şi destituia pe dregători, strângea
birurile de pe tot întinsul ţării sale prin funcţionarii săi. Dar
puterea lui era mărginită de sfatul domnesc şi de legea nescrisă
(obiceiurile). Însă orice compărare sau stăpânire de pământ trebuia
întărită prin privilegiul domnesc, căci domnul era considerat în teorie
ca stăpânul întregii ţări.
Domnul era ajutat la cârmuirea ţării de sfatul
boierilor. Nobilii, care aveau funcţii înalte în stat,. se numeau
boieri.
Marii dregători alcătuiau sfatul tainic al domnului,
care mai târziu se va numi „divan”. Sfatul lua toate hotărârile
privitoare la politica ţării şi avea drept de judecată. La el lua parte
şi mitropolitul. În cazuri grave se întemeia sfatul cel mare în care
intrau şi boierii mai mici.
În fruntea marilor
dregători din Ţara Românească era marele ban, funcţie ce a fost
împrumutată de la unguri odată cu alipirea banatului de Severin. La
sfârşitul secolului al XV-lea, scaunul banului se mută la Craiova, de
unde erau guvernate cu ajutorul bănişorilor de judeţe cele 5 judeţe de
peste Olt.
Al doilea mare dregător, care în Moldova era cel
dintâi, era marele logofăt, şeful cancelariei domneşti, având la el şi
pecetea domnească. El mai avea grijă de toate procesele şi delimitările
moşiilor boiereşti.
1
Marele vornic era conducătorul şi judecătorul curţii, precum şi
al
întregii ţari. În Moldova erau 2 mari vornici, unul pentru Ţara de Sus,
cu reşedinţa la Dorohoi, iar celălalt conducea Ţara de Jos, cu
reşedinţa la Bârlad. Ei aveau şi atribuţii militare până la înfiinţarea
dregătoriei hatmanului.
Marele postelnic, numit şi statornic, avea grijă de
administraţia
curţii domneşti, de aceea se numea şi mareşal al curţii. Cu voia lui
solii străini puteau intra la domn.
Marele vistiernic era în fruntea finanţelor, ţinea
registrele dărilor, ale veniturilor şi cheltuielilor la vistierie.
Marele spătar ţinea la ceremonii în mână spada
domnului. În Ţara Românească el era conducătorul oştirilor.
Portarul de Suceava era comandantul militar al
cetăţii Suceava. În
secolul al XVI-lea el a fost înlocuit cu hatmanul, căruia i s-a dat
cârmuirea întregii oştiri. Aceasta s-a întâmplat doar în Moldova.
Paharnicul, numit în Moldova şi ceaşnic, avea grija
vinurilor de la
masa domnească şi trebuia să guste primul din paharul domnului, să se
asigure că băutura nu este otrăvită.
Comisul era cel care îngrijea de grajdurile
domneşti. Stolnicul
avea grija meselor domneşti. Clucerul avea cheile cămărilor cu provizii.
Alături de aceşti boieri mai erau şi funcionarii
subalterni: al
II-lea şi al III-lea logofăt. Foştii mari dregători luau şi ei parte la
judecăţi şi purtau titlul funcţiei ce o aveau cu particula biv.
O instituţie importantă în evul mediu era Marea
adunare a ţării,
compusă din reprezentanţii ţărilor privilegiate. Ea avea atribuţii
politice, alegerea domnilor, aprobarea măsurilor sociale şi fiscale,
ratificarea tratatelor de pace şi de vasalitate. Adunările se convocau
cu participarea întregii boierimi, a clerului, a oştenilor din sate
privilegiate şi uneori, a orăşenilor.
Se poate observa că în Ţara Românească şi în Moldova
sunt, în linii
mari, aceleaşi instituţii din socetatea medievală apuseană. Ele sunt
similare şi în Transilvania, exprimînd o evoluţie unitară a neamului
românesc.
2.2.Organizarea administrativ-teritorială
Teritoriul ţării noastre a cunoscut în epoca
medievală o
diversitate de organisme administrative. Astfel, în Tansilvania,
unităţile administrativ-teritoriale la români se numeau districte. Cele
mai multe districte româneşti se aflau în Ţara Haţegului, în Banat,
unde s-a păstrat străvechea organizare socială şi instituţională
românească. Districtele dispuneau de o largă autonomie judiciară.
Alături de districte se constată existenţa
organizării scăunale la secui şi saşi.
Vechile organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor
regale erau
comitatele care s-au transformat în organisme nobiliare. În fruntea lor
se afla comitele sau locţiitorul lui, vicecomitele.
Organizarea administrativă a Ţării Româneşti
şi a Moldovei se
întemeiază pe curteni, adică slujitorii Curţii domneşti, care aduceau
la îndeplinire poruncile domneşti. Teritoriul Moldovei era împărţit în
ţinuturi, iar al Ţării Romîneşti în judeţe, care îşi aveau originea în
organizarea obştilor. Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor un
reprezentant al domniei, cu atribuţii adminstrativem, judiciare şi
financiare.
Un loc aparte l-a avut organizarea oraşelor. În
Transilvania,
acestea se bucurau de drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă
organele de conducere: Sfatul orăşănesc, compus din 12 juraţi, de
obicei oameni cu avere, având în frunte un jude, reprezentant al
regelui. Oraşul era condus de un magister civium.
În Moldova şi în Ţara Românească, conducerea
orăşănească era
ezercitată de un şoltuz, şi respectiv, un judeţ, ajutaţi de 12 pârgari,
sub controlul reprezentantului domniei.
Se observă că oraşrele aveau o mare importanţă în
dezvoltarea
societăţii. De aceea, conducerea orăşănească avea şi ea atribuţii largi.
2.3. Organizarea judiciară
În secolul al XIV-lea şi al XV-lea, deşi dăinuiau
vechile obiceiuri
judiciare, dreptul românesc etc., locul lor tinde să fie luat de
legiuirile elaborate de stat. Instanţele medievale au fost, în
Transilvania, cea seniorală, exercitată de nobili asupra ţăranilor,
apoi a comitatului, cea voievodală şi cea regală.
În Ţara Românească şi Moldova constatăm acelaşi
vechi drept
românesc, „obiceiul ţării noastre”, „legea românească”, peste care se
suprapune jurisdicţia exercitată de boier, adeseori dregător domnesc.
Judecătorul suprem era domnul, care pronunţa pedepse capitale. Ţăranii
liberi erau supuşi judecăţii dregătoriilor domneşti şi a obştii. Şi în
Ţara Românească şi în Moldova, din secolul al XV-lea, începe să se
apeleze la legiuirile scrise, cu prevederi penale şi civile de origine
bizantină.
Constatăm că organizarea judiciară a românilor
seamănă cu
organizarea celor din Bizanţ, dovadă a faptului că Imperiul Bizantin
ne-a oferit un model demn de urmat.
2.4.Organizarea militară
În Transilvania, ca şi în în Ţara Românească şi în
Moldova,
voievodul avea printre atribuţiile sale şi pe cea de comandant militar.
Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe strânse de comitate,
din steagurile marilor nobili şi ale episcopului Transilvania, din
cetele boiereşti în Ţara Românească şi Moldova.
Unele sate erau scutite de biruri cu obligaţia de a
participa la războaie şi de a fi gata la orice chemare.
Alături de această oaste de ţară erau şi mercenarii
sau legefii,
aduşi mai ales dintre sârbişi bulgari. Oştile române luptau pe jos,
chiar când aveau cai. Aceştia slujeau mai mult pentru transportarea
bagajului. În caz de primejdie mai mare se putea ridica toată ţara în
arme, formând oastea cea mare, de care nu putea fi scutit nici un
bărbat în stare de a lupta.
Consider că această organizare a ajutat foarte mult
la dezvoltarea
neamului nostru. Fără organizarea militară, poporul românesc nu
ar mai
fi existat.
3.Încheiere
Organizarea românilor a ajutat la consolidarea
statului românesc de
astăzi. Datorită acestor organizări, neamul nostru românesc şi-a
păstrat unitatea şi nu a fost destrămat. Poporul românesc s-a dezvoltat
şi a putut fi astăzi un stat mai dezvoltat. Fără aceste organizări
ţările române de astăzi nu ar mai fi existat.
Bibliografie
1.Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până
la revoluţia din 1821 (manual de clasa a VII-a) - Hadrian Daicoviciu
2.Istoria românilor – Petre P. Panaitescu
3.Istorie (manual de clasa a VIII-a) – Sorin Oane
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|