1 Planul
1. Introducere
2.Organizarea internă a Ţărilor Române
   2.1. Organizarea politico-instituţională
   2.2. Organizarea administrativ-teritorială
   2.3. Organizarea judiciară
   2.4. Organizarea militară
3. Încheiere
4.Bibliografie




    1.Introducere
    Încă de când românii erau organizaţi în obşti, datează o serie de termeni latini care oglindesc civilizaţia autohtonă: ţară, domn etc. Principatele române erau organizate după modelul statelor răsăritene din Europa. Istoricii recunosc că instituţiile româneşti au fost influenţate de către Imperiul Bizantin, cât şi dinspre apusul Europei. Dezvoltarea instituţiilor din Ţările Române prezintă un profund caracter unitar. Ea este practic aceeaşi în toate ţările locuite de români. Spre deosebire de apus, unde era sistemul feudal, în statele din răsărit puterea suveranului era absolută. Aşa erau şi ţările romîne.


    2.Organizarea internă a Ţărilor Române
    2.1. Organizarea politico-instituţionale    
    Termenii de „voievod” şi „voievodat” se constată în toate Ţările Române ca formă de organizare politică românească. În Transilvania, voievodul şi-a exercitat, la început, o autoritate teritorială. Un rol important l-a avut vicevoievodul, care, adeseori, în lipsa voievodului, conducea triburile publice.
    În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală, Domnia, se exercita de către un mare voievod şi domn. Domnul era şeful oştirii, judecătorul suprem, numea şi destituia pe dregători, strângea birurile de pe tot întinsul ţării sale prin funcţionarii săi. Dar puterea lui era mărginită de sfatul domnesc şi de legea nescrisă (obiceiurile). Însă orice compărare sau stăpânire de pământ trebuia întărită prin privilegiul domnesc, căci domnul era considerat în teorie ca stăpânul întregii ţări.
    Domnul era ajutat la cârmuirea ţării de sfatul boierilor. Nobilii, care aveau funcţii înalte în stat,. se numeau boieri.
    Marii dregători alcătuiau sfatul tainic al domnului, care mai târziu se va numi „divan”. Sfatul lua toate hotărârile privitoare la politica ţării şi avea drept de judecată. La el lua parte şi mitropolitul. În cazuri grave se întemeia sfatul cel mare în care intrau şi boierii mai mici.
         În fruntea marilor dregători din Ţara Românească era marele ban, funcţie ce a fost împrumutată de la unguri odată cu alipirea banatului de Severin. La sfârşitul secolului al XV-lea, scaunul banului se mută la Craiova, de unde erau guvernate cu ajutorul bănişorilor de judeţe cele 5 judeţe de peste Olt.
    Al doilea mare dregător, care în Moldova era cel dintâi, era marele logofăt, şeful cancelariei domneşti, având la el şi pecetea domnească. El mai avea grijă de toate procesele şi delimitările moşiilor boiereşti.
   
1 Marele vornic era conducătorul  şi judecătorul curţii, precum şi al întregii ţari. În Moldova erau 2 mari vornici, unul pentru Ţara de Sus, cu reşedinţa la Dorohoi, iar celălalt conducea Ţara de Jos, cu reşedinţa la Bârlad. Ei aveau şi atribuţii militare până la înfiinţarea dregătoriei hatmanului.
    Marele postelnic, numit şi statornic, avea grijă de administraţia curţii domneşti, de aceea se numea şi mareşal al curţii. Cu voia lui solii străini puteau intra la domn.
    Marele vistiernic era în fruntea finanţelor, ţinea registrele dărilor, ale veniturilor şi cheltuielilor la vistierie.
    Marele spătar ţinea la ceremonii în mână spada domnului. În Ţara Românească el era conducătorul oştirilor.
    Portarul de Suceava era comandantul militar al cetăţii Suceava. În secolul al XVI-lea el a fost înlocuit cu hatmanul, căruia i s-a dat cârmuirea întregii oştiri. Aceasta s-a întâmplat doar în Moldova.
    Paharnicul, numit în Moldova şi ceaşnic, avea grija vinurilor de la masa domnească şi trebuia să guste primul din paharul domnului, să se asigure că băutura nu este otrăvită.
    Comisul era cel care îngrijea de grajdurile domneşti. Stolnicul avea grija meselor domneşti. Clucerul avea cheile cămărilor cu provizii.
    Alături de aceşti boieri mai erau şi funcionarii subalterni: al II-lea şi al III-lea logofăt. Foştii mari dregători luau şi ei parte la judecăţi şi purtau titlul funcţiei ce o aveau cu particula biv.
    O instituţie importantă în evul mediu era Marea adunare a ţării, compusă din reprezentanţii ţărilor privilegiate. Ea avea atribuţii politice, alegerea domnilor, aprobarea măsurilor sociale şi fiscale, ratificarea tratatelor de pace şi de vasalitate. Adunările se convocau cu participarea întregii boierimi, a clerului, a oştenilor din sate privilegiate şi uneori, a orăşenilor.
    Se poate observa că în Ţara Românească şi în Moldova sunt, în linii mari, aceleaşi instituţii din socetatea medievală apuseană. Ele sunt similare şi în Transilvania, exprimînd o evoluţie unitară a neamului românesc.


    2.2.Organizarea administrativ-teritorială
    Teritoriul ţării noastre a cunoscut în epoca medievală o diversitate de organisme  administrative. Astfel, în Tansilvania, unităţile administrativ-teritoriale la români se numeau districte. Cele mai multe districte româneşti se aflau în Ţara Haţegului, în Banat, unde s-a păstrat străvechea organizare socială şi instituţională românească.  Districtele dispuneau de o largă autonomie judiciară.
    Alături de districte se constată existenţa organizării scăunale la secui şi saşi.
    Vechile organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor regale erau comitatele care s-au transformat în organisme nobiliare. În fruntea lor se afla comitele sau locţiitorul lui, vicecomitele.
     Organizarea administrativă a Ţării Româneşti şi a Moldovei se întemeiază pe curteni, adică slujitorii Curţii domneşti, care aduceau la îndeplinire poruncile domneşti. Teritoriul Moldovei era împărţit în ţinuturi, iar al Ţării Romîneşti în judeţe, care îşi aveau originea în organizarea obştilor. Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor un reprezentant al domniei, cu atribuţii adminstrativem, judiciare şi financiare.
    Un loc aparte l-a avut organizarea oraşelor. În Transilvania, acestea se bucurau de drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere: Sfatul orăşănesc, compus din 12 juraţi, de obicei oameni cu avere, având în frunte un jude, reprezentant al regelui. Oraşul era condus de un magister civium.
    În Moldova şi în Ţara Românească, conducerea orăşănească era ezercitată de un şoltuz, şi respectiv, un judeţ, ajutaţi de 12 pârgari, sub controlul reprezentantului domniei.
    Se observă că oraşrele aveau o mare importanţă în dezvoltarea societăţii. De aceea, conducerea orăşănească avea şi ea atribuţii largi.
    


    2.3. Organizarea judiciară
    În secolul al XIV-lea şi al XV-lea, deşi dăinuiau vechile obiceiuri judiciare, dreptul românesc etc., locul lor tinde să fie luat de legiuirile elaborate de stat. Instanţele medievale au fost, în Transilvania, cea seniorală, exercitată de nobili asupra ţăranilor, apoi a comitatului, cea voievodală şi cea regală.
    În Ţara Românească şi Moldova constatăm acelaşi vechi drept românesc, „obiceiul ţării noastre”, „legea românească”, peste care se suprapune jurisdicţia exercitată de boier, adeseori dregător domnesc. Judecătorul suprem era domnul, care pronunţa pedepse capitale. Ţăranii liberi erau supuşi judecăţii dregătoriilor domneşti şi a obştii. Şi în Ţara Românească şi în Moldova, din secolul al XV-lea, începe să se apeleze la legiuirile scrise, cu prevederi penale şi civile de origine bizantină.
    Constatăm că organizarea judiciară a românilor seamănă cu  organizarea celor din Bizanţ, dovadă a faptului că Imperiul Bizantin ne-a oferit un model demn de urmat.


    2.4.Organizarea militară
    În Transilvania, ca şi în în Ţara Românească şi în Moldova, voievodul avea printre atribuţiile sale şi pe cea de comandant militar. Oastea chemată la luptă era alcătuită din trupe strânse de comitate, din steagurile marilor nobili şi ale episcopului Transilvania, din cetele boiereşti în Ţara Românească şi Moldova.
    Unele sate erau scutite de biruri cu obligaţia de a participa la războaie şi de a fi gata la orice chemare.
    Alături de această oaste de ţară erau şi mercenarii sau legefii, aduşi mai ales dintre sârbişi bulgari. Oştile române luptau pe jos, chiar când aveau cai. Aceştia slujeau mai mult pentru transportarea bagajului. În caz de primejdie mai mare se putea ridica toată ţara în arme, formând oastea cea mare, de care nu putea fi scutit nici un bărbat în stare de a lupta.
    Consider că această organizare a ajutat foarte mult la dezvoltarea neamului nostru. Fără organizarea militară,  poporul românesc nu ar mai fi existat.


    3.Încheiere
    Organizarea românilor a ajutat la consolidarea statului românesc de astăzi.  Datorită acestor organizări, neamul nostru românesc şi-a păstrat unitatea şi nu a fost destrămat. Poporul românesc s-a dezvoltat şi a putut fi astăzi un stat mai dezvoltat. Fără aceste organizări ţările române de astăzi nu ar mai fi existat.



    Bibliografie


    1.Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821 (manual de clasa a VII-a) - Hadrian Daicoviciu
    2.Istoria românilor – Petre P. Panaitescu
    3.Istorie (manual de clasa a VIII-a) – Sorin Oane