Iconoclasmul Categoria: Referat Istorie
Descriere: Scurtă prezentare a termenului ÅŸi introducerea în problemă |
|
||
|
|
|||
|
1 INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFNTUL IOSIF” Iconoclasmul Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului Lucrare prezentată la Istoria Bisericii de studentul Iustian PETRE, anul I pr. prof. dr. Emil DUMEA IAŞI 2006 Iconoclasmul Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului Scurtă prezentare a termenului şi introducerea n problemă Termenul provine din grecescul είκών [eikon] (imagine) şi κλάω [klao] (a sparge), şi numeşte, n plan teoretic, doctrina care condamnă cultul imaginilor sacre, iar n plan istoric, faptele prin care o atare doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns pnă la distrugerea violentă – „spargerea” – imaginilor, şi la persecuţia celor care le cultivau. Sinonim al iconoclasmului este iconoclastia, care derivă din substantivul sau/şi adjectivul concret iconoclast. Nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică sau promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a mpiedica mplinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea teoretică s-ar numi iconofob sau iconomaf, n timp ce termenii opuşi (care i desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, şi cu un sens mai intens, iconodul. Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice (ebraism, islamism, etc.), ci pentru cele care admit fie adoraţia imaginilor sacre – căznd ntr-o adevărată idolatrie – fie doar venerarea lor. n istoria creştinismului att n Răsărit, ct şi n Apus, influenţele veterotestamentare şi confuzia dintre adorarea imaginilor (iconolatrie şi idolatrie) şi venerarea imaginilor (iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini şi episoade de iconomahie sau iconoclastie. ntre iconomahi sunt amintiţi de obicei Tertulian, Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactanţiu, Eusebiu din Cezareea, Petru Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de Antiohia etc.; iar ntre puţinii iconoclaşti se semnalează, la sfrşitul sec. VI, Sever de Marsilia . Iconoclasmul este adaptarea unei opoziţii extreme n faţa reprezentării figurilor umane şi venerării imaginilor, deoarece cele două – imaginea şi ceea ce reprezintă ea (persoanele reprezentate prin intermediul ei) – erau inseparabile, de nedespărţit, ajungndu-se pnă la extreme: a nu mai distinge ntre icoană şi ceea ce reprezintă aceasta . Iconoclasmul n contextul său creştin este asociat n mod deosebit cu o perioadă din istoria Imperiului Bizantin, unde pot fi evidenţiate trei perioade distincte: n primul rnd etapa critică sub domnia lui Leon al III-lea (717-741) şi Constantin al V-lea (741-775), şi conciliul iconoclast din 754; i urmează apoi al doilea Conciliu din Niceea (787); iar n ultimă fază restaurarea (815-842) şi extincţia sa finală . Din ordinul califului Yazid al II-lea (720-724), guvernator al Egiptului, s-a nceput distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provoca indignarea populaţiei. n acelaşi timp, se declanşează n Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile pătate de maniheism (Paulicienii). Cele două evenimente sunt n relaţie; Coranul interzice icoanele şi condamnă venerarea lor, conformndu-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofiziţii se opuneau reprezentării lui Isus n umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau n clasele cultivate bizantine, pe cnd n snul populaţiei de rnd icoanele reprezentau obiectul pietăţii populare. Cum Biserica Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, n mentalitatea clerului şi a nobilimii nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine materială. n plus, erau exagerări n adorarea unor icoane considerate făcătoare de minuni, dar se subaprecia aportul icoanelor n propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind considerate ca picturi ncă n era paleocreştină. Deci, pe atunci, cultul icoanelor şi spiritualitatea creştină se dezvoltau n paralel, exercitnd una asupra celeilalte o nrurire fructuoasă. Sfntul Grigore cel Mare, un mare iconodul susţinea: „Ceea ce scrierea oferă cititorului, pictura oferă analfabetului. Ignoranţii văd ceea ce trebuie să urmeze, cei ce nu ştiu citi scrierile, pot citi pictura.” nsă n sec VI, n afara icoanelor propriu-zise, apărură legende cu icoane „nefăcute de mnă omenească” (acheropoete), pe care credincioşii doreau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l reprezentau, mai ales n Orient şi n Italia Bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau ca miraculoase, deci ntreceau cu mult limitele unei venerări veritabile . Cauzele, nceputul şi evoluţia iconoclasmului Att cauzele ct şi punctul exact de nceput al mişcării nu pot fi numite cu exactitate. n jurul anului 724 doi episcopi din Asia Mică, Constantin din Nakoleia şi Toma din Claudioupolis, sprijiniţi de mpăratul Leon al III-lea şi cţiva consilieri ai acestuia, s-au opus tradiţiei patriarhului German I cu privire la venerarea icoanelor. German a fost mpotriva episcopului din Nakoleia, cu privire la ideea sa iconoclastă, nsă, mpăratul brusc a adoptat această poziţie, iar fără sprijinul său nu avea nici o şansă. Dinastia isaurică sub influenţa sectelor orientale, care purtau amprenta iudaismului şi islamismului, aprinde lupta iconoclastă mpotriva imaginilor care antrenează cu adevărat ntregul stat . Cel considerat „părintele iconoclasmului” este Leon al III-lea. Leon, de origine siriană, s-a născut n Germanicia la Marasch, la graniţa Ciliciei cu Siria. A primit educaţia n Tracia, unde părinţii lui erau emigranţi n timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea (685-695). Leon a fost conducătorul unei turme de berbeci care asigurau aprovizionarea cu hrană a soldaţilor ce se aflau n marşul spre Constantinopol (la care, pe această cale, participă şi el). Este cunoscut faptul că a primit ca recompensă gradul de spatharius, de care se bucură foarte mult la nceput dar, mai apoi, cade n dizgraţia lui Iustinian. mpăratul pentru a se descotorosi de el i ncredinţează o misiune dificilă n Caucaz; dar Leon demonstrează abilităţi deosebite att diplomatice ct şi militare . Acesta este pe scurt parcursul, ascensiunea lui Leon al III-lea Isaurul, care pornind de la statutul unui fiu de emigranţi ajunge pe tronul Constantinopolului ca marele mpărat Leon al III-lea Isaurul, „nvăţnd Biserica” despre probleme care i erau de o competenţă exclusivă. n 725-726 mpăratul Bizanţului, a nceput să prescrie ca reprezentările, mai ales icoanele, să fie „sfărmate”: printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor şi statuilor, al căror cult era socotit idolatrie. Pentru nceput a ordonat distrugerea icoanei miraculoase aflată deasupra porţilor de bronz a palatului. Acest lucru produce o ncăierare n care ofiţerul de pază a fost ucis. Astfel de scene sunt prezente şi n alte oraşe, atunci cnd se ncearcă trecerea la starea de facto a realităţii de jure a edictului iconoclast. Ca un răspuns, la ceea ce avea să fie doar nceputul unei lungi perioade, mpăratul porunceşte distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German (715-729) protestă la poziţia adoptată n mod categoric de către Leon. nsă, mpăratul l constrnge pe German ntr-o audiere importantă să semneze decretul mpotriva imaginilor; patriarhul semnează iar decretul intră n vigoare la 7 ianuarie 730. Textul decretului, ca de altfel şi aplicarea acestuia nu ne sunt cunoscute, dar urmarea distrugerii icoanelor, crucilor şi a renumitelor relicve nseamnă că atenţia s-a concentrat, n primul rnd, n ndepărtarea obiectelor pentru care se manifestau devoţiuni speciale, cum ar fi: sărutarea, nconjurarea, cu candele, etc. Abolirea nu a fost generală nici egală ca intensitate n toate locurile. Ostilitatea bănuită a lui Leon cu privire la cultul crucii, a fost o invenţia mai trzie; nici nu a existat vreo enunţare care să se opună per se cultului sfinţilor sau relicvelor. Capii oponenţilor politicii imperiale au fost călugării şi membrii administraţiei civile a Constantinopolului. Acţiunea represivă a lui Leon contra opozanţilor a fost mărginită la exil, confiscare, şi, cel mai rău, mutilare. Nu sunt dovezi sigure a unor martiri n această perioadă, cele existente fiind considerate de cele mai multe ori simple legende, nsă odată cu maturizarea acestei problematici se poate observa o agravare a situaţiei oponenţilor mpăratului şi putem vorbi chiar de martiri pe care documentele i atestă. Clerul mai nalt a dat ascultare mpăratului, acceptnd noul patriarh – Anastasiu (730-741) n timp ce, cu mai mult sau mai puţin zel se aplicau decretele imperiale . n afara capitalei, n Siria, Ioan Damaschinul, delegatul patriarhului de Ierusalim, a scris trei pledoarii, pentru apărarea imaginilor sfinte, mpotriva sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini. Aceste trei apologii sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale asupra icoanelor şi cultului lor, de o importanţă extraordinară. Ele evidenţiază n mod clar poziţia categorică adoptată de patriarhul Ierusalimului cu privire la cultul datorat icoanelor şi implicit la ndepărtarea greşelii iconoclaste . La situaţia creată intervine şi papa; pentru nceput Grigore al II-lea (715-731) şi Grigore al III-lea (731-741). Este clară atitudinea scaunului apostolic cu privire la poziţia adoptată de mpăratul Bizanţului. n acest sens papii au emis scrisori n care au dezaprobat acţiunea lui Leon, lucru care de altfel l-a făcut şi sinodul Roman din 731. Papa Grigore al III-lea i scrie mpăratului „Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale. Acestea sunt ale episcopilor. Ei nu se pot amesteca n afacerile civile. mpăratul nu trebuie să se amestece n problemele bisericeşti.”; basileul este excomunicat n 732. Astfel este lesne de nţeles că Roma devine centrul luptei anti-iconoclastice şi anti-bizantine. Ca represalii mpăratul răpeşte patriarhului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcani, pentru a le trece sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului. Şi de asemenea confiscă averile patrimoniale ale Bisericii Romei n Italia Bizantină şi Sicilia . Papa se opune total politicii mpăratului, şi dovedeşte că unui urmaş de-al lui Petru nu i este teama de nimic, şi nu este dispus pentru nimic să facă compromisuri. Văznd nesupunerea papei mpăratul a ordonat ca papa să fie asasinat. nsă Papa Grigore al II-lea şi asigură sprijinul longobard, iar apoi stabileşte relaţii cu Carol Martel (astfel intră francii n istoria universală). Contrar aşteptărilor mpăratului, papa nu e redus la tăcere – ci mai mult – scrie o serie de scrisori de o importanţă istorică deosebită, ce scoteau n evidenţă distanţa care avea să se nască ntre cele două capitale, cea spirituală şi cea temporală. Carol Martel, n 733, e chemat de Papa Grigore al III-lea pentru a interveni n Italia mpotriva trupelor lui Leon al III-lea al Bizanţului, care ncepuseră să jefuiască ţara . Se poate vedea uşor rezistenţa opusă mpăratului şi tuturor iconoclaştilor de către veneratorii icoanelor, susţinuţi de Papa Grigore al III-lea, care vedeau n aceste reprezentări un simbol şi un element de meditaţie ntre lumea pămntească şi cea cerească . Acesta a fost nceputul iconoclasmului. Istoricii au ncercat să găsească motivaţia fundamentală a luptei mpăratului Leon al III-lea mpotriva acestui cult al icoanelor. S-a dovedit a fi dificilă o expunere concretă a acestor cauze, nsă se poate citi un consens al istoricilor asupra faptului că Leon al III-lea nu a fost impulsionat, n acţiunea sa vehementă, de raţiuni pur politice. De asemenea nici opoziţia lumii monahale nu poate constitui o cauză, ci mai degrabă un rezultat al iconoclasmului. Mai probabilă poate fi considerată repulsia Asiei Mici faţă de cultul icoanelor. Este notabil faptul că principala putere militară a mpăratului se găsea n Asia Mică. De fapt, aici este punctul fierbinte, zona fanatică dispusă să lupte pentru distrugerea tradiţiei. Nu trebuie să uităm problemele pe care Asia Mică le pune unităţii Bisericii, chiar din primele veacuri ale creştinismului. Ba chiar grupările influente, cu greutate n faţa mpăratului, se pare că au fost eretici. Aşa cum am amintit una din cauzele importante ar putea fi acordarea unei atenţii prea mari faţă de cultul (venerarea) icoanelor, astfel nct chiar să se ajungă la situaţia de a nu se mai face distincţie ntre figura reprezentată şi figura adorată. Trebuie luate n calcul două aspecte deosebit de importante: Leon al III-lea provine dintr-un mediu monofizit, iar n al doilea rnd, el este conştient de poziţia lumii islamice, cu privire la această problemă. Familia lui Leon al III-lea provine dintr-o regiune monofizită; fapt care explică de ce nu este familiar cu „lumea icoanelor”. n ceea ce priveşte Islamismul, se cunoaşte opoziţia acestuia cu privire la reprezentările figurilor umane n artă. La acestea putem adăuga atitudinea ostilă a Vechiului Testament faţă de orice reprezentare figurativă a divinităţii şi dorinţa de purificare a religiei creştine de orice reminiscenţă păgnă . Cu siguranţă că n acest sens a contribuit un anumit complex de inferioritate, neliniştea nţeleptului n faţa simplităţii religioase a omului de rnd; şi de aici şi dorinţa unei practici religioase mai purificate, mai estetice şi fără deformări; lucruri care şi astăzi l tulbură pe catolicul cult. Deşi nu se poate numi n mod cert cauza principală a politicii radicale a lui Leon al III-lea Isaurul, el aminteşte de „legile pentru biserică şi sacristie” promulgate de Iosif al doilea şi Ironizate de Frederic cel Mare . 1 Leon al III-lea Isaurul are meritul de a fi nvins, n mod victorios, pe arabii care asediaseră Constantinopolul (717-718), salvnd civilizaţia şi cultura creştină; dar politica lui Leon al III-lea a fost deficitară din cauză că nu a avut fundamente teoretice n teologie. Tocmai pentru a elimina acest handicap, succesorul său, mpăratul Constantin al V-lea Copronimos, a căutat să aibă imagini condamnate de Biserică şi să impună iconoclasmul ca datorie n conştiinţă, ca obligaţie a bunului cetăţean şi creştin. n 752 a elaborat o teologie originală a icoanelor, pe care a dezvoltat-o ntr-un tratat şi pe care – ca şi tatăl său – a apărat-o ntr-o audiere publică importantă. Acest tratat a fost validat ntr-un conciliu general al episcopatului Bizantin, care a avut loc n perioada 10 februarie - 8 august 754, la palatul periferic din Hiereia, unde au fost prezenţi 338 de părinţi conciliari. Definiţia iconoclasmului pregătită de acest conciliu – care a fost proclamat „ecumenic” – s-a prezentat neschimbată n cadrul celui de-al VII-lea conciliu, Conciliu al II-lea din Niceea. Părinţii conciliari de la Hiereia resping o reprezentaţie iconografică a lui Isus Cristos (o corolară a ntrupării), susţinnd că acţionează n numele dogmei cristologice. După ce au denunţat toate reprezentaţiile iconografice ca fiind idoli, părinţii conciliari au declarat că orice reprezentaţie a lui Cristos a fost falsă, pentru că ea (pictura, statuia) ar fi trebuit n mod necesar să despartă una din cele două naturi ale lui Cristos; să se mărginească „persoana Cuvntului” care este nelimitată. n creştinism doar o singură imagine are garanţia divină şi l reprezintă pe Cristos n măreţia integrităţii sale: Euharistia. Conciliul din Hiereia a respins deci, orice reprezentare a sfinţilor stabilind cu stricteţe interzicerea venerării icoanelor. Acest conciliu susţine că şi-a fundamentat nvăţătura pe Sfnta Scriptură şi pe Sfnta Tradiţie, şi a ncheiat cu anatemizarea susţinătorilor greci al cultului icoanelor; nume ca: German, Ioan Damaschinul şi George (un călugăr din Cipru) . Desigur că un impact direct al acestei situaţii, a fost şi pentru arhitectură. Din punct de vedere artistic, decoraţiile Biblice şi scenele hagiografice precum şi figurile monumentale, care au reprezentat o bogăţie a Bisericii timp de şapte secole, au trebuit să fie nlăturate sau nlocuite cu crucea. La nceput att autorităţile bisericeşti ct şi cele imperiale s-au dovedit a fi moderate n aplicarea hotărrilor mpăratului şi ale conciliului. Represiunea violentă a opozanţilor nu a avut loc pnă 12 ani mai trziu. n 761 sau 762 călugărul Andrei din Creta a fost executat pentru atitudinea sa ofensatoare afişată aplicării noii nvăţături cu privire la cultul icoanelor; iar anul 765 poate fi considerat ca nceput n forţă a persecuţiei. Un sfnt pustnic, Ştefan cel Tnăr, a promovat – la ceva distanţă de Constantinopol – o mişcare ostilă Conciliului de la Hiereia; dar mulţi dintre adepţii săi au fost şi oameni din societatea de elită a Constantinopolului. nsuşi patriarhul Constantin al II-lea (754-766) a fost lipsit de entuziasm n aplicarea edictului imperial, şi mpăratul a devenit din ce n ce mai suspicios, că ar exista opoziţii sau chiar un complot mpotriva sa. La 20 noiembrie 765 Ştefan a fost ucis de popor; desigur n consecinţă, mpăratul a impus un jurămnt de loialitate pentru a face posibilă extinderea politicii imperiale. La ntoarcerea sa din campania de vară a anului 766, i-a umilit pe călugări printr-o paradă grotesque n Hipodrom. Şi-a atacat membrii propriului anturaj şi pe nalţii oficiali, iar n final l-a alungat pe patriarh, pe care un an mai trziu l-a şi decapitat. A urmat apoi secularizarea mănăstirilor unde s-a opus rezistenţă. n acelaşi timp, a pus generali loiali la comanda trupelor din zona Asiei Mici; cel mai faimos, Lachonodracon, pe care l-a distins el nsuşi n regiunea Efesului pentru dispersarea călugărilor oferindu-le varianta de a alege ntre căsătorie sau mutilarea şi exilul; de asemenea confiscndu-le proprietăţile mănăstireşti. Astfel, iconoclasmul s-a dezvoltat ntr-un război n care una din forţe era, n mod cert, lumea monastică. Din această perioadă de persecuţii a opozanţilor iconoclasmului, se păstrează numele a patru călugări martiri, care sunt comemoraţi n calendarul liturgic la data de 20 sau 28 noiembrie: Petru, Ştefan (cel mai cunoscut), Andrei şi Paul. Patriarhii din Orient nafara Constantinopolului au fost profund nflăcăraţi de persecuţiile lui Constantin, pentru că ei au dezaprobat Conciliul din Hiereia şi l-au sfătuit pe Papa Paul I (757-767) asupra acţiunilor de condamnare a mişcării iconoclastice. n legătură cu această problemă n 769, Papa Ştefan al III-lea (768-772) a convocat un al doilea sinod Roman. La conciliul din Latran, n aprilie 769, pe lngă alte probleme dezbătute cum ar fi interzicerea laicilor de a candida la tronul pontifical (subiect abordat din cauza unor conflicte cu privire la numirea unui nou papă după moartea lui Paul I), s-a luat poziţie şi mpotriva distrugerii imaginilor sfinte. La acest conciliu au participat reprezentaţi din toată lumea occidentală. Astfel se poate deduce opoziţia Occidentului faţă de acţiunea mpăratului bizantin cu privire la cultul icoanelor . Deci şi Papa Ştefan al II-lea (752-757) este deranjat de virusul iconoclast care l pune n situaţii delicate, şi l obligă să adopte poziţii ferme n relaţiile cu mpăratul. n timpul pontificatului său, Biserica era ameninţată de longobarzi care aveau ca scop cucerirea şi unificarea ntregii Italii. n această situaţie Papa Ştefan al II-lea cere ajutor mpăratului din Bizanţ. nsă, din cauza campaniei iconoclaste, nu primeşte ajutorul mpăratului, deoarece Bizanţul se afla ntr-un adevărat război civil aprins de reforma icoanelor. Ştefan al II-lea simte ameninţarea şi stabileşte prima alianţă la data de 6 ianuarie 754 cu Pepin; astfel regele francilor devenea protector al scaunului apostolic, nlocuindu-l pe mpăratul Bizanţului. De asemenea Papa Paul I (757-767), fratele Papei Ştefan al II-lea, este implicat direct n conflictul icoanelor. Ct timp a fost el papă, Constantin al V-lea Copronimos continuă cu violenţă războiul iconoclast, nsngernd inutil imperiul, n timp c n Italia a ncercat să se nţeleagă cu longobarzii şi să-l izoleze pe papă; el care altădată era protectorul pontifului roman. De asemenea Constantin ncearcă să cucerească o prietenie cu Pepin, cu scopul de a şi-l alia n campania iconoclastă; nsă acesta susţinea că orice dezbatere pe teme religioase trebuie să se facă n prezenţa delegaţilor pontificali . Restaurarea temporală a icoanelor. După Constantin al V-lea Copronimos (741-775) a urmat la tron fiul său, Leon al IV-lea (775-780), timp n care persecuţia s-a mai mblnzit; acest eveniment a marcat nceputul unei perioade de relaxare a politicii iconoclastice. nsă membrii birocraţiei se aşteptau ca după acest timp de relax să urmeze o perioadă total diferită, odată cu preluarea puterii de către mpărăteasa Irina. Aceasta a fost ajutată de Tarasius, pe care chiar ea l-a numit patriarh de Constantinopol (784), pentru a ncepe ct mai repede reconcilierea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană pe baza tradiţiei autentice comune. Al II-lea Conciliu ecumenic din Niceea a fost astfel anunţat, şi papa şi trimite doi reprezentaţi. Conciliul s-a reunit la data de 1 august 786, n Constantinopol la biserica Sfinţilor Apostoli, dar garda imperială, n frunte cu cţiva episcopi, au dispersat adunarea părinţilor conciliari n urma celei dinti adunări conciliare. Irina a manevrat cu pricepere situaţia, astfel nct şi-a introdus propriul său om n garnizoană. Iar cu sprijinul patriarhului Tarasios şi de acord cu Papa Adrian I, a determinat reunirea, un an mai trziu a Conciliului Niceea II care a durat 15 zile (24 septembrie - 7 octombrie 787) şi a fost n ntregime dominat de patriarhul Tarasius. Acum s-au expus motivele teologice ale cultului imaginilor şi s-a condamnat iconoclasmul . Ct despre abordarea iconoclaştilor cunoscuţi dintre părinţii conciliari, adunarea conciliară a hotărt să admită n bloc episcopi iconoclaşti, după ce nouă mitropoliţi iconoclaşti şi doi arhiepiscopi din Asia Mică au renunţat la erezia lor. Decretul conciliului cu privire la iconoclasm, s-a exprimat n mod general şi moderat, a definit legitimitatea, meritul şi limitele venerării cu privire la cultul icoanelor . Din cauza circumstanţelor politice, acţiunea a fost prost receptată de curtea Carolingiană n vest. Carol cel Mare nu acceptă textul actelor conciliului, n care vedea o nouă intenţie a Bisericii greceşti de a se erija n conducerea creştinătăţii. Era firesc acest lucru deoarece el, n calitate de rege al francilor şi (recent) al longobarzilor, era protector al scaunului pontifical, şi vedea dorinţa Bizanţului de a redeveni „tutore” al Romei. Dar Papa Adrian apără poziţia Bisericii ntr-o scrisoare către Carol cel Mare. Este lesne de nţeles răspunsul lui Carol care, apărea n ochii occidentalilor ca protector, cu armele şi cu teologia, al Sfintei Biserici Mame; iar acest lucru l arăta deschis (spre exemplu n 774 n timpul sărbătorilor de Paşti Carol cel Mare s-a dus la Roma, la Papa Adrian şi, n cripta sfntului Petru, a jurat credinţă Romei, rennoind promisiunile făcute de Pepin Papei Ştefan al II-lea) . n Bizanţ conciliul a adus o scurtă perioadă de linişte, de calm, pe care ortodoxismul a canalizat-o spre propriul interes: regina Irina i-a copleşit cu daruri pe călugări, patriarhul Tarasius a mbunătăţit nivelul de trai şi posibilităţile clerului mai nalt, iar Teodor Studitul a nceput să renfiinţeze disciplinele monastice. Astfel Biserica răsăriteană a fost mai bine pregătită pentru al doilea val al iconoclasmului . Caracterul autoritar şi ambiţia excesivă a Irinei – care, printre alte fapte, a pus să-i fie orbit fiul pentru a-i lua locul şi a domni ca mpărăteasă (797-802) – au dăunat cauzei iconoduliei şi au făcut să renască iconoclasmul şi, n parte, violenţele, care au ţinut pnă sub domnia mpăratului Teofil (829-842). n această a două fază a luptei, campionul iconoduliei a fost Teodor Studitul . Iconoclasmul sub forma sa rennoită şi restauraţia definitivă a icoanelor Armata s-a autoproclamat păzitor (custode) al memoriei nflăcăraţilor mpăraţi care au luptat pentru cauza iconoclasmului. Acest lucru i-a adus napoi puterea mpăratului Leon al V-lea (813-820), din dinastia frigiană, care l-a ndepărtat pe patriarhul Nicephorus (806-815) care nu recunoaşte acte sinodale fără aprobarea papei, fiind silit din acest motiv să abdice (815) şi este nlocuit cu mireanul incult Theodat I. Acesta ţine sinodul de Paşti de la Hagia Sophia (815) pentru a anula decretul din 787 şi a reorganizat poziţia ecumenică a Conciliului de la Hiereia. Dar timpurile s-au schimbat, şi acest sinod nu a făcut nici o legătură cu venerarea icoanelor. Mai trziu duşmanii icoanelor au făcut diferenţă ntre pietatea icoanelor şi educaţia prin intermediul icoanelor, şi au considerat n acest sens adevărate abuzuri n folosirea lor. Dar creştinii ortodocşi au avut purtători de cuvnt lipsiţi de prejudecăţi, cum ar fi Nicephorus şi Teodor Studitul, şi poziţia episcopilor faţă de iconoclasm a fost mai bine organizată. Ambele tabere au adoptat o tehnică dialectică mai rafinată, cu toate că de fapt teologia icoanelor nu a devenit mai profundă. mpăratul Mihail al II-lea (820-829), iconoclast moderat, a fost chiar ngăduitor faţă de opozanţii izolaţi, care nu reprezentau un pericol real. Fiul său, Theofilus (829-842), nsă, sub influenţa maestrului său, viitorul patriarh Ioan al VII-lea Grammaticus (837-843), a fost mai violent n acţiunea sa de dezaprobare a icoanelor: Euthimie din Sardes a fost schingiuit pnă la moarte n anul 831; Teodoriu şi Teofan din Palestina au fost tatuaţi pe feţele lor ca propagandişti impuri. Mihail al III-lea (842-867) mpreună cu mama sa Teodora, convoacă sinodul din 11 martie 842, sub conducerea cunoscutului iconodul Metodie, care a devenit patriarh (843-847), şi care a mai fost susţinut de Ilariu, Simeon şi Joannicios. Aceştia, de altfel şi cei mai de seamă, care ncă mai erau n viaţă, dintre părinţii care au participat la sinodul pascal de la Hagia Sophia (815), s-au declarat n favoarea celui de-al doilea Conciliu ecumenic din Niceea. n ceremonia solemnă din Sfnta Sofia (11 martie 843), care marchează nfrngerea definitivă a iconoclasmului , se proclamă cultul icoanelor şi „Duminica Ortodoxiei”, recunoscută de Papa Grigore al IV-lea (827-844) şi de toţi patriarhii Orientului, naintea Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu o ortodoxie schismatică, ci catolică. Bisericile aflate sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol ncă celebrează acest eveniment n fiecare an ca „Sărbătoarea ortodoxiei”, n prima Duminică a Postului Mare, cu o procesiune deosebită cu icoanele şi prin „Synodicon-ul Ortodoxiei”. Decretul din 843 a fost rennoit de mai multe concilii solemne n 861, 867, 869, 879. Curnd iconoclasmul a dispărut din societatea Bizantină chiar dacă nu din toate conştiinţele individuale . Concluzie Chiar dacă recunoaştem meritele militare şi legislative ale unor mpăraţi iconoclaşti şi chiar admitem dificultăţile politice şi sociale interne cu care aceştia au fost nevoiţi să se confrunte, rămne totuşi incontestabil faptul că politica lor a transformat ntr-o eră ntunecată perioada bizantină cuprinsă ntre anii 725-843. Iar pentru a evidenţia acest lucru este suficient să facem referinţă la trei fapte: 1. distrugerea ireparabilă a attor statui, picturi, smalţuri, relicve sacre şi relicvarii etc., anterioare declanşării iconoclasmului; 2. sustragerea arbitrară – operată, probabil, de Leon al III, n 732 – a teritoriului Iliricului Răsăritean şi a teritoriilor bizantine din Italia, de sub jurisdicţia pontifului roman, pentru a le atribui jurisdicţiei patriarhilor de Constantinopol; 3. inerenta despărţire, politică şi ideologică, definitivă, a papalităţii de mediul bizantino-răsăritean, şi orientarea acesteia spre puterile germano-latine din Apus. Dacă primul fapt a privat cultura creştină de attea capodopere de artă sacră, al doilea şi al treilea au contribuit la o tot mai mare sfşiere: i-au pus pe umeri povara unui precedent canonico-teologic şi a unor opţiuni cultural-politice care, n viitor, vor zădărnicii toate tentativele de instaurare a unor bunuri raporturi ntre Roma şi Bizanţ . Trebuie nsă să vedem şi aspectul pozitiv al acestei perioade care a ntunecat ntr-o oarecare măsură o etapă a Istoriei Bisericii. Politica mpăraţilor iconoclaşti, n ciuda situaţiei create, cu toate pagubele şi abuzurile implicate, totuşi, a avut o contribuţie forte la dezvoltarea Bisericii şi a Statului Bizantin de vreme ce a stimulat o creştere n prestigiu a patriarhului, o mai mare siguranţă a autonomiei dogmatice, etc. Succesul ortodoxiei a adus cu sine o revigorare a artei sacre, a făcut icoanele mai populare ca niciodată, şi a determinat o concentrare a trăirii religioase asupra umanităţii lui Cristos. Oricum această dispută lungă, a avansat puţin teologia şi a intensificat spiritualitatea contemplativă. Istoria trecutului trebuie văzută cu „ochelarii trecutului”, doar astfel putem nţelege ntr-o optică ct mai corectă ansamblul problemei iconoclaste şi a tuturor conflictelor implicate de această problematică. Privind toată această situaţie constatăm, şi trebuie să luăm n calcul, faptul că att susţinătorii cultului icoanelor, ct şi adversarii declaraţi par să aibă abia o vagă idee a dezvoltării icoanelor n Biserica timpurie, şi, n consecinţă, a limitelor cuvenite pentru venerarea icoanelor . BIBLIOGRAFIE BOTA Ioan., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Romneşti de la origini pnă astăzi, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20032. BRHIER L. – AIGRAIN R., Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971. CAPIZZI C., „Iconoclasm”, n Dizionario Enciclopedico dell’Oriente Cristiano, ed. E.G. FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma 2000; trad. romnă, Dicţionarul enciclopedic al Răsăritului Creştin, Galaxia Gutenberg, Maramureş 2005, 348-350. DUMEA Emil, Teme de Istorie a Bisericii, Sapienţia, Iaşi 2002. GOUILLARD J., „Iconoclasm”, n New catholic enciclopedia, VII, New York 1967, 327-329. HERTLING Ludwig S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus – Verlag, Berlin 1967; trad. romnă Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea, Ars Longa, Iaşi 1998. HORIA Vintilă, Dicţionarul papilor, Saeculum I.O., Bucureşti 1999. KINDER Hermann – HILGEMANN Werner, DTV-Atlas Zr Weltgeschichte; trad. italiană, Atlante Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale, Redazioni garzanti, Milano 19725. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
