1
INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”
Iconoclasmul
Atitudini şi conflicte implicate
de problema iconoclasmului
Lucrare prezentată la Istoria Bisericii
de studentul Iustian PETRE, anul I
pr. prof. dr. Emil DUMEA
IAŞI
2006
Iconoclasmul
Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului
Scurtă prezentare a termenului şi introducerea în problemă
Termenul provine din grecescul είκών [eikon] (imagine) şi κλάω [klao]
(a¬¬¬ sparge), şi numeşte, în plan teoretic, doctrina care condamnă
cultul imaginilor sacre, iar în plan istoric, faptele prin care o atare
doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul
formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns până la
distrugerea violentă – „spargerea” – imaginilor, şi la persecuţia celor
care le cultivau. Sinonim al iconoclasmului este iconoclastia, care
derivă din substantivul sau/şi adjectivul concret iconoclast. Nu este
iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului
imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică sau
promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica
împlinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea
teoretică s-ar numi iconofob sau iconomaf, în timp ce termenii opuşi
(care îi desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi
iconofil, şi cu un sens mai intens, iconodul.
Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice
(ebraism, islamism, etc.), ci pentru cele care admit fie adoraţia
imaginilor sacre – căzând într-o adevărată idolatrie – fie doar
venerarea lor. În istoria creştinismului atât în Răsărit, cât şi în
Apus, influenţele veterotestamentare şi confuzia dintre adorarea
imaginilor (iconolatrie şi idolatrie) şi venerarea imaginilor
(iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini şi episoade de
iconomahie sau iconoclastie. Între iconomahi sunt amintiţi de obicei
Tertulian, Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactanţiu,
Eusebiu din Cezareea, Petru Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de
Antiohia etc.; iar între puţinii iconoclaşti se semnalează, la
sfârşitul sec. VI, Sever de Marsilia .
Iconoclasmul este adaptarea unei opoziţii extreme în faţa reprezentării
figurilor umane şi venerării imaginilor, deoarece cele două – imaginea
şi ceea ce reprezintă ea (persoanele reprezentate prin intermediul ei)
– erau inseparabile, de nedespărţit, ajungându-se până la extreme: a nu
mai distinge între icoană şi ceea ce reprezintă aceasta . Iconoclasmul
în contextul său creştin este asociat în mod deosebit cu o perioadă din
istoria Imperiului Bizantin, unde pot fi evidenţiate trei perioade
distincte: în primul rând etapa critică sub domnia lui Leon al III-lea
(717-741) şi Constantin al V-lea (741-775), şi conciliul iconoclast din
754; îi urmează apoi al doilea Conciliu din Niceea (787); iar în ultimă
fază restaurarea (815-842) şi extincţia sa finală .
Din ordinul califului Yazid al II-lea (720-724), guvernator al
Egiptului, s-a început distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce
provoca indignarea populaţiei. În acelaşi timp, se declanşează în
Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile pătate de
maniheism (Paulicienii). Cele două evenimente sunt în relaţie; Coranul
interzice icoanele şi condamnă venerarea lor, conformându-se prin
aceasta obiceiului evreiesc; monofiziţii se opuneau reprezentării lui
Isus în umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele
cultivate bizantine, pe când în sânul populaţiei de rând icoanele
reprezentau obiectul pietăţii populare. Cum Biserica Orientală a fost
aproape totdeauna monofizită, în mentalitatea clerului şi a nobilimii
nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine materială. În
plus, erau exagerări în adorarea unor icoane considerate făcătoare de
minuni, dar se subaprecia aportul icoanelor în propagarea şi menţinerea
credinţei, ele fiind considerate ca picturi încă în era paleocreştină.
Deci, pe atunci, cultul icoanelor şi spiritualitatea creştină se
dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o înrâurire
fructuoasă. Sfântul Grigore cel Mare, un mare iconodul susţinea: „Ceea
ce scrierea oferă cititorului, pictura oferă analfabetului. Ignoranţii
văd ceea ce trebuie să urmeze, cei ce nu ştiu citi scrierile, pot citi
pictura.”
Însă în sec VI, în afara icoanelor propriu-zise, apărură legende cu
icoane „nefăcute de mână omenească” (acheropoete), pe care credincioşii
doreau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l reprezentau, mai ales
în Orient şi în Italia Bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales
că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau ca miraculoase, deci
întreceau cu mult limitele unei venerări veritabile .
Cauzele, începutul şi evoluţia iconoclasmului
Atât cauzele cât şi punctul exact de început al mişcării nu pot fi
numite cu exactitate. În jurul anului 724 doi episcopi din Asia Mică,
Constantin din Nakoleia şi Toma din Claudioupolis, sprijiniţi de
împăratul Leon al III-lea şi câţiva consilieri ai acestuia, s-au opus
tradiţiei patriarhului German I cu privire la venerarea icoanelor.
German a fost împotriva episcopului din Nakoleia, cu privire la ideea
sa iconoclastă, însă, împăratul brusc a adoptat această poziţie, iar
fără sprijinul său nu avea nici o şansă. Dinastia isaurică sub
influenţa sectelor orientale, care purtau amprenta iudaismului şi
islamismului, aprinde lupta iconoclastă împotriva imaginilor care
antrenează cu adevărat întregul stat .
Cel considerat „părintele iconoclasmului” este Leon al III-lea. Leon,
de origine siriană, s-a născut în Germanicia la Marasch, la graniţa
Ciliciei cu Siria. A primit educaţia în Tracia, unde părinţii lui erau
emigranţi în timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea (685-695).
Leon a fost conducătorul unei turme de berbeci care asigurau
aprovizionarea cu hrană a soldaţilor ce se aflau în marşul spre
Constantinopol (la care, pe această cale, participă şi el). Este
cunoscut faptul că a primit ca recompensă gradul de spatharius, de care
se bucură foarte mult la început dar, mai apoi, cade în dizgraţia lui
Iustinian. Împăratul pentru a se descotorosi de el îi încredinţează o
misiune dificilă în Caucaz; dar Leon demonstrează abilităţi deosebite
atât diplomatice cât şi militare . Acesta este pe scurt parcursul,
ascensiunea lui Leon al III-lea Isaurul, care pornind de la statutul
unui fiu de emigranţi ajunge pe tronul Constantinopolului ca marele
împărat Leon al III-lea Isaurul, „învăţând Biserica” despre probleme
care îi erau de o competenţă exclusivă.
În 725-726 împăratul Bizanţului, a început să prescrie ca
reprezentările, mai ales icoanele, să fie „sfărâmate”: printr-un edict
din 726 cere distrugerea icoanelor şi statuilor, al căror cult era
socotit idolatrie. Pentru început a ordonat distrugerea icoanei
miraculoase aflată deasupra porţilor de bronz a palatului. Acest lucru
produce o încăierare în care ofiţerul de pază a fost ucis. Astfel de
scene sunt prezente şi în alte oraşe, atunci când se încearcă trecerea
la starea de facto a realităţii de jure a edictului iconoclast. Ca un
răspuns, la ceea ce avea să fie doar începutul unei lungi perioade,
împăratul porunceşte distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi
mănăstiri. Patriarhul German (715-729) protestă la poziţia adoptată în
mod categoric de către Leon. Însă, împăratul îl constrânge pe German
într-o audiere importantă să semneze decretul împotriva imaginilor;
patriarhul semnează iar decretul intră în vigoare la 7 ianuarie 730.
Textul decretului, ca de altfel şi aplicarea acestuia nu ne sunt
cunoscute, dar urmarea distrugerii icoanelor, crucilor şi a renumitelor
relicve înseamnă că atenţia s-a concentrat, în primul rând, în
îndepărtarea obiectelor pentru care se manifestau devoţiuni speciale,
cum ar fi: sărutarea, înconjurarea, cu candele, etc.
Abolirea nu a fost generală nici egală ca intensitate în toate
locurile. Ostilitatea bănuită a lui Leon cu privire la cultul crucii, a
fost o invenţia mai târzie; nici nu a existat vreo enunţare care să se
opună per se cultului sfinţilor sau relicvelor. Capii oponenţilor
politicii imperiale au fost călugării şi membrii administraţiei civile
a Constantinopolului. Acţiunea represivă a lui Leon contra opozanţilor
a fost mărginită la exil, confiscare, şi, cel mai rău, mutilare. Nu
sunt dovezi sigure a unor martiri în această perioadă, cele existente
fiind considerate de cele mai multe ori simple legende, însă odată cu
maturizarea acestei problematici se poate observa o agravare a
situaţiei oponenţilor împăratului şi putem vorbi chiar de martiri pe
care documentele îi atestă. Clerul mai înalt a dat ascultare
împăratului, acceptând noul patriarh – Anastasiu (730-741) în timp ce,
cu mai mult sau mai puţin zel se aplicau decretele imperiale .
În afara capitalei, în Siria, Ioan Damaschinul, delegatul patriarhului
de Ierusalim, a scris trei pledoarii, pentru apărarea imaginilor
sfinte, împotriva sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini.
Aceste trei apologii sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale
asupra icoanelor şi cultului lor, de o importanţă extraordinară. Ele
evidenţiază în mod clar poziţia categorică adoptată de patriarhul
Ierusalimului cu privire la cultul datorat icoanelor şi implicit la
îndepărtarea greşelii iconoclaste .
La situaţia creată intervine şi papa; pentru început Grigore al II-lea
(715-731) şi Grigore al III-lea (731-741). Este clară atitudinea
scaunului apostolic cu privire la poziţia adoptată de împăratul
Bizanţului. În acest sens papii au emis scrisori în care au dezaprobat
acţiunea lui Leon, lucru care de altfel l-a făcut şi sinodul Roman din
731. Papa Grigore al III-lea îi scrie împăratului „Tu vezi că
dogmele Bisericii nu sunt problemele tale. Acestea sunt ale
episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu
trebuie să se amestece în problemele bisericeşti.”; basileul este
excomunicat în 732. Astfel este lesne de înţeles că Roma devine centrul
luptei anti-iconoclastice şi anti-bizantine. Ca represalii împăratul
răpeşte patriarhului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi
Balcani, pentru a le trece sub jurisdicţia patriarhului
Constantinopolului. Şi de asemenea confiscă averile patrimoniale ale
Bisericii Romei în Italia Bizantină şi Sicilia . Papa se opune total
politicii împăratului, şi dovedeşte că unui urmaş de-al lui Petru nu îi
este teama de nimic, şi nu este dispus pentru nimic să facă
compromisuri. Văzând nesupunerea papei împăratul a ordonat ca papa să
fie asasinat. Însă Papa Grigore al II-lea îşi asigură sprijinul
longobard, iar apoi stabileşte relaţii cu Carol Martel (astfel intră
francii în istoria universală). Contrar aşteptărilor împăratului, papa
nu e redus la tăcere – ci mai mult – scrie o serie de scrisori de o
importanţă istorică deosebită, ce scoteau în evidenţă distanţa care
avea să se nască între cele două capitale, cea spirituală şi cea
temporală. Carol Martel, în 733, e chemat de Papa Grigore al III-lea
pentru a interveni în Italia împotriva trupelor lui Leon al III-lea al
Bizanţului, care începuseră să jefuiască ţara .
Se poate vedea uşor rezistenţa opusă împăratului şi tuturor
iconoclaştilor de către veneratorii icoanelor, susţinuţi de Papa
Grigore al III-lea, care vedeau în aceste reprezentări un simbol şi un
element de meditaţie între lumea pământească şi cea cerească .
Acesta a fost începutul iconoclasmului. Istoricii au încercat să
găsească motivaţia fundamentală a luptei împăratului Leon al III-lea
împotriva acestui cult al icoanelor. S-a dovedit a fi dificilă o
expunere concretă a acestor cauze, însă se poate citi un consens al
istoricilor asupra faptului că Leon al III-lea nu a fost impulsionat,
în acţiunea sa vehementă, de raţiuni pur politice. De asemenea nici
opoziţia lumii monahale nu poate constitui o cauză, ci mai degrabă un
rezultat al iconoclasmului. Mai probabilă poate fi considerată repulsia
Asiei Mici faţă de cultul icoanelor. Este notabil faptul că principala
putere militară a împăratului se găsea în Asia Mică. De fapt, aici este
punctul fierbinte, zona fanatică dispusă să lupte pentru distrugerea
tradiţiei. Nu trebuie să uităm problemele pe care Asia Mică le pune
unităţii Bisericii, chiar din primele veacuri ale creştinismului. Ba
chiar grupările influente, cu greutate în faţa împăratului, se pare că
au fost eretici. Aşa cum am amintit una din cauzele importante ar putea
fi acordarea unei atenţii prea mari faţă de cultul (venerarea)
icoanelor, astfel încât chiar să se ajungă la situaţia de a nu se mai
face distincţie între figura reprezentată şi figura adorată. Trebuie
luate în calcul două aspecte deosebit de importante: Leon al III-lea
provine dintr-un mediu monofizit, iar în al doilea rând, el este
conştient de poziţia lumii islamice, cu privire la această problemă.
Familia lui Leon al III-lea provine dintr-o regiune monofizită; fapt
care explică de ce nu este familiar cu „lumea icoanelor”. În ceea ce
priveşte Islamismul, se cunoaşte opoziţia acestuia cu privire la
reprezentările figurilor umane în artă. La acestea putem adăuga
atitudinea ostilă a Vechiului Testament faţă de orice reprezentare
figurativă a divinităţii şi dorinţa de purificare a religiei creştine
de orice reminiscenţă păgână . Cu siguranţă că în acest sens a
contribuit un anumit complex de inferioritate, neliniştea înţeleptului
în faţa simplităţii religioase a omului de rând; şi de aici şi dorinţa
unei practici religioase mai purificate, mai estetice şi fără
deformări; lucruri care şi astăzi îl tulbură pe catolicul cult. Deşi nu
se poate numi în mod cert cauza principală a politicii radicale a lui
Leon al III-lea Isaurul, el aminteşte de „legile pentru biserică şi
sacristie” promulgate de Iosif al doilea şi Ironizate de Frederic cel
Mare .
1
Leon al III-lea Isaurul are meritul de a fi învins, în mod victorios,
pe arabii care asediaseră Constantinopolul (717-718), salvând
civilizaţia şi cultura creştină; dar politica lui Leon al III-lea a
fost deficitară din cauză că nu a avut fundamente teoretice în teologie.
Tocmai pentru a elimina acest handicap, succesorul său, împăratul
Constantin al V-lea Copronimos, a căutat să aibă imagini
condamnate de
Biserică şi să impună iconoclasmul ca datorie în conştiinţă, ca
obligaţie a bunului cetăţean şi creştin. În 752 a elaborat o teologie
originală a icoanelor, pe care a dezvoltat-o într-un tratat şi pe care
– ca şi tatăl său – a apărat-o într-o audiere publică importantă. Acest
tratat a fost validat într-un conciliu general al episcopatului
Bizantin, care a avut loc în perioada 10 februarie - 8 august 754, la
palatul periferic din Hiereia, unde au fost prezenţi 338 de părinţi
conciliari. Definiţia iconoclasmului pregătită de acest conciliu – care
a fost proclamat „ecumenic” – s-a prezentat neschimbată în cadrul celui
de-al VII-lea conciliu, Conciliu al II-lea din Niceea. Părinţii
conciliari de la Hiereia resping o reprezentaţie iconografică a lui
Isus Cristos (o corolară a Întrupării), susţinând că acţionează în
numele dogmei cristologice. După ce au denunţat toate reprezentaţiile
iconografice ca fiind idoli, părinţii conciliari au declarat că orice
reprezentaţie a lui Cristos a fost falsă, pentru că ea (pictura,
statuia) ar fi trebuit în mod necesar să despartă una din cele două
naturi ale lui Cristos; să se mărginească „persoana Cuvântului” care
este nelimitată. În creştinism doar o singură imagine are garanţia
divină şi îl reprezintă pe Cristos în măreţia integrităţii sale:
Euharistia. Conciliul din Hiereia a respins deci, orice reprezentare a
sfinţilor stabilind cu stricteţe interzicerea venerării icoanelor.
Acest conciliu susţine că şi-a fundamentat învăţătura pe Sfânta
Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, şi a încheiat cu anatemizarea
susţinătorilor greci al cultului icoanelor; nume ca: German, Ioan
Damaschinul şi George (un călugăr din Cipru) .
Desigur că un impact direct al acestei situaţii, a fost şi pentru
arhitectură. Din punct de vedere artistic, decoraţiile Biblice şi
scenele hagiografice precum şi figurile monumentale, care au
reprezentat o bogăţie a Bisericii timp de şapte secole, au trebuit să
fie înlăturate sau înlocuite cu crucea. La început atât autorităţile
bisericeşti cât şi cele imperiale s-au dovedit a fi moderate în
aplicarea hotărârilor împăratului şi ale conciliului. Represiunea
violentă a opozanţilor nu a avut loc până 12 ani mai târziu. În 761 sau
762 călugărul Andrei din Creta a fost executat pentru atitudinea sa
ofensatoare afişată aplicării noii învăţături cu privire la cultul
icoanelor; iar anul 765 poate fi considerat ca început în forţă a
persecuţiei. Un sfânt pustnic, Ştefan cel Tânăr, a promovat – la ceva
distanţă de Constantinopol – o mişcare ostilă Conciliului de la
Hiereia; dar mulţi dintre adepţii săi au fost şi oameni din societatea
de elită a Constantinopolului. Însuşi patriarhul Constantin al II-lea
(754-766) a fost lipsit de entuziasm în aplicarea edictului imperial,
şi împăratul a devenit din ce în ce mai suspicios, că ar exista
opoziţii sau chiar un complot împotriva sa. La 20 noiembrie 765 Ştefan
a fost ucis de popor; desigur în consecinţă, împăratul a impus un
jurământ de loialitate pentru a face posibilă extinderea politicii
imperiale.
La întoarcerea sa din campania de vară a anului 766, i-a umilit pe
călugări printr-o paradă grotesque în Hipodrom. Şi-a atacat membrii
propriului anturaj şi pe înalţii oficiali, iar în final l-a alungat pe
patriarh, pe care un an mai târziu l-a şi decapitat. A urmat apoi
secularizarea mănăstirilor unde s-a opus rezistenţă. În acelaşi timp, a
pus generali loiali la comanda trupelor din zona Asiei Mici; cel mai
faimos, Lachonodracon, pe care l-a distins el însuşi în regiunea
Efesului pentru dispersarea călugărilor oferindu-le varianta de a alege
între căsătorie sau mutilarea şi exilul; de asemenea confiscându-le
proprietăţile mănăstireşti. Astfel, iconoclasmul s-a dezvoltat într-un
război în care una din forţe era, în mod cert, lumea monastică. Din
această perioadă de persecuţii a opozanţilor iconoclasmului, se
păstrează numele a patru călugări martiri, care sunt comemoraţi în
calendarul liturgic la data de 20 sau 28 noiembrie: Petru, Ştefan (cel
mai cunoscut), Andrei şi Paul. Patriarhii din Orient înafara
Constantinopolului au fost profund înflăcăraţi de persecuţiile lui
Constantin, pentru că ei au dezaprobat Conciliul din Hiereia şi l-au
sfătuit pe Papa Paul I (757-767) asupra acţiunilor de condamnare a
mişcării iconoclastice. În legătură cu această problemă în 769, Papa
Ştefan al III-lea (768-772) a convocat un al doilea sinod Roman. La
conciliul din Latran, în aprilie 769, pe lângă alte probleme dezbătute
cum ar fi interzicerea laicilor de a candida la tronul pontifical
(subiect abordat din cauza unor conflicte cu privire la numirea unui
nou papă după moartea lui Paul I), s-a luat poziţie şi împotriva
distrugerii imaginilor sfinte. La acest conciliu au participat
reprezentaţi din toată lumea occidentală. Astfel se poate deduce
opoziţia Occidentului faţă de acţiunea împăratului bizantin cu privire
la cultul icoanelor .
Deci şi Papa Ştefan al II-lea (752-757) este deranjat de virusul
iconoclast care îl pune în situaţii delicate, şi îl obligă să adopte
poziţii ferme în relaţiile cu împăratul. În timpul pontificatului său,
Biserica era ameninţată de longobarzi care aveau ca scop cucerirea şi
unificarea întregii Italii. În această situaţie Papa Ştefan al II-lea
cere ajutor împăratului din Bizanţ. Însă, din cauza campaniei
iconoclaste, nu primeşte ajutorul împăratului, deoarece Bizanţul se
afla într-un adevărat război civil aprins de reforma icoanelor. Ştefan
al II-lea simte ameninţarea şi stabileşte prima alianţă la data de 6
ianuarie 754 cu Pepin; astfel regele francilor devenea protector al
scaunului apostolic, înlocuindu-l pe împăratul Bizanţului.
De asemenea Papa Paul I (757-767), fratele Papei Ştefan al II-lea, este
implicat direct în conflictul icoanelor. Cât timp a fost el papă,
Constantin al V-lea Copronimos continuă cu violenţă războiul
iconoclast, însângerând inutil imperiul, în timp c în Italia a încercat
să se înţeleagă cu longobarzii şi să-l izoleze pe papă; el care
altădată era protectorul pontifului roman. De asemenea Constantin
încearcă să cucerească o prietenie cu Pepin, cu scopul de a şi-l alia
în campania iconoclastă; însă acesta susţinea că orice dezbatere pe
teme religioase trebuie să se facă în prezenţa delegaţilor pontificali
.
Restaurarea temporală a icoanelor.
După Constantin al V-lea Copronimos (741-775) a urmat la tron fiul său,
Leon al IV-lea (775-780), timp în care persecuţia s-a mai îmblânzit;
acest eveniment a marcat începutul unei perioade de relaxare a
politicii iconoclastice. Însă membrii birocraţiei se aşteptau ca după
acest timp de relax să urmeze o perioadă total diferită, odată cu
preluarea puterii de către împărăteasa Irina.
Aceasta a fost ajutată de Tarasius, pe care chiar ea l-a numit patriarh
de Constantinopol (784), pentru a începe cât mai repede reconcilierea
dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană pe baza tradiţiei autentice
comune. Al II-lea Conciliu ecumenic din Niceea a fost astfel anunţat,
şi papa îşi trimite doi reprezentaţi. Conciliul s-a reunit la data de 1
august 786, în Constantinopol la biserica Sfinţilor Apostoli, dar garda
imperială, în frunte cu câţiva episcopi, au dispersat adunarea
părinţilor conciliari în urma celei dintâi adunări conciliare. Irina a
manevrat cu pricepere situaţia, astfel încât şi-a introdus propriul său
om în garnizoană. Iar cu sprijinul patriarhului Tarasios şi de acord cu
Papa Adrian I, a determinat reunirea, un an mai târziu a Conciliului
Niceea II care a durat 15 zile (24 septembrie - 7 octombrie 787) şi a
fost în întregime dominat de patriarhul Tarasius. Acum s-au expus
motivele teologice ale cultului imaginilor şi s-a condamnat
iconoclasmul . Cât despre abordarea iconoclaştilor cunoscuţi dintre
părinţii conciliari, adunarea conciliară a hotărât să admită în bloc
episcopi iconoclaşti, după ce nouă mitropoliţi iconoclaşti şi doi
arhiepiscopi din Asia Mică au renunţat la erezia lor. Decretul
conciliului cu privire la iconoclasm, s-a exprimat în mod general şi
moderat, a definit legitimitatea, meritul şi limitele venerării cu
privire la cultul icoanelor .
Din cauza circumstanţelor politice, acţiunea a fost prost receptată de
curtea Carolingiană în vest. Carol cel Mare nu acceptă textul actelor
conciliului, în care vedea o nouă intenţie a Bisericii greceşti de a se
erija în conducerea creştinătăţii. Era firesc acest lucru deoarece el,
în calitate de rege al francilor şi (recent) al longobarzilor, era
protector al scaunului pontifical, şi vedea dorinţa Bizanţului de a
redeveni „tutore” al Romei. Dar Papa Adrian apără poziţia Bisericii
într-o scrisoare către Carol cel Mare. Este lesne de înţeles răspunsul
lui Carol care, apărea în ochii occidentalilor ca protector, cu armele
şi cu teologia, al Sfintei Biserici Mame; iar acest lucru îl arăta
deschis (spre exemplu în 774 în timpul sărbătorilor de Paşti Carol cel
Mare s-a dus la Roma, la Papa Adrian şi, în cripta sfântului Petru, a
jurat credinţă Romei, reînnoind promisiunile făcute de Pepin Papei
Ştefan al II-lea) .
În Bizanţ conciliul a adus o scurtă perioadă de linişte, de calm, pe
care ortodoxismul a canalizat-o spre propriul interes: regina Irina i-a
copleşit cu daruri pe călugări, patriarhul Tarasius a îmbunătăţit
nivelul de trai şi posibilităţile clerului mai înalt, iar Teodor
Studitul a început să reînfiinţeze disciplinele monastice. Astfel
Biserica răsăriteană a fost mai bine pregătită pentru al doilea val al
iconoclasmului .
Caracterul autoritar şi ambiţia excesivă a Irinei – care, printre alte
fapte, a pus să-i fie orbit fiul pentru a-i lua locul şi a domni ca
împărăteasă (797-802) – au dăunat cauzei iconoduliei şi au făcut să
renască iconoclasmul şi, în parte, violenţele, care au ţinut până sub
domnia împăratului Teofil (829-842). În această a două fază a luptei,
campionul iconoduliei a fost Teodor Studitul .
Iconoclasmul sub forma sa reînnoită şi restauraţia definitivă a
icoanelor
Armata s-a autoproclamat păzitor (custode) al memoriei înflăcăraţilor
împăraţi care au luptat pentru cauza iconoclasmului. Acest lucru i-a
adus înapoi puterea împăratului Leon al V-lea (813-820), din dinastia
frigiană, care l-a îndepărtat pe patriarhul Nicephorus (806-815) care
nu recunoaşte acte sinodale fără aprobarea papei, fiind silit din acest
motiv să abdice (815) şi este înlocuit cu mireanul incult Theodat I.
Acesta ţine sinodul de Paşti de la Hagia Sophia (815) pentru a anula
decretul din 787 şi a reorganizat poziţia ecumenică a Conciliului de la
Hiereia. Dar timpurile s-au schimbat, şi acest sinod nu a făcut nici o
legătură cu venerarea icoanelor. Mai târziu duşmanii icoanelor au făcut
diferenţă între pietatea icoanelor şi educaţia prin intermediul
icoanelor, şi au considerat în acest sens adevărate abuzuri în
folosirea lor. Dar creştinii ortodocşi au avut purtători de cuvânt
lipsiţi de prejudecăţi, cum ar fi Nicephorus şi Teodor Studitul, şi
poziţia episcopilor faţă de iconoclasm a fost mai bine organizată.
Ambele tabere au adoptat o tehnică dialectică mai rafinată, cu toate că
de fapt teologia icoanelor nu a devenit mai profundă.
Împăratul Mihail al II-lea (820-829), iconoclast moderat, a fost chiar
îngăduitor faţă de opozanţii izolaţi, care nu reprezentau un pericol
real. Fiul său, Theofilus (829-842), însă, sub influenţa maestrului
său, viitorul patriarh Ioan al VII-lea Grammaticus (837-843), a fost
mai violent în acţiunea sa de dezaprobare a icoanelor: Euthimie din
Sardes a fost schingiuit până la moarte în anul 831; Teodoriu şi Teofan
din Palestina au fost tatuaţi pe feţele lor ca propagandişti impuri.
Mihail al III-lea (842-867) împreună cu mama sa Teodora, convoacă
sinodul din 11 martie 842, sub conducerea cunoscutului iconodul
Metodie, care a devenit patriarh (843-847), şi care a mai fost susţinut
de Ilariu, Simeon şi Joannicios. Aceştia, de altfel şi cei mai de
seamă, care încă mai erau în viaţă, dintre părinţii care au participat
la sinodul pascal de la Hagia Sophia (815), s-au declarat în favoarea
celui de-al doilea Conciliu ecumenic din Niceea. În ceremonia solemnă
din Sfânta Sofia (11 martie 843), care marchează înfrângerea definitivă
a iconoclasmului , se proclamă cultul icoanelor şi „Duminica
Ortodoxiei”, recunoscută de Papa Grigore al IV-lea (827-844) şi de toţi
patriarhii Orientului, înaintea Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu
o ortodoxie schismatică, ci catolică. Bisericile aflate sub
jurisdicţia patriarhului de Constantinopol încă celebrează acest
eveniment în fiecare an ca „Sărbătoarea ortodoxiei”, în prima Duminică
a Postului Mare, cu o procesiune deosebită cu icoanele şi prin
„Synodicon-ul Ortodoxiei”. Decretul din 843 a fost reînnoit de mai
multe concilii solemne în 861, 867, 869, 879. Curând iconoclasmul a
dispărut din societatea Bizantină chiar dacă nu din toate conştiinţele
individuale .
Concluzie
Chiar dacă recunoaştem meritele militare şi legislative ale unor
împăraţi iconoclaşti şi chiar admitem dificultăţile politice şi sociale
interne cu care aceştia au fost nevoiţi să se confrunte, rămâne totuşi
incontestabil faptul că politica lor a transformat într-o eră
întunecată perioada bizantină cuprinsă între anii 725-843. Iar pentru a
evidenţia acest lucru este suficient să facem referinţă la trei fapte:
1. distrugerea ireparabilă a atâtor statui, picturi,
smalţuri,
relicve sacre şi relicvarii etc., anterioare declanşării iconoclasmului;
2. sustragerea arbitrară – operată, probabil, de Leon
al III, în 732
– a teritoriului Iliricului Răsăritean şi a teritoriilor bizantine din
Italia, de sub jurisdicţia pontifului roman, pentru a le atribui
jurisdicţiei patriarhilor de Constantinopol;
3. inerenta despărţire, politică şi ideologică,
definitivă, a
papalităţii de mediul bizantino-răsăritean, şi orientarea acesteia spre
puterile germano-latine din Apus.
Dacă primul fapt a privat cultura creştină de atâtea capodopere de artă
sacră, al doilea şi al treilea au contribuit la o tot mai mare
sfâşiere: i-au pus pe umeri povara unui precedent canonico-teologic şi
a unor opţiuni cultural-politice care, în viitor, vor zădărnicii toate
tentativele de instaurare a unor bunuri raporturi între Roma şi Bizanţ .
Trebuie însă să vedem şi aspectul pozitiv al acestei perioade care a
întunecat într-o oarecare măsură o etapă a Istoriei Bisericii. Politica
împăraţilor iconoclaşti, în ciuda situaţiei create, cu toate pagubele
şi abuzurile implicate, totuşi, a avut o contribuţie forte la
dezvoltarea Bisericii şi a Statului Bizantin de vreme ce a stimulat o
creştere în prestigiu a patriarhului, o mai mare siguranţă a autonomiei
dogmatice, etc. Succesul ortodoxiei a adus cu sine o revigorare a artei
sacre, a făcut icoanele mai populare ca niciodată, şi a determinat o
concentrare a trăirii religioase asupra umanităţii lui Cristos. Oricum
această dispută lungă, a avansat puţin teologia şi a intensificat
spiritualitatea contemplativă.
Istoria trecutului trebuie văzută cu „ochelarii trecutului”, doar
astfel putem înţelege într-o optică cât mai corectă ansamblul problemei
iconoclaste şi a tuturor conflictelor implicate de această
problematică. Privind toată această situaţie constatăm, şi trebuie să
luăm în calcul, faptul că atât susţinătorii cultului icoanelor, cât şi
adversarii declaraţi par să aibă abia o vagă idee a dezvoltării
icoanelor în Biserica timpurie, şi, în consecinţă, a limitelor cuvenite
pentru venerarea icoanelor .
BIBLIOGRAFIE
BOTA Ioan., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la
origini până astăzi, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20032.
BRÉHIER L. – AIGRAIN R., Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971.
CAPIZZI C., „Iconoclasm”, în Dizionario Enciclopedico dell’Oriente
Cristiano, ed. E.G. FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma
2000; trad. română, Dicţionarul enciclopedic al Răsăritului Creştin,
Galaxia Gutenberg, Maramureş 2005, 348-350.
DUMEA Emil, Teme de Istorie a Bisericii, Sapienţia, Iaşi 2002.
GOUILLARD J., „Iconoclasm”, în New catholic enciclopedia, VII, New York
1967, 327-329.
HERTLING Ludwig S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus –
Verlag, Berlin 1967; trad. română Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea,
Ars Longa, Iaşi 1998.
HORIA Vintilă, Dicţionarul papilor, Saeculum I.O., Bucureşti 1999.
KINDER Hermann – HILGEMANN Werner, DTV-Atlas Zür Weltgeschichte; trad.
italiană, Atlante Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale,
Redazioni garzanti, Milano 19725.
Cele mai ok referate! www.referateok.ro |