Imparati Romani

referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie

Informatica	Educatie Fizica	Mecanica	Spaniola
Arte Plastice	Romana	Religie	Psihologie
Medicina	Matematica	Marketing	Istorie
Astronomie	Germana	Geografie	Franceza
Fizica	Filozofie	Engleza	Economie
Drept	Diverse	Chimie	Biologie

Imparati Romani

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a nÄƒscut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 ÅŸi guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împÄƒratul Hadrian la 25 februarie 138 ÅŸi proclamat succesor la tron, cu condiÅ£ia de a adopta la rândul sÄƒu, pe Marcus Aurelius ÅŸi Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împÄƒratul Hadrian, Antoninus Pius nu a pÄƒrÄƒsit niciodatÄƒ Italia...

Varianta Printabila

Free Download Referat PDF
Dimensiune: 209.785KB

Free Download Referat Word
Dimensiune: 209KB

1 IMPARAŢI ROMANI

Marcus Aurelius Severus Alexandrus (1 octombrie 208 - 18 martie 235), cunoscut drept Alexandru Sever, �mpărat roman din 222 p�nă �n 235.
Este nepot al �mpăratului Caracalla, originar din Arca Caesarea (Fenicia). La v�rsta de 13 ani este proclamat �mpărat de pretorienii din Roma, după asasinarea vărului său Elagabalus, sub numele de Alexandru Sever. Autoritatea reală este exercitată de Iulia Mamaea (mama sa), sprijinită de juriştii Ulpianus şi Modestinus. �n timpul domniei lui Alexandru Sever autocratismul şi excentricităţile predecesorului său sunt eliminate şi se restabilesc bunele raporturi cu Senatul, al cărui prestigiu este sporit. Relaţiile cu armata şi garda pretoriană devin �nsă �ncordate. Alexandru Sever iniţiază �n anii 231-233 o contraofensivă romană �n Orient pentru a stăvili invazia sasanidă la vest de Eufrat. �n timpul pregătirilor unui război �mpotriva alamanilor la graniţa renană, Alexandru Sever şi Iulia Mamaea sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) de soldaţi care-l proclamă �mpărat pe Maximin Tracul. Cu el ia sf�rşit dinastia Severilor.

Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) a fost �mpărat Roman �n perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din "Cei cinci �mpăraţi buni".
Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a născut �n Italia, la Lanuvium. A devenit consul �n 120 şi guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de �mpăratul Hadrian la 25 februarie 138 şi proclamat succesor la tron, cu condiţia de a adopta la r�ndul său, pe Marcus Aurelius şi Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de �mpăratul Hadrian, Antoninus Pius nu a părăsit niciodată Italia.
Politica sa internă se caracterizează prin atenţia acordată administraţiei provinciilor, finanţelor statului, jurisdicţiei imperiale. Pe plan extern continuă activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Răscoalele antiromane din Bretannia, Mauretania, Egipt şi Iudeea sunt reprimate de generalii săi. �ntr-o atmosferă de linişte pe plan intern şi extern, Antoninus Pius sărbătoreşte �n 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetăţii Eterne. Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine şi al �ntregului principat.

Flavius Arcadius (cca. 377 – 1 mai 408) a fost �mpărat al Imperiului Roman de Răsărit (395-408).
Arcadius a fost cel mai mare fiu al lui Teodosiu I şi al Aelia Flaccilla, frate mai mare al lui Honorius, care va deveni �mpărat al Imperiului Roman de Apus. Proclamat augustus de către tatăl său �n ianuarie 383, Arcadius se dovedeşte un caracter slab, influenţabil. �ntreaga sa domnie s-a desfăşurat sub tutela camarilei curţii din Constantinopol, dominată r�nd pe r�nd de Rufinus, praefectus praetorii Orientis (m. 395), de eunucul Eutropius – praepositus sacri cubiculi, de prefectul pretoriului Anthemius (din 405), precum şi de Eudoxia, soţia sa (m. 404).
�n timpul domniei lui Arcadius, imperiul respinge primele atacuri ale hunilor la hotare şi se eliberează de prezenţa vizigoţilor. Tot �n timpul domniei lui Arcadius se manifestă o puternică reacţie antigermanică �n stat.

Lucius Domitius Aurelianus (9 septembrie 214 – 275), cunoscut drept Aurelian, a fost �mpărat roman (270–275).
Născut �n Moesia la Sirmium, Aurelian parcurge �ntreaga carieră, de la soldat la comandant al cavaleriei sub Claudius II. Proclamat �mpărat la Sirmium de legiunile de la Dunare (270), Aurelian �şi consolidează puterea după sinuciderea lui Quintilus, fratele lui Claudius II, fiind recunoscut �mpărat de către senat.
La urcarea sa pe tron, Imperiul Roman era dezmembrat: �ntregul Orient se afla sub stăp�nirea Zenobiei, regina Palmyrei, iar �n Occident, Gallia, Hispania şi Britannia erau incluse �n regatul galic secesionist. Prin victoriile repurtate asupra iutungilor, sarmaţilor, carpilor şi goţilor, Aurelian consolidează frontiera Dunării de Jos, iar prin respingerea vandalilor –pe cea a Dunării Mijlocii (270-271). �ncepe �nconjurarea Romei cu fortificaţii puternice –zidul lui Aurelian, �ncheiat �n vremea �mpăratului Probus.
Sub presiunea popoarelor migratoare şi a dacilor liberi, Aurelian dispune retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia �n anul 271, �n vederea consolidării frontierei dunărene. �n 274 este lichidată şi secesiunea Regatului galic; Aurelian restaurează astfel graniţele şi unitatea statului, primind titlu de restitutor orbis.
�n politica internă Aurelian s-a comportat ca un suveran absolut. Purta diadema solară, purpură şi veşimente bogate ca după obiceiul regilor orientali, s-a autointitulat Dominus et Deus. A guvernat fără senat care a pierdut şi dreptul de a bate monedă de aramă aleg�ndu-şi colaboratorii dintre cavaleri. Personalitate inteligentă şi energică, Aurelian �ntăreşte autoritatea imperială şi �ntreprinde o serie de reforme administrative şi economice viz�nd consolidarea statului �n vederea depăşirii crizei din secolul III. Cultul zeului soare, sol invictus, este ridicat la rangul de religie a �ntregului imperiu. A efectuat o reformă monetară (emisiuni de aur, argint şi aramă) care a �nviorat schimburile comerciale. �n politica externă Aurelian a �nregistrat succese remarcabile, străduindu-se să apere imperiul de frecventele invazii barbare şi să refacă unitatea acestuia, sfăr�mată �n timpul lui Gallienus.
�n drum spre Orient, �n vederea �nceperii unei campanii �mpotriva Imperiului Sasanid, Aurelian este asasinat de secretarul său, la Byzantion, ca urmare a unui obscur complot de palat.

Caius Iulius Caesar Germanicus (*31 august 12 - †24 ianuarie 41) cunoscut drept Caligula a fost al treilea �mpărat roman şi al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene, domnind din 37 p�nă �n 41.
Fiu al generalului Germanicus şi al Agrippinei Maior, �şi petrece copilăria alături de tatăl său, �n mijlocul soldaţilor de pe Rin, de la care primeşte porecla de Caligula („Cizmuliţa”).
Deşi �n timpul lui Tiberius (unchiul său) nu se afirmă �n viaţa politică, la moartea acestuia (16 martie 37), este proclamat �mpărat de garda pretoriană şi recunoscut de senat. După primele 8 luni de domnie, politica lui capătă brusc semnele despotismului şi incoerenţei. Arbitrariul politicii interne şi externe, extravaganţele şi cruzimile, fastul serbărilor şi risipirea tezaurului str�ns de predecesorul său, măsurile fiscale opresive, declanşează două conspiraţii �mpotriva sa (�n 39 şi 40), soldate, fiecare, de numeroase execuţii. La 24 ianuarie 41, Caligula este asasinat �n apropierea palatului său din Roma, �n urma unei conspiraţii a pretorienilor �n frunte cu Cassius Chaerea şi L. Annius Vincianus. Numele lui este supus de senat unei damnatio memoriae. �i succede la tron Claudiu I, unchiul său, proclamat �mpărat de garda pretoriană.

Marcus Aurelius Antoninus (4 aprilie 186–8 aprilie 217), cunoscut sub numele Caracalla, a fost �mpărat roman din 211 p�nă �n 217.
Caracalla, porecla �mpăratului derivă de la numele celtic al unei mantale purtate �n Gallia. Fiu al lui Septimius Severus şi al Iuliei Domna, născut la Lyon, Caracalla este desemnat �n 196 caesar, iar �n 198 augustus, devenind la 4 februarie 211, la moartea tatălui său, co�mpărat alături de fratele său, Geta. Ura dintre cei doi fraţi duce, �n februarie 212, la asasinarea lui Geta �n palatul din Roma, urmată de uciderea a 20.000 de partizani ai acestuia. Caracalla continuă politica lui Septimius Severus de �ntărire a autorităţii imperiale, av�nd ca principal sprijin armata.
Consecinţe �msemnate pentru istoria Romei va avea "Constituţia Antoniniană" promulgată de el �n 212, care acordă cetăţenia romană �ntregii populaţii libere din imperiu, provincii. Iniţiază o politică externă ofensivă, luptă la răsărit de Rin �mpotriva alamanilor (213), la Dunăre �mpotriva carpilor (214), iar �n 215 �ncepe un nou război �mpotriva Regatului Part. Este asasinat �n aprilie 217, �n timpul campaniei din Mesopotamia, din instigarea prefectului pretoriului, M.Opellius Macrinus, care se proclamă �mpărat.

Augustus Caesar (* 23 septembrie 62 �.Hr. la Roma, † 19 august 14 d.Hr. la Roma), cunoscut �nainte ca Octavian, a fost primul �mpărat Roman. Deşi a păstrat �nfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A �ncheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat �n 27 �.Hr.
C�nd Republica Romană (509 �.Hr. - 31 �.Hr.) a ajuns la finalul său, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius Cezar, şi-a consolidat poziţia prin �nfr�ngerea rivalului său la putere, Marcus Antonius, �n bătălia de la Actium din anul următor. Avea o muncă predefinită; anii de război civil au lăsat Roma �ntr-un stat al anarhiei. Mai mult, Roma nu era pregătită să accepte controlul total al unui despot.
Octavius (sau Octavian) era inteligent. Mai �nt�i, a desfiinţat armatele sale şi a ţinut alegeri. Octavian a fost ales �n funcţia puternică de Consul. �n 27 �.Hr., a returnat �n mod oficial puterea Senatului Romei, şi s-a oferit să renunţe la propria sa supremaţie militară peste Egipt. Nu numai că l-a refuzat, dar Senatul i-a dat control asupra Spaniei, Galiei şi Siriei. Puţin mai t�rziu, Senatul i-a dat titlul de Augustus (cel venerat).
Augustus ştia că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcţia de Consul. �n 23 �.Hr., a renunţat la această funcţie, �n favoarea altor două mai puternice. �n primul r�nd, i-a fost garantată funcţia de tribun, care �i permitea să convoace Senatul după voinţa sa şi să pună afacerile �naintea sa. De vreme ce funcţia de tribun era �n mod tradiţional asociată cu plebeii, asta i-a consolidat poziţia pentru mai t�rziu. �n al doilea r�nd, a primit o nouă competenţă sub forma unei puteri "imperiale", care �i conferea autoritate supremă �n toate problemele legate de guvernarea teritorială. Se spune că �n 23 �.Hr. Augustus şi-a asumat funcţia de �mpărat al Romei. Totuşi, el folosea adesea un titlu civil, Princeps, sau "Primul Cetăţean."
Ca �mpărat, Augustus a organizat problemele publice ale imperiului cu �ndrăzneală; datorită geniului său, a durat Imperiul Roman c�t a durat. El a stabilit sisteme de monetărie şi impozite standardizate; a creat o structură pentru serviciul militar civil ce consista din cavaleri şi oameni liberi (foşti slavi). S-a �ngrijit şi de beneficiile de pensionare pentru soldaţi.
Era un maestru al propagandei, şi patronatul său asupra scriitorilor romani Horatiu, Livius şi (�n special) Virgiliu i-a permis să-şi cimenteze poziţia prin intermediul poeziei şi a prozei. Folosirea jocurilor şi a ceremoniilor speciale, pentru a se celebra pe el �nsuşi şi pe familia sa, i-a sporit popularitatea.
Augustus a fondat de asemnea şi primul grup de pompieri din lume şi a creat o forţă de poliţie obişnuită pentru Roma.
De fapt, controlul puterii lui Augustus prin �ntreg Imperiul era aşa de absolut, că �i permitea să-şi numească susccesorul, un obicei abandonat şi ridiculizat de la fondarea Republicii. La �nceput, era indicat Marcellus, nepotul său de soră, ce era căsătorit cu fiica sa, Iulia. �ntre timp �nsă, acesta a murit din cauza otrăvirii m�ncării (23 �.Hr.). Relatările istoricilor de mai t�rziu, ce spuneau că Marcellus ar fi fost otrăvit de soţia lui Augustus, Livia Drusilla, sunt neconcludente.
După moartea lui Marcellus, Augustus şi-a �nsurat fiica cu m�na sa dreaptă, Marcus Agrippa. Din această căsătorie au rezultat trei copii, Gaius Caesar, Lucius Caesar şi Postumus Agrippa (numit �n acest mod pentru că s-a născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intenţiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii moştenitorii săi, au devenit aparente c�nd acesta i-a adoptat ca proprii săi fii. Augustus a arătat afecţiune şi faţă de fii săi vitregi (copii Liviei din prima căsătorie), Nero Claudius Drusus Germanicus şi Tiberius Claudius, după ce aceştia au cucerit o mare parte din Europa Centrală.
Agrippa a murit �n 12 �.Hr., urm�nd ca fiul Liviei, Tiberius, să divorţeze şi să se căsătorească cu văduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp �n puterile tribunice ale lui Augustus, dar la scurt timp după aceasta s-a pensionat. Totuşi, lu�nd �n considerare moartea prematură a ambilor fraţi vitregi ai săi, Gaius and Lucius, respectiv �n 4 d.Hr. şi 2 d.Hr., şi a fratelui său Drusus (9 �.Hr.), Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a fost adoptat de Augustus.
Pe 19 august 14, a murit Augustus. Ceva mai t�rziu, senatul l-a votat �n panteonul zeilor romani (sau l-a divinizat). Postumus Agrippa şi Tiberius au fost numiţi co-moştenitori. Pe de altă parte, Postumus a fost exilat şi menţionat ca mort �n jurul aceleaşi date. Cine i-a ordonat moartea este necunoscut, dar drumul lui Tiberius era liber acum să-şi asume aceleaşi puteri ca şi tatăl său vitreg.

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 �.Hr. - 13 octombrie 54), a fost al patrulea �mpărat roman al dinastiei iulio-claudiene şi a domnit din 41 p�nă �n 54.
Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) şi al Antoniei Minor, frate mai t�năr al generalului Gemanicus, născut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participă p�nă la urcarea pe tron, datorită unei sănătăţi mai şubrede şi a unor infirmităţi congenitale, la viaţa politică, prefer�nd o existenţă retrasă, consacrată studiului. Este proclamat �mpărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula şi recunoscut apoi de către senat. �n timpul domiei sale �ncepe construcţia unui sistem defensiv de fortificaţii pe Rin şi Dunăre, provinciile beneficiază de o bună administrare şi o bogată activitate edilitară (şosele, apeducte, porturi). Acordarea cetăţeniei romane locuitorilor unor oraşe din afara Italiei, �i atrage ostilitatea cercurilor senatoriale. �n timpul domniei lui Claudius �ncepe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. �n 44 Iudeea, �n 46 Tracia sunt transformate �n provincii romane. După executarea Messalinei, cea de-a treia soţie, �n 48, acuzată de Narcissus de complot, Claudius se căsătoreşte �n 49 cu Agrippina Minor Iulia şi-l adoptă pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua soţie.

Marcus Aurelius Claudius Gothicus (cca. 214 - ianuarie 270), cunoscut drept Claudius II, a condus Imperiul Roman pentru mai puţin de doi ani (268 - 270).
Născut �n Dalmaţia, ajunge unul dintre cei mai capabili generali ai �mpăratului Gallienus, comandant al trupelor din Balcani. După asasinarea lui Gallienus, �n cursul luptei �mpotriva uzurpatorului Aureolus, Claudius este proclamat �mpărat. El �l �nfr�nge pe Aureolus, respinge o invazie a alamanilor �n lupta de la lacul Benacus (nordul Italiei) şi obţine �n 269, �n bătălia de la Naissus (Iugoslavia), o răsunătoare victorie asupra goţilor şi herulilor care invadasera Peninsula Balcanică.
Victoria �i aduce cognomenul de Gothicus şi pune stavilă, pentru c�teva decenii, atacurilor acestor popoare �mpotriva imperiului. Claudius moare de ciumă �n oraşul Sirmium din Pannonia, la tron urm�ndu-l Quintillus.

Marcus Aurelius Commodus Antoninus (31 august 161–31 decembrie 192) a fost �mpărat roman din 180 p�nă �n 192.
Fiu al lui Marcus Aurelius şi al Faustinei, născut la Roma ("primul moştenitor al tronului născut �n purpură"), Commodus este ridicat la rang de caesar �n 166 iar la cel de augustus (şi coregent) �n 177. Proclamat �mpărat la moartea tatălui său, Commodus renunţă la politica ofensivă. Instituie un regim absolutist �n formele teatrale ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitată de favoriţii săi, Tigidius Perennius şi M.Aurelius Cleander, apoi de Q.Aemilius Laetus, prefecţi ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o largă răsp�ndire. La 31 decembrie 192, cade victimă unei conspiraţii de gineceu, iniţiată de Q.Aemilius Laetus, Eclectus şi de Marcia (amanta �mpăratului). Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

Flavius Iulius Constans (320 - 18 ianuarie 350), a fost �mpărat roman care a domnit din 337 p�nă �n 350.
Fiul cel mai mic al lui Constantin cel Mare şi al Faustei, ridicat �n 335 la rang de caesar, Constant devine �n 337, la moartea tatălui său, �mpreună cu cei doi fraţi, Constantin II şi Constanţiu II, augustus, �ncredinţindui-i-se guvernarea Italiei, Illyricum-ului şi Africii. �ncercarea lui Constantin II de a a-l tutela, urmată de invadarea Italiei, se soldează cu moartea acestuia �n lupta de la Aquileia (340), Constant extinz�ndu-şi stăp�nirea şi asupra Galliei, Hispaniei şi Britanniei. Severitatea atitudinii faţă de armată şi austeritatea politicii sale fiscale declanşează conspiraţia lui F.Magnus Magnentius care este proclamat �mpărat la Autun, �n Gallia. Nevoit să fugă, Constant este ucis �n apropiere de Pirinei.

Flavius Claudius Constantinus (februarie 317-340), �mpărat roman (337-340).
Fiu al lui Constantin cel Mare şi al Faustei, născut la Arelate (Arles) �n Gallia. Desemnat �n 337 caesar, participă �n 332 la luptele de la Dunărea de Jos �mpotriva goţilor şi, �n 337, la moartea tatălui său, este ridicat �mpreună cu cei doi fraţi, Constant şi Constanţiu II, la rangul de augustus, �ncredinţindui-i-se guvernarea provinciilor occidentale: Gallia, Hispania şi Britannia. După �ncercarea nereuşită de a institui o tutelă asupra fratelui său mai t�năr, Constant, Constantin pătrunde cu o armată �n Italia, dar este ucis, �n apropiere de Aquileia, �n 340.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost �mpărat roman �ntre 306 şi 337.
Tinereţea şi venirea la putere.
Născut la Naissus, �n provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niš din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitorul �mpărat Constanţiu I) şi al Helenei. �n 271-272, sub �mpăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori �n slujba �mpăratului) �n est, iar ulterior a ajuns tribun. �n 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmaţiei. A fost prefectul pretorian al �mpăratului Maximian �n 288-293.

La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar. �n 305, după abdicarea lui Diocleţian şi Maximian, se alătură tatălui său, �n Apus. La moartea lui Constanţiu I, la Eburacum (astăzi, York), �n Britannia (25 iulie 306), este proclamat �mpărat de către armată. �n aceste �mprejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, �l proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului şi �l acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment Constantin a acceptat dar pacea şi a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxenţiu, fiul lui Maximian, a fost proclamat �mpărat iar Maximian care se retrăsese, se �ntoarce pentru a pretinde puterea. �n condiţiile destrămării tetrarhiei, la conferinţa de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar �n Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. �n �nţelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata �n Italia, �nfr�nge forţele lui Maxentius la Turin, Verona şi �n bătălia decisivă de la Podul Milvius de l�ngă Roma, �n care Maxentius �şi găseşte moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.
El a fost cel care a modificat Biblia , in timpul cand se purta „razboiul“ intre creştini şi necreştini. Fara intervanţia lui, conflictul ar fi continuat.
Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuţilor creştinilor �n teritoriile sale, impun�nd nu numai toleranţa, ci şi restituirea bunurilor creştinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creştin. Monedele bătute �n această perioadă, dovedesc devoţiunea sa faţă de Marte, apoi din ce �n ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina şi proconsulului Africii nişte scrisori din care reieşea faptul că el susţine religia creştină, subvenţiona Biserica creştină din fonduri publice, scutea clerul de obligaţii publice şi se considera slujitorul lui Dumnezeu. �n 312, Constantin a trecut la credinţa creştină şi a continuat să deţină funcţia Pontifex Maximus. �n urma �ntrevederii dintre Constantin şi Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat "Edictul de la Milano". Textul acestui edict este dat de Lactanţiu �n latină şi de Eusebiu �n greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să �nceteze orice persecuţie asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinţea creştinismul ca religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Licinius �n credinţa creştină.

Conflictul cu Licinius

Relaţiile dintre cei doi �mpăraţi au �nceput să se tensioneze, astfel, �n 316, se declanşează un prim război civil. Constantin obţine o victorie �n bătălia de la Cibalae (Pannonia). �nţelegerea care s-a �ncheiat �ntre cei doi prevedea ca Licnius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale europene cu excepţia Traciei, păatr�ndu-şi �nsă poziţia de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunţat numirea a trei caesari: fiul său Crispus �n v�rstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni şi fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an şi 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păg�ne din Orient, iniţiază o politică anticreştină, �n timp ce Constantin se apropie tot mai mult de poziţiile bisericii creştine. �n noul război civil care izbucneşte �n 324, Licinius este infr�nt �n două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) şi Chrysopolis �n Asia Mica (18 septembrie), este capturat şi executat anul următor la Tesalonic.
Guvernarea lui Constantin
Imperiul este reunificat şi supus autorităţtii unui unic �mpărat, situaţie nemai�nt�lnită din 285. Constantin, care se revendica alesul pe păm�nt al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei �n favoarea monoteismului creştin. Principiul adopţiunii este �nlocuit cu cel al eradităţii dinastice. Constantin a continuat şi a desăv�rşit toate reformele iniţiate de �mpăratul Diocleţian. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate �n 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, �n favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial. Armata se �mparte acum definitiv �n trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses). Din iniţiativa lui Constantin este inaugurat �n 328, �ntre Sucidava şi Oescus, un pod peste Dunare, care reflectă importanţa dob�ndită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recupereaza o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de �mpăratul Aurelian). Acum Constantin şi-a adăugat şi titlul de Dacicus Maximus. Pe plan religios, �n 325, are loc la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.
Constantinopol - noua Romă
Constantin a luat hotăr�rea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului. �n noiembrie 324, a stabilit �n mod oficial hotarele noului său oraş, mut�ndu-le cu circa 4 km �n afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec. Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate �n 328. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi �mpărţit �n 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau �nsă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiti clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili). �n perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a �nceput şi construcţia a doua mari biserici, Hagia Spohia (Sf�nta �nţelepciune) şi Hagia Eirene (Sf�nta Pace). La 11 mai 330 are loc, inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute �n acel an anunţau lumii evenimentul.
Viaţa de familie
�n septembrie 307, la Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunţ�nd la iubita sa Minervina, care �i dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanţiu, Constant, Constantina şi Helena. Reşedinţa lui Constantin era oraşul Trier, aşa cum fusese şi pentru tatăl său, Constanţiu şi, �naintea acestuia, pentru �mpăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o şi pe mama sa, Helena. La sf�rşitul anului 311 sau �nceputul lui 312, sora sa vitregă, Constanţia se căsătoreşte cu Licinius. Pe 8 noiembrie 324, Constantin şi-a numit fiul Constanţiu �n functia de caesar şi se pare că �n aceeaşi zi a oferit rangul de augusta soţiei sale Fausta şi mamei sale, Helena. �n anul 326, Constantin a ordonat execuţia fiului său mai mare, Crispus. Ordinul a fost �ndeplinit de Pola, �n Istria. �n acelaşi an, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorat-o şi pe soţia sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani. At�t Crispus c�t şi Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost şterse din inscripţiile şi �nscrisurile publice.
Ultimii ani ai lui Constantin
�ntre 325 şi 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica şi să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creştinismul �n timpul domniei lui Constantin. �n Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creştinism, iar regatul său a devenit oficial creştin la �nceputul secolului al IV-lea. La scurt timp după Paştele din 337 (3 aprilie), Constantin a �nceput să se simtă rău; a dorit să fie botezat de către episcopul Eusebios iar după botez a purtat numai veşminte albe precum ale unui neofit creştin �n locul veşmintelor imperiale. �n ziua de Rusalii, 22 mai, �n anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (astăzi, �n Turcia). Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare �n Palatul imperial. Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanţiu II şi Constant şi-au luat titlul de augustus, �mpărţind imperiul.
Constantin �n arta romană.
�ncep�nd cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său. Privirea lui este acum �ndreptată �n sus şi �n depărtare; aceasta reflectă pretenţia lui nu la divinitate, ci la misiunea şi inspiraţia sa divină. De asemenea, el renunţă să mai poarte coroana de lauri şi adoptă diadema. La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un uriaş cap de marmură al lui Constantin, de trei ori mărimea naturală. A fost datat 325/326. Cea mai cunoscută asemanare cu Constantin o reprezintă uriaşul cap de marmură din il cortile �n Palazzo dei Conservatori de pe colina Capitoliu din Roma. Are o �nălţime de 2,55 metri şi c�ntăreşte �ntre 8 şi 9 tone. Un portret remarcabil al lui Constantin poate fi văzut la Muzeul Naţional din Belgrad. Este un cap de bronz �n mărime naturală care provine de la Naissus, locul de naştere al �mpăratului. A fost datat �n circa 330. De menţionat alte două statui ale lui Constantin ambele datate �n circa 320, �n care �mpăratul apare �n veşminte militare. La moartea lui Constantin au fost bătute patru tipuri diferite de monede omagiale.

Gaius Flavius Valerius Constantius (31 martie 250 – 25 iulie 306) a fost �mpărat al Imperiului Roman de Apus (305–306). A fost tatăl lui Constantin cel Mare.
Născut �ntr-o familie modestă din Illyria, Constanţiu �mbrăţişează cariera armelor, devine prefect al pretoriului şi este desemnat, la 1 martie 293, �n cadrul primei tetrahii, caesar al lui Maximian, răspunzător de guvernarea Galliei, Hispaniei şi Britanniei.
General energic şi talentat, Constanţiu �l �nlătură pe Allectus, lichid�nd secesiunea Britanniei (294), respinge atacuri ale francilor şi alamanilor la Rin (298). �n cadrul celei de-a doua tetrarhii (1 mai 305), Constanţiu este desemnat augustus al Occidentului, dar moare la scurt timp la Eboracum (York), la 25 iulie 306.

Constantinus Flavius Iulius (7 august 317 - 3 noiembrie 361), �mpărat roman (337-361) a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare şi al Faustei.
S-a născut �n Sirmium (oraş �n Illyricum). A fost ridicat �n 324 la rangul de cezar, apoi �n 337, la moartea tatălui său, �mpreună cu cei doi fraţi ai săi, Constant şi Constantin II, la cel de augustus, �ncredinţindui-i-se guvernarea Orientului Egiptului şi Traciei. Constanţiu poartă un lung război �mpotriva Persiei (337-361), �ncheiat fără ca o tabără să poată dob�ndi un succes decisiv. După moartea lui Constant (350), Constanţiu organizează o campanie �mpotriva lui Magneticus şi, �nfr�ng�ndu-l �n bătăliile de la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353), devine stăp�n al �ntregului Imperiu Roman.
Moare la Tarsos, �n Cilicia, �n drum spre Occident, unde trupele din Gallia �l proclamaseră �mpărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligenţă, suspicios, crud, superstiţios, Constanţiu răm�ne totuşi cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.

Gaius Messius Quintus Traianus Decius (201- 1 iulie 251), �mpărat roman (249 - 251), s-a născut la Budalia aproape de Sirmium �n provincia Pannonia Inferior.
A devenit senator, apoi guvernator al Moesiei şi prefect al Romei. Decius este �nsărcinat �n 249 de �mpăratul Filip Arabul cu restabilirea ordinei �n Moesia şi Pannonia, tulburate de invazii ale goţilor şi de rebeliuni militare. Este proclamat �mpărat, de către trupele de la Dunare, la Viminacium.
Victorios �n bătălia de la Verona (septembrie 249) �mpotriva lui Filip Arabul, Decius este cel dint�i dintre generalii originari din Illyricum care ocupă tronul imperial �n secolul III. A lansat un program politic tradiţionalist, de revenire la linia politică augustană. �n 250 el iniţiază prima mare persecuţie anticreştină generalizată �n �ntregul Imperiul Roman. A �ncercat să redreseze situaţia economică a Daciei permiţ�ndu-i să bată monedă de bronz proprie. Fragmente dintr-o statuie a lui au fost găsite �n capitala provinciei Dacia -colonia Ulpia Traiana-Sarmizegetusa.
Decius şi fiul său Herennius (caesar �n 250, augustus �n 251) sunt ucişi �n vara anului 251 la Abritius (Moesia). Decius este primul �mpărat roman ce cade �ntr-o luptă cu "barbarii".

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (245–312), cunoscut drept Diocleţian, a fost �mpărat roman din 20 noiembrie 284 p�nă �n 1 mai 305.
Născut �ntr-o familie săracă din Dalmaţia, Diocleţian �şi �ncepe cariera militară ca simplu soldat, devenind comandantul gărzii personale a lui Numerianus. La moartea acestuia este proclamat agustus de armata din Orient (20 noiembrie 284). După bătălia de la Margus (primavara anului 285) şi dispariţia lui Carinus, răm�ne unic �mpărat, desemn�ndu-l pe tovarăşul său de arme, Maximian, caesar �n 285. Apoi, �n anul 286 �l numeşte augustus şi �l �nsărcinează cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293, Diocleţian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare. Sub presiunea frecventelor uzurpări interne şi a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el iniţiază o originală reformă constituţională sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupaţi �ntr-un colegiu �n care celor doi auguşti li se subordonează doi caesari.
Diocleţian cu reşedinţa la Nicomedia, răspundea de administrarea provinciilor orientale (av�nd subordonat pe caesarul Galerius care, de la Sirmium, asigura paza Illyricumului, Macedoniei şi Greciei). Căsătoria lui Maximian şi a lui Galerius cu fiicele lui Diocleţian, a lui Constanţiu I cu fiica lui Maximian vizează �ntărirea tetrarhiei, �n care rolul lui Diocleţian răm�ne predominant. Poartă un război victorios asupra Persiei sasanide (297-298), fix�nd graniţa romană pe fluviul Tigru –limita maximă a expansiunii imperiului �n Orient. �ncercarea de a reforma viaţa religioasa prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru �ntregul imperiu) duce, �n anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticreştine care declanşează cea mai mare persecuţie din istoria imperiului �mpotriva acestei religii.
Pe plan intern şi extern imperiu depăşeşte �n timpul domniei lui Diocleţian criza secolului III. Puterea militară este separată de cea civilă, toate numirile �n aparatul administrativ şi militar răm�n �n apanajul �mpăratului. O grijă deosebită este acordată �ntăririi limesului şi construirii de numeroase castella şi drumuri, care fac din graniţă o zonă fortificată. Efectivele militare sporesc la cca. 500.000 de soldaţi, numărul legiunilor la cca. 60, mai mici şi mai mobile. Dobrogea este separată de Moesia Inferior şi transformată �n provincie separată, sub numele de Scythia (cu reşedinţa �n oraşul Tomis), aparţin�nd diocezei Tracia şi apărată de 2 legiuni cu garnizoana la Noviodunum şi Troesmis. �n dorinţa de a impune noul sistem constituţional, Diocleţian şi Maximian abdică �n aceeaşi zi (1 mai 305), ced�nd locul celei de-a doua tetrarhii şi redevin persoane particulare. Diocleţian se retrage p�nă la moarte, �n palatul său din Salona.

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domiţian, a fost �mpărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 p�nă �n 96.
Proclamat �mpărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian şi al Domitillei şi fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavi. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendic�nd titlul de dominus et deus se proclamă �n 85 censor perpetuus (cenzor pe viaţă) şi intră �n conflict cu aristocraţia senatorială.
Victorios �n campania �ntreprinsă �n 83 la Rin �mpotriva tribului germanic al chatilor, Domiţian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor şi a aliaţilor lor �n Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, �l obligă �n 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este �mpărţită acum �n două provincii : Moesia Inferior (�n a cărui componenţă intră şi Dobrogea) şi Moesia Superior. Campania iniţiată �n 87 la nordul Dunării �mpotriva lui Decebal se �ncheie cu o �nfr�ngere; �n 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae şi duce la �ncheierea unei păci de compromis �ntre Roma şi Dacia (89). La 18 septembrie 96, Domiţian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjuraţii de palat, organizată de comandantul gărzii palatului şi de soţia sa, Domitia Longina.

Elagabalus sau Heliogabalus (cca. 203 – 11 martie 222), născut Varius Avitus Bassus şi cunoscut de asemenea ca Varius Avitus Bassianus Marcus Aurelius Antoninus, a fost �mpărat roman al dinastiei Severilor şi a domnit din 218 p�nă �n 222.
Fiu al lui Sextus Varius Marcellus, cavaler roman din Apaeea şi al Iuliei Soaemias, nepot al �mpăratului Caracalla, preot din Emesa al zeului soare (Elah-Gabal), numit de posteritate Elagabal (Heliogabalus), este proclamat �mpărat �n primăvara anului 218 de legiunile din Siria, nemulţumite de politica austeră a lui Macrinus. Elagabalus dob�ndeşte tronul imperial, restabilind dinastia Severilor. Puterea reală este exercitată �nsă de Iulia Maesa (bunica) şi Iulia Soaemias (mama sa). Politica autocrată, excesele şi capriciile �mpăratului-copil compromit �n scurt timp noul regim. Sub presiunile Iuliei Maesa, Elagabalus �l adoptă şi-l ridică la rangul de caesar pe M. Aurelius Alexander, vărul său (221).
S-a căsătorit �mpotriva tradiţiilor, cu o vestală şi se comporta �ntr-un mod bizar (se farda, �mbrăca costume femeieşti) ceea ce a mărit nemulţumirile opiniei publice. Moare ucis, �mpreună cu mama sa, de garda pretoriană �n martie 222.

Marcus Iulius Philippus (cca. 198 - 249), cunoscut ca Filip Arabul după originea familiei sale, a fost �mpărat roman �ntre anii 244 - 249.
Este fiul unui şeic din Trachonitis (estul Siriei). Devenit �n 243 prefect al pretoriului, Filip �l asasinează �n timpul campaniei antipersane, �n apropiere de Eufrat, pe �mpăratul Gordian III, fiind proclamat augustus de către armată.
�n urma luptelor grele purtate la Dunarea de Jos (245-247), Filip respinge cea mai puternică invazie a carpilor �n această regiune şi adoptă titlul triumfal Carpicus Maximus. �n martie 248 serbează la Roma cu un impresionant fast �mplinirea a 1.000 de ani de la �ntemeierea oraşului. �n politica sa internă a �ncercat să colaboreze cu senatul, a organizat Jocurile seculare.
A �ncheiat pace cu perşii cărora le-a plătit un stipendium de 500.000 de denari şi le-a cedat unele teritorii din Mesopotamia. După aceasta s-a �ntors la Roma lăs�nd �n oraş pe fratele său Iulius Priscus. A fost numit comandant suprem al armatelor. Concomitent, au fost luate măsuri pentru �ntărirea graniţelor provinciei din aceste părţi ale imperiului şi cu deosebire ale Daciei.
Invaziile goţilor la Dunare, uzurpările lui Iotapianus (Siria) şi Pacatianus (Moesia) slăbesc poziţia lui Filip, care este �nfr�nt şi ucis �n bătălia de la Verona de către Decius.

Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3 �.Hr. - 15 ianuarie 69) a fost �mpărat roman din iunie 68 p�nă la moartea sa. A fost primul �mpărat al Anului celor patru �mpăraţi.
Născut la Terracina (Latium) �ntr-o ilustră familie senatorială, Galba devine �n anul 60 guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis, după o lungă carieră militară. Proclamat �mpărat de către legiunile sale şi recunoscut şi de senatul din Roma la 9 iunie 68, soseşte �n octombrie �n capitală. Instaurează un regim de austeritate �n domeniul financiar şi de severitate �n cadrul armatei. Excelent �n poziţii subordonate şi �n administraţia provincială, Galba nu corespunde �nsă funcţiei supreme.
Răscoala legiunilor din Germania �l proclamă �mpărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru �l determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar şi coregent. Dezamăgit �n speranţa sa de a fi adoptat, M. Salvius Otho profită de nemulţumirea provocată �n r�ndul pretorienilor de refuzul donativului, instig�ndu-i �mpotriva �mpăratului. La 15 ianuarie 69, Galba şi Calpurnius Piso sunt ucişi �n for de către pretorieni răzvrătiţi.

Galerius Maximianus (cca. 250 - 5 mai 311) sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, �mpărat roman �n perioada 305-311.
Născut �n apropiere de Serdica (astăzi, Sofia) �ntr-o familie de ţărani, Galerius �mbrăţişează cariera armelor, urcă pe scara ierarhiei militare �n timpul domniilor �mpăraţilor Aurelian şi Probus. �n cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Diocleţian, caesar, răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene. Galerius respinge atacurile sarmaţilor, carpilor, bastarnilor la frontiera danubiană, lu�nd de şase ori titlul de Carpicus Maximius şi participă, alături de Diocleţian, la războiul victorios �mpotriva Persiei Sasanide (297-298). A divorţat de prima soţie şi s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Diocleţian.
A contribuit �n mare măsura la reconstituirea Limes-ului dobrogean. Bucur�ndu-se de mare �ncredere �n faţa lui Diocleţian, mai ales după victoria �mpotriva perşilor, Galerius l-a determinat să dea o seria de decrete �mpotriva creştinilor (303-304).
Augustus al Orientului �n cea de-a doua tetrarhie (1 mai 305), �şi consolidează poziţia dominantă prin desemnarea lui Flavius Severus ca augustus �n Occident şi a nepotului său, Maximinus Daia, caesar. Proclamarea lui Constantin cel Mare ca �mpărat de către trupele din Britannia şi a lui Maxentius �n Italia (306), dispariţia lui Severus II (307) contribuie la destramarea treptată a tetrarhiei, �ncheiată odată cu moartea sa. Sprijinătorul cel mai zelos al poiliticii anticreştine a lui Diocleţian, Galerius a promulgat cu c�teva zile �nainte de moarte, la 30 aprilie 311, un edict de toleranţă faţă de noua religie.

Publius Licinius Egnatius Gallienus (218-268) a fost co-�mpărat cu tatăl său, Valerian din 253 p�nă �n 260 şi apoi a domnit singur din 260 p�nă �n 268.
Gallienus este asociat la domnie după proclamarea tatălui său, Valerian, ca �mpărat, �ncredinţ�ndu-i-se apărarea provinciilor din Europa, �n timp ce Valerian administa Orientul.
După căderea lui Valerian �n captivitate sasanidă (259), răm�ne unic �mpărat. �n timpul domniei lui Gallienus, criza statului roman din secolul III ajunge la apogeu; hotarele sunt străpunse continuu de popoarele barbare care pătrund tot mai ad�nc �n provincii; creşte numărul uzurpatorilor proclamaţi de legiunile cantonate �n provinciile de graniţă.
Autoritatea reală a lui Gallienus se limitează treptat la Italia şi provinciile balcano-dunărene. �n această perioadă critică, Gallienus se impune ca unul dintre marii �mpăraţi romani. Sub presiunea evenimentelor, impune o serie de reforme: crearea unui corp nobil de intervenţie de cavalerie grea, �nlăturarea reprezentanţilor ordinului senatorial de la conducerea legiunilor, accelerarea pătrunderii unităţilor auxiliare recrutate dintre barbari �n armata romană.
Senatului i s-a luat dreptul de a bate monedă de aramă. �n politica externă Gallienus a fost nevoit să facă mari eforturi pentru a pune stavilă invaziilor barbare care aveau loc aproape �n fiecare an. Goţii, carpii, hierulii atacau pe uscat şi pe mare şi prădau p�nă departe �n interiorul imperiului provincii răsăritene din Asia Mica şi Peninsula Balcanică.
�n 260 a emis un edict prin care garanta libertatea cultului. Filoelen, Gallienus �ncercă să sprijine şi să �ncurajeze filosofia şi artele. �n 257 luptă �n nordul Daciei �mpotriva dacilor liberi (acum adoptă titlul de Dacicus Maximus). �n august 268, Gallienus este victima unei conjuraţii a generaliilor săi �n timp ce asedia �n Mediolanum pe generalul Aureolus, care se proclamase �mpărat.

Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost �mpărat roman care a domnit �ntre 361 - 363.
Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat �n 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios şi Maximos din Tyr. A abandonat religia creştină �n 351 �n favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de �mpăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.
�n februarie 360, la Luteţia (astăzi, Paris), trupele din Occident �l proclamă �mpărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic �mpărat al imperiului şi vine la Constantinopol. Scurta lui domnie stă sub semnul reacţiei anticreştine şi �ncercărilor de re�nviere a cultelor păg�ne, a obiceiurilor şi moravurilor străbune. Adoptă edicte anticreştine, care-i aduc cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice şi filologice, Iulian a lăsat o bogată şi multilaterală operă literară scrisă �n limba greacă.
Rănit �n lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian moare c�teva zile mai t�rziu, la 26 iunie 363. Cu el se sf�rşeşte dinastia �ntemeiată de Constantin cel Mare.

Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 –10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, a fost �mpărat roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre cei aşa-zişi cei "cinci �mpăraţi buni ai Imperiului Roman".
Originar din colonia Italica din Hispania, ca şi Traian, care �i este rudă şi tutore şi cu a cărui nepoată se va căsători, Hadrian �şi �ncepe cariera �n r�ndurile armatei. Guvernator al Siriei (din 116/117), Hadrian este adoptat de către Traian şi, la insistenţele Plotinei, soţia acestuia, desemnat pe patul de moarte, succesor (8 august 117).
�nceputul domniei este marcat de "conspiraţia celor patru consulari", soldată cu executarea lor. Spirit neliniştit, sensibil, de o neobosită curiozitate, Hadrian a străbătut �n lungi călătorii toate provinciile imperiului, �n care a petrecut mai mult timp dec�t la Roma.
A iniţiat o serie de reforme �n armată şi justiţie; arta şi arhitectura au �nflorit �n timpul domniei lui. �n capitală este restaurat Panteonul, se construieşte Mausoleul sau viitorul Castel San Angelo – morm�ntul �mpăraţilor romani p�nă la Caracalla. Hadrian a acordat o deosebită atenţie promovării filosofiei şi literaturii, manifest�nd o pronunţată �nclinare pentru cultura greacă.
El �nsuşi era filosof şi scriitor oarecare autor de poezii �n greacă şi latină, discursuri, scrieri filologice şi enciclopedice. Pe plan extern, �ncheie pacea cu partii şi renunţă la ultimile cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, Asiria şi Mesopotamia, fix�nd graniţa orientală pe Eufrat.
Legate de vizitele �mpăratului �n Dacia au loc două reorganizări administrative ale provinciei, �mpărţită �n 119 �n Dacia Superior şi Dacia Inferior, iar �n 123 �n Dacia Porolissensis, Dacia Superior şi Dacia Inferior.
�n anul 132, intenţia lui Hadrian de a �nălţa un templu al lui Iupiter la Ierusalim declanşează ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Simon Bar-Kochba reprimată �n 135. Răm�ne una dintre cele mai originale personalităţi din galeria principatului.

Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (cca. 250 - 325) a fost �mpărat roman din 308 p�nă in 324.
Ofiţer provenit dintr-o familie de ţărani din Moesia Superior, favorit al lui Galerius, Licinius este proclamat augustus al Occidentului la conferinţa de la Carnuntum (noiembrie 308). După moartea lui Galerius (311), Licinius ocupă proviincile danubiano-balcanice p�nă la Hellespont. �n 312 se apropie de Constantin cel Mare, alianţă �ntărită prin căsătoria lui cu Flavia Iulia Constanţia, sora acestuia, �n martie 313, la Mediolanum (acum Milano).
�n urma �ntrevederii de la Mediolanum (februarie-martie 313) a celor doi �mpăraţi, se promulgă edictul prin care creştinismul este recunoscut ca religie egală �n drepturi cu celelalte culte din imperiu. Victorios �n războiul cu Maximinus Daia (313), Licinius ocupă toate provinciile orientale deţinute de acesta, devenind stăp�n al �ntregului Orient. Noul conflict cu Constantin cel Mare, soldat �n 316 cu un prim război civil �ntre cei doi �mpăraţi, va fi temporat atenuat �n urma păcii de compromis �ncheiate. Sprijinit de cercurile păg�ne din Orient, iniţiază o politică anticreştină.
�nfr�nt �n două mari bătălii, la Adrianopol (iulie) şi Chrysopolis �n Asia Mica (septembrie), cu flota distrusă de Crispus, fiul lui Constantin, Licinius este făcut prizonier şi executat �n anul următor la Tesalonic.

1 Marcus Opellius Macrinus (cca. 165 - 218) a fost �mpărat roman pentru 14 luni (11 aprilie 217- iunie 218).
Născut �n Caesarea din provincia romană, Mauretania, Macrinus devine �n 212 prefect al pretoriului �n timpul �mpăratului Caracalla. �n 217, �n timpul campaniei din Mesopotamia �mpotriva parţilor, iniţiază asasinarea acestuia. �l succede la tron, fiind primul reprezentant al ordinului ecvestru care ocupă tronul imperial.
Politica austeră şi severă a �mpăratului provoacă o reacţie de nemulţumire, abil exploatată de Iulia Maesa şi de reprezentanţii dinastiei Severilor. Astfel, �n primăvara anului 218 o rebeliune a armatei din Orient, �n vederea reinstalării pe tron a urmaşilor lui Septimius Severus şi Caracalla. �nfr�nt �n bătălia de la Antiohia, Macrinus este ucis �mpreună cu fiul său minor, M. Opellius Antonius Diadumenianus (pe care �l ridicase la rang de augustus).
Marc Aureliu, �n latină Marcus Aurelius (*26 aprilie 121, Roma - †17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un �mpărat roman din dinastia Antonină, �ntre anii 161 şi 180 p.Chr., şi filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai t�rziu, după ce a fost adoptat de �mpăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca �mpărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.
Biografie
Marc Aureliu s-a născut la 26 aprilie 121 la Roma, fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianţă al viitorului �mpărat (�ntre anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorinţa �mpăratului Hadrian, predecesorul său. După ce Antoninus Pius a devenit el �nsuşi �mpărat, l-a căsătorit �n anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) şi �n anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. �n anul 161, Marc Aureliu devine el �nsuşi �mpărat.
Marc Aureliu: �mpărat roman
Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman �n vremuri dificile, trebuind să facă faţă unor amneninţări din diferite părţi. După ce reuşeşte să �năbuşe �n zona apuseană revoltele unor triburi germanice şi britanice, este confruntat �n anul 165 cu invazia parţilor a provinciilor orientale ale imperiului. �n timp ce fratele său prin adopţiune, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă �nfr�ngeri dezastruase, �ncredinţarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus şi Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parţilor, ocup�ndu-le şi două oraşe principale, Seleucia şi Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecinţe sociale şi economice. �n zona dunăreană, triburile germanice Marcomanii şi Sarmaţii ameninţă direct Italia de nord.
Marc Aureliu preia direct conducerea operaţiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 p�nă �n 175. �ncurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă �n 175 �mpărat. Marc Aureliu se prepară să pornească �mpotriva generalului rebel, dar - �nainte de a se ajunge la un război civil - Cassius este omor�t şi liniştea este restabilită datorită fidelităţii guvernatorului Capadociei, Martius Verus. Marc Aureliu �ncheie pace cu Sarmaţii şi se �ndreaptă totuşi spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria şi Egiptul, apoi se �ntoarce prin Smirna şi Atena, unde se iniţiază - �mpreună cu fiul său Commodus - �n misterele din Eleusis. �n timpul acestei călătorii, moare soţia sa, Faustina. �ntors la Roma, sărbătoreşte triumful asupra Marcomanilor şi Sarmaţilor, iar �n 177 �l asociază pe Commodus la conducerea imperiului. �n acelaşi an tebuie să plece din nou �n provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. �n anul 180, moare �n urma unei boli infecţioase �n oraşul Vindobona (azi Viena).

�n politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului �n str�nsă colaborare cu Senatul şi a iniţiat o serie de reforme �n problemele administrative şi de drept, a construit şcoli, spitale şi orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuţii ale creştinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).
Marc Aureliu: filosof
�ncă din tinereţe, Marc Aureliu a primit o educaţie solidă �n retorica greacă şi latină prin instructorii săi, Herodes Atticus şi Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a �ntreţinut o bogată corespondenţă, �n parte păstrată p�nă azi. Formaţia sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia şi Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată �n limba greacă, Ta eis heautun ("Către sine �nsuşi"), tradusă mai t�rziu �n limba latină cu titlul Meditationes ("Meditaţii"), �n 12 cărţi. Conţinutul lor are �n special un caracter moral, o filosofie practică pentru viaţa de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viaţă morală după legile naturii poate realiza liniştea interioară, mărinimia şi perfecţiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util şi pe măsura comunităţii. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne �mpovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este �n continuă transformare, conform eternităţii �n care totul se produce, se reproduce şi se transformă la infinit.
Citate din Marc Aureliu
    * Dacă un om ţi-a greşit cu ceva, g�ndeşte-te ce reprezentare are el asupra binelui şi asupra răului pentru a comite acea greşeală.
    * Daţi-mi liniştea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba, şi �nţelepciunea de a le putea distinge unele de altele.
    * Consecinţele m�niei sunt mult mai grave dec�t cauzele ei.

Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250 - iulie 310) a fost �mpărat roman (�mpreună cu Diocleţian) din 1 martie 286 p�nă �n 305.
Născut �n apropiere de Sirmium (Pannonia), �ntr-o familie de ţărani săraci, Maximian, care �şi �ncepe cariera ca simplu soldat, urcă �n cadrul ierarhiei militare �n timpul domniilor �mpăraţilor Aurelian şi Probus. La 1 aprilie 285 este desemnat de Diocleţian caesar, iar la 1 martie 286 augustus şi co�mpărat, �ncredinţ�ndu-i-se administarea şi apărarea provinciilor Occidentale. Cognomenul Herculis ce i se acordă marchează subordonarea sa faţă de Diocleţian, care şi-l atribuie pe acela de Iovius.
Maximian respinge, la graniţa Rinului, atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor şi herulilor, reprimă mişcarea băgăuzilor din Gallia (285-288), consolidează limesul african ameninţat de triburile nomade. �n cadrul sistemului tetrarhiei, instituit la 1 martie 293 de Diocleţian, Maximian administrează din Mediolanum Italia şi Africa, av�nd �n subordine pe caesarul Constanţiu I care, din Trier, răspunde de securitatea Galliei, Hispaniei şi Britanniei. La 1 mai 305, sub presiunea lui Diocleţian, Maximian abdică �mpreună cu acesta la Mediolanum, redevenind persoane particulare. După urcarea pe tron, la Roma, a fiului său Maxentius (306), Maximian reintră �n 307 �n viaţa politică proclam�ndu-se augustus.
La conferinţa de la Carnuntum, din 11 noiembrie 308, renunţă la titlul său, dar �n 310 se proclamă �mpărat la Arelate (Arles), �n Gallia. Intrat �n conflict cu Constantin cel Mare, este �nfr�nt de acesta şi constr�ns să se sinucidă.

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (15 decembrie 37 - 9 iunie 68) a fost al cincilea �mpărat roman al dinastiei iulio-claudiene. Se presupune că a dat foc Romei.De asemenea era bănuit că ar fi ucigaşul mamei sale (aceasta complot�nd impotriva lui) şi chiar a propriului fiu . Nero face parte din acei impărati care au fost foarte aspru judecati in literatura antică. Doar in Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justeţea afirmaţiei lui Platon, conform căreia marea nedreptate „nu porneste de la oameni obisnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaţie gresită”. Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus si al Agrippinei Minor; mama sa a devenit cea de- a patra soţie a imparatului Claudiu care, in anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschiz�ndu-i drum spre tron. A fost proclamat impărat la 13 octombrie 54, c�nd avea 17 ani şi de un an era casatorit cu Octavia, fiica fostului impărat.
Cand Nero se logodise cu Octavia si fusese adoptat de Claudius, era un băiat „de statură aproape mijlocie, corpul plin de pete si respingător, părul blond, faţa mai degrabă frumoasă dec�t plăcută, ochii albaştrii şi miopi, g�tul gros, p�ntecul proeminent, picioarele foarte subţiri, in sf�rşit o sănătatea excelentă (Suetonius, Nero, 51). Manifesta o deosebită pasiune pentru arte, picta, desena, modela statuete de argilă, incepuse să scrie versuri si să c�nte din harpă. Dorea să citească cărţi de filozofie şi de literatură, să aibă prieteni, să fie sincer şi să fugă de vicii. Dar mama sa se opunea categoric artelor şi preocuprărilor spirituale ale copilului. Dorea să facă din el un aristocrat de viţa veche romană, �nchis, sobru şi ipocrit. Agrippine admitea ca fiul său să fie iniţiat in filosofia lui Seneca numai �n ceea ce priveşte simplitatea, calităţi specifice civismului roman de odinioară. Deşi �şi iubea mama, copilul a intuit din timp că el avea o natură deosebită de a ei. „Agrippine –remarcă Tacitus (Anale, XII, 64) – putea da domnia fiului său, dar nu putea răbda să domnească el, era aspră şi ameninţătoare din fire”.
Puterea �i fusese transmisă lui Nero de un grup restr�ns de persoane, �n centrul căruia stătea insăşi mama sa, �nsă cum el nu prea era �n stare să şi-o exercite din pricina tinereţii şi a intereselor sale, Agrippina impreună cu Burrus şi Seneca le-a fost mai �nt�i uşor să structureze politica romană. Lui Seneca i-a revenit sarcina redactării alocuţiunilor t�nărului principes, formul�nd astfel principiile unei noi politici.
Faţada strălucitoare acoperea �nsă o realitate mai puţin grozavă şi care prezenta deja trasături problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare că Nero s-a interesat prea puţin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seamă de a dob�ndi prestigiu �naintea senatului şi a poporului prin acte de o generozitate demonstrativă. Stilul său de viata se aseamănă in multe privinţe cu cel al tinerilor din familiie nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, �ntreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe străzile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, şi intreţinea o legătură amoroasă cu liberta Acte, legatura cu Agrippina.
Relaţiile dintre mama şi fiu s-au inrăutăţit şi mai mult atunci c�nd Nero a inceput o legătură amoroasă cu Poppaea Sabiria, soţia senatorului Marcus Salvius Othon şi nepoata consularului Gaius Poppaeus Sabinus. Această femeie avea o conştiinţă de sine mai puternică dec�t liberta Acte şi i-a cerut lui Nero să divorteze de Octavia şi s-o ia pe ea de soţie; intruc�t o �nţelegere �ntre Agrippina si Poppaea Sabina părea lipsită de perspectivă, Nero s-a decis s-o omoare pe mama sa. După ce un atentat in largul mării a eşuat, Agrippina a fost omor�tă cu sabia �n vila ei din Golful Neapole de către soldaţi ai flotei staţionate la Misemum. �n momentul �n care se afla faţa in faţa cu ucigaşii trimişi de fiul ei a spus „Loviţi aici”, şi şi-a arătat p�ntecul din care Nero se născuse. Acesta, c�nd i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus dec�t at�t : „Ia uite, nu mi-am dat niciodată seama ca am avut o mama aşa de frumoasă”. Şi poate că singurul lucru pe care l-a regretat a fost că n-a avut-o atunci c�nd ea i s-a oferit. Că şi �n cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva dec�t nebunia, pentru a explica asemenea reactii. Probabil ca in sangele Claudiilor zăcea o boala ereditară care le afecta creierul.
Pentru Nero, atunci in v�rstă de 21 de ani, matricidul a �nsemnat o cotitură �n viată; incep�nd cu această crimă, el nu s-a mai dat �n lături de la omoruri, procese politice si execuţii atunci c�nd era vorba de conflicte �ntrafamiliale sau politice.
Dar şi Nero a trebuit să ţină cont de atmosfera de la Roma: abia in anul 62 a avut loc divorţul de Octavia, care se bucura de un mare prestigiu in r�ndurile populaţiei; c�nd, in urma divorţului , au izbucnit tulburări la Roma, Octavia a fost acuzată de adulter, exilată si omor�tă peste puţine zile pe insula Pandateria.
Două evenimente din anii 64 şi 65 au arătat limpede că principatul lui Nero intampină o ripostă cresc�ndă din partea populaţiei şi indeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incediul de la Roma şi descoperirea conjuraţiei lui Piso. Incedii catastrofale avuseseră loc nu rareori in Roma antică, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercursiuni mai mari asupra politici. Se spune ca, cu c�teva luni �nainte Nero tot bombănea că oraşul fusese rău construit şi că ar trebui refăcut �n �ntregime după un plan urbanistic mai bine găndit.Să-l fi provocat oare chiar el?Poate că nu. �n momentul acela el se afla la Anzio şi a alergat repede la Roma, unde a făcut dovada unei energii de nebănuit �n acţiunile �ntreprinse pentru stavibirea dezastrului. Dar faptul că, imediat dupa aceea, glasuri din popor �l acuzau, arată că, chiar dacă n-a făcut-o, lumea �l socotea �n stare să o facă. Lucru destul de curios, el nu a reactionat de data aceasta la asemenea acuzaţii, nu i-a persecutat nici măcar pe autorii fluturaşilor şi ai pamfletelor care il aratau cu degetul in fata furiei poporului. Insa, ca un adevărat sef de regim totalitar, s-a g�ndit că, av�nd in vedere dezastrul, mai �nainte de a drege totul, trebuia procedat la găsirea unui vinovat. Şi aşa s-a �nt�mplat, spune Tacit, că s-a oprit asupra unei secte religioase, apărută de c�tva timp la Roma, şi care işi luase numele dupa acela al unui oarecare Hristos, un evreu condamnat la moarte de Pontius Pilat in Palestina, pe vremea lui Tiberiu. Nero altceva nu mai ştia despre aceşti oameni atunci c�nd a pus să fie arestaţi toţi c�ţi i-au căzut in m�nă şi, dupa un proces sumar, i-a trimis �n camera de tortură. Unii din ei au fost aruncaţi la fiare, alţii răstigniţi, iar alţii unşi cu răşină şi transformaţi �n torţe vii. Acum, impăratul putea, �n sf�rşit, să construiască o capitală aşa cum �i plăcea. Şi, la această treabă care l-a absorbit complet chiar s-a priceput.
Dar, �n timp ce Roma se �nălţa mai frumoasă dec�t cea distrusă, murea Poppea, �n urma unui avort. Gurile rele şopteau că vinovat era bărbatul, care �i trăsese un picior �n p�ntece pe c�nd se certau. S-ar putea. Oricum �nsă, pentru el a fost o lovitură grea, deoarece, o dat cu femeia iubită, �şi pierdea şi moştenitorul mult aşteptat. Rătăcind �ndurerat pe străzi, a �nt�lnit �ntr-o zi un tinerel, unul Sporus, care semăna ciudat de mult la fată cu moarta. L-a dus cu el la palat, a pus să-l castreze şi l-a luat de nevastă. Romanii comentau: „Ah, dacă şi tat-su ar fi făcut la fel!…”
�n timp ce supraveghea lucrările pentru �nălţarea marelui palat, spionii lui au descoperit un complot care urmărea să-l instaleze �mpărat pe Calpurnius Piso. Au avut loc obişnuitele arestări, obişnuitele torturi, obişnuitele mărturisiri. La una dintre acestea au fost pronunţate şi nişte nume de intelectuali, printre care Seneca şi poetul Lucan. Motivele conspiratorilor au fost formulate pregnant de pretorul Subrius Fulvius; �ntrebat fiind de Nero, de ce şi-a �ncălcat jurăm�ntul de stindard, acesta i-a răspuns: „Te uram. Nici un alt soldat nu ţi-a fost mai credincios at�ta vreme c�t meritai să fii iubit. De ur�t am �nceput să te urăsc după ce ai devenit ucigaşul mamei tale şi al soţiei tale, te-ai apucat să conduci care de luptă, să te produci ca actor şi să dai foc oraşului”. Pentru a-şi asigura loialitatea soldaţilor, Nero a ordonat plata a 2000 de sesterti pe cap de pretor; pentru a justifica tratamentul nemilos aplicat conjuratilor, mărturisirile acestora au fost publicate sub forma unei cărţi.
�n planul politicii externe Imperium Romanum a obţinut �n timpul lui Nero c�teva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deţinut �nsemnate funcţii de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reuşit după campanii indelungate să obtină, in urma unor tratative abile, recunoaşterea supremaţiei romane in Armenia. De asemenea in 61 a izbucnit o răscoală �n Bretannia, şi mai t�rziu, mai precis in 66, o alta in Caesareea, ambele fiind reprimate.
Cruzimile, veleităţile de artist, stoarcerile de bani şi totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări �n maşina administraţiei tradiţionale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intrigănţi şi jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentara �n urma risipei neroniene, din cauza construcţiilor extravagante şi a dărniciei făra sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor şi a altor instituţii publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăti private. Un exemplu grăitor in acest sens sunt cei saşe latifundiari din Africa care au fost executaţi de către Nero spre a le răpi imensele domenii agricole. Haosul şi dezordinea trecură din Roma �n provincii, unde in locul conspiraţiilor s-au produs „ pronunciamentele” militare. Puterea lui Nero se considera temeinică doar in Roma. Acolo poporul era �ndopat cu p�ine şi spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumpărată cu donaţii in bani. Opozitia aristocratică, din s�nul căreia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo �i �nstrăinase o parte din armată.
A urmat o serie de lupte. Noile defecţiuni �l treziseră cam tărziu pe Nero. Se �ntoarse degrabă la Roma, şi işi relua programul obişnuit de spectacole şi banchete, ştiindu-se protejat de garda pretoriana comandată de către Tigellinus. �n cele din urmă, Nero �ndrepta o armată �mpotriva lui Galba (un bătr�n de 73 de an, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape �ntregul Occident), comandata de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Afl�nd defecţiunea, Nero �şi rupse hainele şi se lovi cu pumnii in cap strig�nd: „De ce nu sunt mort! Iată-mă prăbuşit �n neagra mizerie, deoarece am pierdut un imperiu şi �ncă trăiesc!”
Deodata Nero observa că se făcuse gol in jurul lui. Intraseră �n păm�nt toţi bunii săi prieteni; p�nă i Tigellinus „străluci” prin absentă. Capitala căzuse pradă unor zvonuri alarmante, �n legătură cu unele nebunii neroniene �n proiect, că o nouă incendiere a orasului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca să sf�şie populaţia s.a . �n seara de 8 iunie i se adusese la cină mesaje despre proclamarea ca �mpaărat a lui Galba. Răsturna masa cu o lovitură de picior şi alerga spre o cutiuţă de aur �n care-şi păstra otrava, dar otrava şi aceasta fusese furată din palat. Alerga furios afară cu intentia de a căuta o corabie care să-l ducă �n Egipt şi de acolo să treacă �n Partia. Totul era �nsă zadarnic: se culcă, ascuns �n grădina palatului, p�nă ce fu trezit de zgomotul unor trăsnete. La lumina fulgerelor, zări cum Tigellinus �i retragea garda de la palat. Voi să-şi curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi să-i �nfigă cuăitul �n g�tul taurin al tiranului, ceea ce �l făcu să strige cu disperare: „ Am ajuns să nu mai am nici prieteni si nici duşmani!”
Un ofiţer din Garda, căruia i-a cerut să-l �nsoţească �n fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare at�t de greu să mori?”
Da, pentru el era foarte greu. Şi-a făcut rost de puţină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a g�ndit să se arunce �n Tibru, dar n-a avut tăria. S-a ascuns �n vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oras. Acolo a aflat că i-au condamnat la moarte „după obiceiul din bătr�ni”, adică prin biciuire. �ngrozit, a pus m�na pe un pumnal, ca să şi-l �nfigă �n piept. Dar, mai �nainte de asta, i-a incercat v�rful şi şi-a dat seama ca „doare”. C�nd a auzit răsun�nd afară zgomot de copite, s-a decis să-şi taie beregata. Dar m�na i-a tremurat, şi l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-şi nimerească artera carotidă. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Ostaşii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost inmorm�ntat modest de către bătr�na lui doică şi de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, morm�ntul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; şi numeroşi oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort şi că se va �napoia. Acestea sunt �n general, idei care �ncolţesc �ntr-un păm�nt udat cu regrete şi sperante.
Să fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun dec�t ni-l descrie istoria?

Marcus Cocceius Nerva (8 noiembrie 30 –27 ianuarie 98), �mpărat roman (96-98).
Născut �ntr-o ilustră familie din Narnia (Umbria), Nerva este unul din beneficiarii regimului lui Nero (pretor �n 66) şi al dinastiei Flaviilor (consul �n 71 şi 90). �n anul 93 este exilat de Domiţian c�teva luni la Tarent, după care revine �n capitală. Membru de vază al senatului, este proclamat �mpărat la asasinarea lui Domiţian (18 septembrie 96) de către prefectul pretorilor.
�n scurta sa domnie, Nerva, spirit ponderat, jurist şi om de litere apreciat, �ncearcă să echilibreze finanţele statului, să restabilească prestigiul senatului şi să reabiliteze victimele persecuţiilor predecesorului său. La 27 octombrie 97, �l adoptă şi-l desemnează coregent şi succesor la tron pe Ulpius Traianus, guvernatorul Germaniei Superior, unul dintre cei mai talentaţi generali ai Imperiului.

Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 - 16 aprilie 69) a fost �mpărat roman din 15 ianuarie p�nă �n 16 aprilie 69; a fost al doilea �mpărat al Anului celor patru �mpăraţi.
Iniţial a fost unul dintre prietenii lui Nero; după ce, soţia sa, Sabina Poppaea, a devenit concubina �mpăratului, este �ndepărtat de acesta din Roma şi trimis ca guvernator �n Lusitania (58-68). �n ianuarie 68 se raliază cu Galba, pe care �l �nsoţeste �n capitală. Dezamăgit de alegerea de către Galba a lui L. Calpurnius Piso Frugi Licinianius drept caesar şi coregent, rang vizat de el �nsuşi, Otho profită de nemulţumirea provocată �n r�ndul pretorienilor de refuzul donativului, instig�ndu-i pe aceştia �mpotriva �mpăratului.
După asasinarea �mpăratului Galba şi a lui Piso �n for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat �mpărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene şi de cele din Orient, �n schimb Germania, Gallia, Hispania şi Britannia �l recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici �ncă de la 1 ianuarie 69. Scurta lui guvernare se �nscrie pe linia ideologiei principatului lui Nero. Trupele trimise de Vitellius �mpotriva sa traversează la �nceputul primăverii Alpii, pătrunz�nd �n nordul Italiei. La 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă dintre armatele lui Otho şi cele ale lui Vitellius. �nfr�nt, Otho se sinucide, două zile mai t�rziu, �n tabăra sa de la Brixellum.

Publius Helvius Pertinax (1 august 126 - 28 martie 193) a fost proclamat �mpărat roman la 1 ianuarie 193 şi a domnit p�nă �n 28 martie 193.
Fiul unui libert din Liguria, Pertinax parcurge o strălucită carieră militară şi administrativă. Se remarcă �n timpul războaielor cu marcomanii, este guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), al Siriei (179-182), al Britanniei (185-187), al Africii (188-189). La sf�rşitul domniei lui Commodus devine prefect al oraşului Roma.
Este proclamat �mpărat, la 1 ianuarie 193, a doua zi după asasinarea lui Commodus. Pertinax, asemenea �mpăratului Galba �n 68, caută să obţină sprijinul Senatului �n vederea redresării situaţiei financiare a statului şi a �ntăririi disciplinei militare. Este asasinat la Roma, �n 28 martie 193, după 87 de zile de domnie, de garda pretoriană, nemulţumită de severitatea măsurilor luate şi de austera politică economică iniţiată.

Lucius Septimius Severus, (11 aprilie 146-4 februarie 211) a fost �mpărat roman din 9 aprilie 193 p�nă �n 211.
Născut la Leptis Magna (�n Africa), �ntr-o familie de rang ecvestru, urmează studii juridice la Roma, este admis �n senat de Marcus Aurelius şi cunoaşte o strălucită carieră militar-administrativă. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193).
La 9 aprilie 193 este proclamat �mpărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax şi a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius pătrunde �n Italia şi, după moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reuşeşte �n decurs de patru ani să elimine toţi candidaţii la tron şi să instaureze un regim riguros autoritar. Căsătorit �n 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin ridicarea �n 198 şi 209 a celor doi fii ai săi, Caracalla şi Geta, la rangul de auguşti.
�n timpul domniei sale, autoritatea imperială este �ntărită, atribuţiile senatului sunt drastic limitate. Transformă Mesopotamia �n provincie romană (197-199); Dacia şi Moesia cunosc şi ele o remarcabilă �nflorire economică şi edilitară. �n 203 este inaugurat cunoscutul arc de triumf al �mpăratului. Moare la Eboracum (astăzi York) la 4 februarie 211.

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost �mpărat roman �n perioada 379 -395.
Născut la Cuca �n nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu �mbrăţişează cariera armelor (dux �n Moesia Superior �n 347), dar se retrage pe domeniile lui după execuţia tatălui său �n 376. După moartea �mpăratului Valens la Adrianopol (378), Graţian �l proclamă co�mpărat (19 ianuarie 379), �ncredinţ�ndu-i guvernarea provinciilor Orientale. Spirit energic şi autoritar, Teodosiu �ntreprinde o serie de măsuri viz�nd �ntărirea capacităţii de rezistenţă a imperiului (reforme �n domeniul dreptului, fiscalităţii, finanţelor, acceptarea unui număr sporit de contingente "barbare" �n armată).
�n domeniul politicii religioase sprijină hotăr�t ortodoxismul niceean (devenit obligatoriu prin edictul de la Tesalonic -380- religia de stat obligatorie pentru toţi supuşii imperiului), �ndepărt�ndu-se de arianism care, �n Conciliu ecumenic de la Constantinopol (381), este definitiv condamnat. Lipsit de forţele necesare respingerii vizigoţilor pătrunşi �n imperiu, �ncheie cu aceştia, �n 382, un tratat (foedus) prin care �i stabileşte ca federaţi �n dioceza Tracia, �ntre Balcani şi Dunăre. După uzurparea lui Maximus şi moartea lui Graţian (383), Teodosiu �ncheie pacea cu Persia sasanida (387), �mpărţind Armenia �ntre cele două imperii, şi �nfr�nge pe uzurpator �n bătăliile de la Siscia şi Poetovio (388).
�n urma asasinarii lui Valentinian II (392) şi proclamarea retorului Flavius Eugenius ca �mpărat �n Occident, Teodosiu porneşte o nouă campanie, obţin�nd �n bătălia de la Frigidius (septembrie 394) victoria asupra uzurpatorului. Imperiul Roman este astfel reunificat, pentru ultima dată �n istorie, sub o singură autoritate. După moartea lui, la Mediolanum (17 ianuarie 395), Imperiul Roman este divizat �ntre cei doi fii ai săi: Arcadius, sub regenţa lui Rufinus (Orient) şi Honorius, sub regenţa lui Stilicon (Occident).

Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 �.Hr. – 16 martie 37), a fost al doilea �mpărat roman şi a domnit de la moartea lui Augustus �n anul 14 p�nă la moartea sa �n 37.
Fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero şi al Liviei Drusilla, Tiberius devine, �n urma căsătoriei mamei sale cu Octavianus, �n 38 �.Hr., fiul vitreg al viitorului �mpărat Augustus. Tiberius beneficiază de o strălucită educaţie şi �ncepe cariera armelor �n calitate de tribunus militum �n campania lui Augustus din Hispania �mpotriva triburilor cantabrilor din anii 26-25. �n anul 20 �.Hr. conduce solia romană �n Orient, care instalează un rege clientelar Romei pe tronul Armeniei şi obţine, după �ncheierea tratatului romano-part, retrocedarea insognelor romane pierdute �n bătălia de la Carrhae (53 �.Hr.).
�mpreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, Tiberius supune, �n anii 15-13, triburile reţilor şi vindelicilor din ţinuturile dintre Alpi şi cursul superior al Dunării. �ntre 12-9 �.Hr., cucereşte regiunea dintre Alpii răsăriteni şi Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice şi ilire (viitoare Pannonie) şi le alipeşte provinciei Illyricum. După moartea lui Drusus, preia comanda forţelor romane de la Rin, �ntreprinz�nd campanii �n Germania dintre Rin şi Elba (8-6 �.Hr.). Căsătorit, �mpotriva voinţei sale, �n anul 12 �.Hr., cu Iulia, fiica �mparatului Augustus, va trebui să se autoexileze 7 ani �n insula Rhodos (6 �.Hr.-2d.Hr.) din pricina eşecului căsniciei şi a politicii dinastice a lui Augustus. Moartea celor doi nepoţi ai lui Augustus, Lucius şi Caius Caesar, �l determină pe �mpărat să-l adopte şi, indirect, să-l desemneze moştenitor la tron pe Tiberius (care �şi schimbă acum numele de Tiberius Claudius Nero �n Tiberius Iulius Caesar).
Numit din nou comandant al forţelor romane de la Rin, Tiberius �ntreprinde �n anii 4-6 campanii la răsărit de fluviu �mpotriva cheruscilor, chaucilor şi longobarzilor, p�nă pe malurile Elbei. După izbucnirea �n anul 6 a puternicei răscoale antiromane a triburilor din Pannonia şi Dalmaţia, Tiberius este numit comandant suprem al celor 15 legiuni romane care vor lupta 3 ani p�nă la �nfr�ngerea răsculaţilor. �ntre anii 10-12 este din nou �n fruntea forţelor romane de la Rin. La moartea lui Augustus, Tiberius �i succede la tronul Imperiului Roman. La 56 de ani, v�rstă la care Tiberius �mbracă purpura, personalitatea sa fusese profund marcată de ndelungatele campanii militare. Cei 23 de ani de domnie nu fac dec�t să-i accentueze pesimismul, suspiciunea şi solitudinea. Spirit energic, cumpătat, econom, el continuă politica lui Augustus de �ntărire a autorităţii principelui, a �mbunătăţit administraţia provinciilor, a consolidat starea finanţelor statului.
Pe plan extern, Tiberius renunţă la costisitoarea politică ofensivă din Germania, rechem�nd n anul 16 la Roma pe Germanicus, nepotul său, şi stabilind frontiera imperiului pe Rin. Regatele clientelare Moesia, Commagene şi Cappadocia sunt transformate �n provincii romane. Răscoala antiromană din Africa şi cea din nord-estul Galliei sunt reprimate cu violenţă de generalii săi. Tiberius moare �n drum spre Roma, la Misenum, pe 16 martie 37

Titus Flavius Vespasianus (30 decembrie 39 – 13 septembrie 81) a fost �mpărat roman �n perioada 79-81.
Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat �n 69 caesar, devenind din 71, �n calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarcă �n războiul din Iudeea cucerind �n august 70, după un �ndelungat asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Ponderat, �n relaţii bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiţia istorică ca unul dintre cei mai buni �mpăraţi (Amor et deliciae generis humani).
A sprijinit �nflorirea literaturii şi artelor, contribuind la �mbogăţirea Cetăţii Eterne cu monumente de o deosebită trăinicie şi frumuseţe –Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat �n 80, cunoscut din evul mediu sub denumirea de Colloseum, termele şi arcul lui Titus. �n timpul domniei sale o puternică erupţie a Vezuviului acoperă sub un strat de lavă şi cenuşă trei oraşe din Campania –Pompei, Herculaneum şi Stabiae (august 79) –calamitate �n care �şi găsesc moartea cca. 15.000 de oameni. �i urmează la tron fratele său, Domiţian, desemnat de Titus la 23 iunie caesar şi succesor.

Marcus Ulpius Nerva Traianus (18 septembrie 53 - 9 august 117), �mpărat Roman �ntre (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cei cinci �mpăraţi buni ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. �n timpul domniei sale, imperiul ajunge la �ntinderea teritorială maximă.
�mpăratul Traian
Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator şi general dintr-o familie romană faimoasă. Familia s-a stabilit �n provincia Baetica, �n Spania de azi, c�ndva spre sf�rşitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din familia Ulpii, care a continuat şi după moartea sa.
S-a născut pe 18 septembrie, 53 �n oraşul Italica. T�năr fiind, a urcat �n ierarhia armatei romane, lupt�nd �n cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, �n zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domiţian �mpotriva germanilor şi era unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai imperiului c�nd Domiţian a fost ucis �n 96.
Renumele său i-a servit �n timpul succesorului lui Domiţian, Nerva, care era nepopular �n cadrul armatei şi avea nevoie de ceva ca să le obţină sprijinul. A obţinut asta prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său şi succesor �n toamna lui 97 (27 octombrie). Viitor �mpărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopţie, obţin�nd astfel bunăvoinţa lui Traian pentru restul vieţii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie [[98], Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuşi. Astfel primul roman ne-italian devine �mpărat.
Noul �mpărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea paşnică şi fără vărsare de s�nge, spre deosebire de domnia lui Domiţian. A eliberat oamenii care au fost �nchişi pe nedrept de Domiţian şi a returnat proprietăţi confiscate. Istorianul Dio Cassius susţine că �i plăceau vinul şi băieţii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel �nc�t Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.
Dar Traian a fost cunoscut �n istorie pentru luptele sale. �n 101, a lansat o expediţie �n regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai t�rziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmisegetusa. Traian s-a �ntors la Roma �ncununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus.
Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, �ncerc�nd să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, şi reuşesc să cucerească Dacia �n 106, capitala dacilor, Sarmisegetuzsa fiind distrusă, Decebal se sinucide, iar �n locul capitalei, Traian construieşte un oraş numit Colonia Ulpia Traiana. A hotăr�t să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca o provincie romană.
Cam �n acelaşi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moştenire regatul său lui Traian, �n timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a c�ştigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi şi o mică parte di Arabia Saudită).
Pentru următorii şapte ani, Traian a domnit ca un �mpărat civil. �n acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema creştinilor, spun�ndu-i �n principiu că �i va lăsa �n pace at�t timp c�t nu-şi vor practica religia �n public. A construit c�teva noi clădiri, monumente and şi drumuri �n Italia şi Iberia natală. Magnificul forum, ce include şi Columna lui Traian, care au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se menţin �ncă �n Roma, aşa cum se menţine şi arcul de triumf din M�rida.
�n 113, s-a �mbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Parţiei de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au �mpărţit hegemonia �ncă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul �n Armenia, l-a detronat pe regele existent şi a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi şi �ndreptat atenţia către sud, către Parthia, cucerind Babylonul, Seleucia şi �n final Ctesiphon, capitala �n 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia ca o nouă provincie a imperiului şi s-a pl�ns că e prea bătr�n pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.
Imperiul Roman �n timpul lui Traian
Şi totuşi nu s-a oprit aici. Mai t�rziu �n 116, a trecut munţii Khuzestan �n Persia şi a cucerit Susa, marele oraş. L-a detronat pe regele Parţiei Chrosoes şi şi-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai �nainta niciodată at�t de mult spre est.
La acest moment, sorţii războilui precum şi propria-i sănătate, l-au trădat. Oraşul-fortăreaţă Hatra, de pe Tigru, �n spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-a răsculat, la fel şi populaţia Mesopotamiei. Traian a fost astfel forţat să-şi retragă armatele pentru a �nnăbuşi revoltele. Deşi Traian vedea acest lucru ca şi un amănunt minor, el nu a mai condus o armată pe c�mpul de bătălie.
T�rziu �n 116, pe c�nd se odihnea �n provincia Clicia şi plănuia �ncă un război �mpotriva Parţiei, Traian s-a �mbolnăvit. Sănătatea i s-a �nrăutăţit �n primăvara şi vara lui 117, p�nă c�nd pe 9 august a murit. Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind conducător a returnat Mesopotamia Parţiei. Totuşi, toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.
Pentru următoarea perioadă a a imperiului roman, chiar şi a celui bizantin, oricărui �mpărat nou i se ura �n Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai norocos ca Augustus şi mai bun ca Traian". Spre deosbire de alţi conducători ai istoriei, reputaţia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.
Unii văd �n Traian un exemplu a acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului �n timp ce alţii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind �nceputul sf�rşitului adevăratei societăţi romane.

Flavius Placidius Valentinianus (2 iulie 419, Ravenna - 16 martie 455, Roma), cunoscut ca Valentinian III a fost �mpărat al Imperiului Roman de Apus (424-455).
Născut la Ravenna, a fost fiul lui Constanţiu III şi a Gallei Placidia - fiica �mpăratului Teodosiu I şi nepoata �mpăratului Valentinian I. A fost numit caesar pe 23 octombrie 424 �n Constantinopol, apoi proclamat �mpărat la 23 octombrie 425.
Valentinian a fost impus pe tron de trupele vărului său Teodosiu II, suveranul Imperiului Roman de Răsărit. Minor, regenţa este exercitată de mama sa, puterea reală aparţin�nd �nsă generalilor Felix (m. 430), Bonifatius (m. 432), Aetius (m. 454). �n timpul domniei sale, criza statului se agravează, Africa de Nord, Britannia, Pannonia se desprind de sub autoritatea imperiului. Pe C�mpiile Catalaunice (451), �ntr-una dintre cele mai mari bătălii ale antichităţii, armata romană comandată de Aetius, cu contingente vizigote, france, burgunde, alane, obţine o ultimă victorie, forţ�nd retragerea lui Attila şi a aliaţilor săi din Gallia. La 6 luni după ce l-a ucis cu m�na sa pe Aetius, Valentinian este, la r�ndul său, asasinat de un partizan al acestuia (martie 455). Cu el se sf�rşeşte dinastia teodosiană.

Caesar Vespasianus Augustus (17 noiembrie 9 – 23 iunie 79), cunoscut ca Vespasian, a fost �mpărat roman din 69 p�nă �n 79.
Fiul unui modest funcţionar de vamă, Vespasian a urmat o carieră militară care-l poartă �n Germania Superior, Britannia, Africa. �n 67 este �nsărcinat de Nero cu reprimarea răscoalei antiromane a iudeilor. Proclamat �mpărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut �n �ntregul Imperiu după ocuparea Romei şi moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), �ntemeind o nouă dinastie, aceea a Flaviilor (69-96). Personalitate energică, lucidă, modestă, Vespasian este preocupat de restabilirea liniştii şi securităţii statului, grav afectate de războiul civil. A reorganizat finanţele şi armata, a �ntărit frontiera Dunării inferioare, cre�nd o flotă �n Marea Neagră, a reconstituit Capitoliul şi numeroase edificii din Roma distruse şi a �nceput construcţia Colosseum-ului. �n august 70, fiul său Titus cucereşte Ierusalimul şi �ncheie �n 72/73 războiul din Iudeea, care este reorganizată ca provincie de sine stătătoare.

Aulus Vitellius Germanicus (24 septembrie 15 - 20 decembrie 69) a fost �mpărat roman din 17 aprilie 69 p�nă �n 22 decembrie 69, unul din �mpăraţii aparţin�nd Anului celor patru �mpăraţi.
Apropiat al �mpăraţilor Caligula, Claudius şi Nero, consul �n 48, guvernator (proconsul) al Africii (61), Vitellius este numit de Galba, �n decembrie 68, guvernator al Germaniei Inferior. Proclamat �mpărat de legiunile din provinciile revoltate �mpotriva lui Galba (1 ianuarie 69), Vitellius �şi trimite trupele �n Italia. La Bedriacum (14 aprilie 69), �n apropiere de Cremona, legiunile lui obţin victoria asupra lui Otho (proclamat �mpărat la 15 ianuarie 69 dupa asasinarea lui Galba), patru zile mai t�rziu Vitellius fiind recunoscut �mpărat şi de către Senat.
După proclamarea ca �mpărat a lui Vespasian, la 1 iulie 69, de către legiunile din Orient, depăşit de evenimente, Vitellius răm�ne inactiv la Roma. Legiunile trimise de Vespasian, obţin la 24 octombrie o victorie categorică la Cremona. Este ucis la 20 decembrie 69 �n timpul luptelor de stradă pentru cucerirea Romei, de forţele lui Vespasian.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro

Home : Despre Noi : Contact : Parteneri

Statistici web

Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica