1 IMPARAŢI  ROMANI




Marcus Aurelius Severus Alexandrus (1 octombrie 208 - 18 martie 235), cunoscut drept Alexandru Sever, împărat roman din 222 până în 235.
Este nepot al împăratului Caracalla, originar din Arca Caesarea (Fenicia). La vârsta de 13 ani este proclamat împărat de pretorienii din Roma, după asasinarea vărului său Elagabalus, sub numele de Alexandru Sever. Autoritatea reală este exercitată de Iulia Mamaea (mama sa), sprijinită de juriştii Ulpianus şi Modestinus. În timpul domniei lui Alexandru Sever autocratismul şi excentricităţile predecesorului său sunt eliminate şi se restabilesc bunele raporturi cu Senatul, al cărui prestigiu este sporit. Relaţiile cu armata şi garda pretoriană devin însă încordate. Alexandru Sever iniţiază în anii 231-233 o contraofensivă romană în Orient pentru a stăvili invazia sasanidă la vest de Eufrat. În timpul pregătirilor unui război împotriva alamanilor la graniţa renană, Alexandru Sever şi Iulia Mamaea sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) de soldaţi care-l proclamă împărat pe Maximin Tracul. Cu el ia sfârşit dinastia Severilor.

Titus Aurelius Fulvus Boionius Arrius Antoninus Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) a fost împărat Roman în perioada 138-161. A fost cel de-al patrulea din "Cei cinci împăraţi buni".
Fiu al consularului Aurelius Fulvus, Antoninus Pius s-a născut în Italia, la Lanuvium. A devenit consul în 120 şi guvernator al provinciei Asia (134-135). A fost adoptat de împăratul Hadrian la 25 februarie 138 şi proclamat succesor la tron, cu condiţia de a adopta la rândul său, pe Marcus Aurelius şi Lucius Aurelius Verus. Spre deosebire de împăratul Hadrian, Antoninus Pius nu a părăsit niciodată Italia.
Politica sa internă se caracterizează prin atenţia acordată administraţiei provinciilor, finanţelor statului, jurisdicţiei imperiale. Pe plan extern continuă activitatea de consolidare a sistemului defensiv al imperiului. Răscoalele antiromane din Bretannia, Mauretania, Egipt şi Iudeea sunt reprimate de generalii săi. Într-o atmosferă de linişte pe plan intern şi extern, Antoninus Pius sărbătoreşte în 148 cea de-a 900-a aniversare a fondării Cetăţii Eterne. Domnia lui a fost identificată cu apogeul dinastiei antonine şi al întregului principat.

Flavius Arcadius (cca. 377 – 1 mai 408) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (395-408).
Arcadius a fost cel mai mare fiu al lui Teodosiu I şi al Aelia Flaccilla, frate mai mare al lui Honorius, care va deveni împărat al Imperiului Roman de Apus. Proclamat augustus de către tatăl său în ianuarie 383, Arcadius se dovedeşte un caracter slab, influenţabil. Întreaga sa domnie s-a desfăşurat sub tutela camarilei curţii din Constantinopol, dominată rând pe rând de Rufinus, praefectus praetorii Orientis (m. 395), de eunucul Eutropius – praepositus sacri cubiculi, de prefectul pretoriului Anthemius (din 405), precum şi de Eudoxia, soţia sa (m. 404).
În timpul domniei lui Arcadius, imperiul respinge primele atacuri ale hunilor la hotare şi se eliberează de prezenţa vizigoţilor. Tot în timpul domniei lui Arcadius se manifestă o puternică reacţie antigermanică în stat.

Lucius Domitius Aurelianus (9 septembrie 214 – 275), cunoscut drept Aurelian, a fost împărat roman (270–275).
Născut în Moesia la Sirmium, Aurelian parcurge întreaga carieră, de la soldat la comandant al cavaleriei sub Claudius II. Proclamat împărat la Sirmium de legiunile de la Dunare (270), Aurelian îşi consolidează puterea după sinuciderea lui Quintilus, fratele lui Claudius II, fiind recunoscut împărat de către senat.
La urcarea sa pe tron, Imperiul Roman era dezmembrat: întregul Orient se afla sub stăpânirea Zenobiei, regina Palmyrei, iar în Occident, Gallia, Hispania şi Britannia erau incluse în regatul galic secesionist. Prin victoriile repurtate asupra iutungilor, sarmaţilor, carpilor şi goţilor, Aurelian consolidează frontiera Dunării de Jos, iar prin respingerea vandalilor –pe cea a Dunării Mijlocii (270-271). Începe înconjurarea Romei cu fortificaţii puternice –zidul lui Aurelian, încheiat în vremea împăratului Probus.
Sub presiunea popoarelor migratoare şi a dacilor liberi, Aurelian dispune retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia în anul 271, în vederea consolidării frontierei dunărene. În 274 este lichidată şi secesiunea Regatului galic; Aurelian restaurează astfel graniţele şi unitatea statului, primind titlu de restitutor orbis.
În politica internă Aurelian s-a comportat ca un suveran absolut. Purta diadema solară, purpură şi veşimente bogate ca după obiceiul regilor orientali, s-a autointitulat Dominus et Deus. A guvernat fără senat care a pierdut şi dreptul de a bate monedă de aramă alegându-şi colaboratorii dintre cavaleri. Personalitate inteligentă şi energică, Aurelian întăreşte autoritatea imperială şi întreprinde o serie de reforme administrative şi economice vizând consolidarea statului în vederea depăşirii crizei din secolul III. Cultul zeului soare, sol invictus, este ridicat la rangul de religie a întregului imperiu. A efectuat o reformă monetară (emisiuni de aur, argint şi aramă) care a înviorat schimburile comerciale. În politica externă Aurelian a înregistrat succese remarcabile, străduindu-se să apere imperiul de frecventele invazii barbare şi să refacă unitatea acestuia, sfărâmată în timpul lui Gallienus.
În drum spre Orient, în vederea începerii unei campanii împotriva Imperiului Sasanid, Aurelian este asasinat de secretarul său, la Byzantion, ca urmare a unui obscur complot de palat.

Caius Iulius Caesar Germanicus (*31 august 12 - †24 ianuarie 41) cunoscut drept Caligula a fost al treilea împărat roman şi al treilea membru al dinastiei iulio-claudiene, domnind din 37 până în 41.
Fiu al generalului Germanicus şi al Agrippinei Maior, îşi petrece copilăria alături de tatăl său, în mijlocul soldaţilor de pe Rin, de la care primeşte porecla de Caligula („Cizmuliţa”).
Deşi în timpul lui Tiberius (unchiul său) nu se afirmă în viaţa politică, la moartea acestuia (16 martie 37), este proclamat împărat de garda pretoriană şi recunoscut de senat. După primele 8 luni de domnie, politica lui capătă brusc semnele despotismului şi incoerenţei. Arbitrariul politicii interne şi externe, extravaganţele şi cruzimile, fastul serbărilor şi risipirea tezaurului strâns de predecesorul său, măsurile fiscale opresive, declanşează două conspiraţii împotriva sa (în 39 şi 40), soldate, fiecare, de numeroase execuţii. La 24 ianuarie 41, Caligula este asasinat în apropierea palatului său din Roma, în urma unei conspiraţii a pretorienilor în frunte cu Cassius Chaerea şi L. Annius Vincianus. Numele lui este supus de senat unei damnatio memoriae. Îi succede la tron Claudiu I, unchiul său, proclamat împărat de garda pretoriană.

Marcus Aurelius Antoninus (4 aprilie 186–8 aprilie 217), cunoscut sub numele Caracalla, a fost împărat roman din 211 până în 217.
Caracalla, porecla împăratului derivă de la numele celtic al unei mantale purtate în Gallia. Fiu al lui Septimius Severus şi al Iuliei Domna, născut la Lyon, Caracalla este desemnat în 196 caesar, iar în 198 augustus, devenind la 4 februarie 211, la moartea tatălui său, coîmpărat alături de fratele său, Geta. Ura dintre cei doi fraţi duce, în februarie 212, la asasinarea lui Geta în palatul din Roma, urmată de uciderea a 20.000 de partizani ai acestuia. Caracalla continuă politica lui Septimius Severus de întărire a autorităţii imperiale, având ca principal sprijin armata.
Consecinţe îmsemnate pentru istoria Romei va avea "Constituţia Antoniniană" promulgată de el în 212, care acordă cetăţenia romană întregii populaţii libere din imperiu, provincii. Iniţiază o politică externă ofensivă, luptă la răsărit de Rin împotriva alamanilor (213), la Dunăre împotriva carpilor (214), iar în 215 începe un nou război împotriva Regatului Part. Este asasinat în aprilie 217, în timpul campaniei din Mesopotamia, din instigarea prefectului pretoriului, M.Opellius Macrinus, care se proclamă împărat.

Augustus Caesar (* 23 septembrie 62 î.Hr. la Roma, † 19 august 14 d.Hr. la Roma), cunoscut înainte ca Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de "Augustus", pe care l-a luat în 27 î.Hr.
Când Republica Romană (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul său, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius Cezar, şi-a consolidat poziţia prin înfrângerea rivalului său la putere, Marcus Antonius, în bătălia de la Actium din anul următor. Avea o muncă predefinită; anii de război civil au lăsat Roma într-un stat al anarhiei. Mai mult, Roma nu era pregătită să accepte controlul total al unui despot.
Octavius (sau Octavian) era inteligent. Mai întâi, a desfiinţat armatele sale şi a ţinut alegeri. Octavian a fost ales în funcţia puternică de Consul. În 27 î.Hr., a returnat în mod oficial puterea Senatului Romei, şi s-a oferit să renunţe la propria sa supremaţie militară peste Egipt. Nu numai că l-a refuzat, dar Senatul i-a dat control asupra Spaniei, Galiei şi Siriei. Puţin mai târziu, Senatul i-a dat titlul de Augustus (cel venerat).
Augustus ştia că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcţia de Consul. În 23 î.Hr., a renunţat la această funcţie, în favoarea altor două mai puternice. În primul rând, i-a fost garantată funcţia de tribun, care îi permitea să convoace Senatul după voinţa sa şi să pună afacerile înaintea sa. De vreme ce funcţia de tribun era în mod tradiţional asociată cu plebeii, asta i-a consolidat poziţia pentru mai târziu. În al doilea rând, a primit o nouă competenţă sub forma unei puteri "imperiale", care îi conferea autoritate supremă în toate problemele legate de guvernarea teritorială. Se spune că în 23 î.Hr. Augustus şi-a asumat funcţia de Împărat al Romei. Totuşi, el folosea adesea un titlu civil, Princeps, sau "Primul Cetăţean."
Ca Împărat, Augustus a organizat problemele publice ale imperiului cu îndrăzneală; datorită geniului său, a durat Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme de monetărie şi impozite standardizate; a creat o structură pentru serviciul militar civil ce consista din cavaleri şi oameni liberi (foşti slavi). S-a îngrijit şi de beneficiile de pensionare pentru soldaţi.
Era un maestru al propagandei, şi patronatul său asupra scriitorilor romani Horatiu, Livius şi (în special) Virgiliu i-a permis să-şi cimenteze poziţia prin intermediul poeziei şi a prozei. Folosirea jocurilor şi a ceremoniilor speciale, pentru a se celebra pe el însuşi şi pe familia sa, i-a sporit popularitatea.
Augustus a fondat de asemnea şi primul grup de pompieri din lume şi a creat o forţă de poliţie obişnuită pentru Roma.
De fapt, controlul puterii lui Augustus prin întreg Imperiul era aşa de absolut, că îi permitea să-şi numească susccesorul, un obicei abandonat şi ridiculizat de la fondarea Republicii. La început, era indicat Marcellus, nepotul său de soră, ce era căsătorit cu fiica sa, Iulia. Între timp însă, acesta a murit din cauza otrăvirii mâncării (23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, ce spuneau că Marcellus ar fi fost otrăvit de soţia lui Augustus, Livia Drusilla, sunt neconcludente.
După moartea lui Marcellus, Augustus şi-a însurat fiica cu mâna sa dreaptă, Marcus Agrippa. Din această căsătorie au rezultat trei copii, Gaius Caesar, Lucius Caesar şi Postumus Agrippa (numit în acest mod pentru că s-a născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intenţiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii moştenitorii săi, au devenit aparente când acesta i-a adoptat ca proprii săi fii. Augustus a arătat afecţiune şi faţă de fii săi vitregi (copii Liviei din prima căsătorie), Nero Claudius Drusus Germanicus şi Tiberius Claudius, după ce aceştia au cucerit o mare parte din Europa Centrală.
Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, să divorţeze şi să se căsătorească cu văduva lui Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar la scurt timp după aceasta s-a pensionat. Totuşi, luând în considerare moartea prematură a ambilor fraţi vitregi ai săi, Gaius and Lucius, respectiv în 4 d.Hr. şi 2 d.Hr., şi a fratelui său Drusus (9 î.Hr.), Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a fost adoptat de Augustus.
Pe 19 august 14, a murit Augustus. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau l-a divinizat). Postumus Agrippa şi Tiberius au fost numiţi co-moştenitori. Pe de altă parte, Postumus a fost exilat şi menţionat ca mort în jurul aceleaşi date. Cine i-a ordonat moartea este necunoscut, dar drumul lui Tiberius era liber acum să-şi asume aceleaşi puteri ca şi tatăl său vitreg.

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. - 13 octombrie 54), a fost al patrulea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene şi a domnit din 41 până în 54.
Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) şi al Antoniei Minor, frate mai tânăr al generalului Gemanicus, născut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participă până la urcarea pe tron, datorită unei sănătăţi mai şubrede şi a unor infirmităţi congenitale, la viaţa politică, preferând o existenţă retrasă, consacrată studiului. Este proclamat împărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula şi recunoscut apoi de către senat. În timpul domiei sale începe construcţia unui sistem defensiv de fortificaţii pe Rin şi Dunăre, provinciile beneficiază de o bună administrare şi o bogată activitate edilitară (şosele, apeducte, porturi). Acordarea cetăţeniei romane locuitorilor unor oraşe din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale. În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea, în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. După executarea Messalinei, cea de-a treia soţie, în 48, acuzată de Narcissus de complot, Claudius se căsătoreşte în 49 cu Agrippina Minor Iulia şi-l adoptă pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua soţie.

Marcus Aurelius Claudius Gothicus (cca. 214 - ianuarie 270), cunoscut drept Claudius II, a condus Imperiul Roman pentru mai puţin de doi ani (268 - 270).
Născut în Dalmaţia, ajunge unul dintre cei mai capabili generali ai împăratului Gallienus, comandant al trupelor din Balcani. După asasinarea lui Gallienus, în cursul luptei împotriva uzurpatorului Aureolus, Claudius este proclamat împărat. El îl înfrânge pe Aureolus, respinge o invazie a alamanilor în lupta de la lacul Benacus (nordul Italiei) şi obţine în 269, în bătălia de la Naissus (Iugoslavia), o răsunătoare victorie asupra goţilor şi herulilor care invadasera Peninsula Balcanică.
Victoria îi aduce cognomenul de Gothicus şi pune stavilă, pentru câteva decenii, atacurilor acestor popoare împotriva imperiului. Claudius moare de ciumă în oraşul Sirmium din Pannonia, la tron urmându-l Quintillus.

Marcus Aurelius Commodus Antoninus (31 august 161–31 decembrie 192) a fost împărat roman din 180 până în 192.
Fiu al lui Marcus Aurelius şi al Faustinei, născut la Roma ("primul moştenitor al tronului născut în purpură"), Commodus este ridicat la rang de caesar în 166 iar la cel de augustus (şi coregent) în 177. Proclamat împărat la moartea tatălui său, Commodus renunţă la politica ofensivă. Instituie un regim absolutist în formele teatrale ale monarhiilor orientale. Puterea este exercitată de favoriţii săi, Tigidius Perennius şi M.Aurelius Cleander, apoi de Q.Aemilius Laetus, prefecţi ai pretoriului. Cultele orientale cunosc acum o largă răspândire. La 31 decembrie 192, cade victimă unei conspiraţii de gineceu, iniţiată de Q.Aemilius Laetus, Eclectus şi de Marcia (amanta împăratului). Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).

Flavius Iulius Constans (320 - 18 ianuarie 350), a fost împărat roman care a domnit din 337 până în 350.
Fiul cel mai mic al lui Constantin cel Mare şi al Faustei, ridicat în 335 la rang de caesar, Constant devine în 337, la moartea tatălui său, împreună cu cei doi fraţi, Constantin II şi Constanţiu II, augustus, încredinţindui-i-se guvernarea Italiei, Illyricum-ului şi Africii. Încercarea lui Constantin II de a a-l tutela, urmată de invadarea Italiei, se soldează cu moartea acestuia în lupta de la Aquileia (340), Constant extinzându-şi stăpânirea şi asupra Galliei, Hispaniei şi Britanniei. Severitatea atitudinii faţă de armată şi austeritatea politicii sale fiscale declanşează conspiraţia lui F.Magnus Magnentius care este proclamat împărat la Autun, în Gallia. Nevoit să fugă, Constant este ucis în apropiere de Pirinei.

Flavius Claudius Constantinus (februarie 317-340), împărat roman (337-340).
Fiu al lui Constantin cel Mare şi al Faustei, născut la Arelate (Arles) în Gallia. Desemnat în 337 caesar, participă în 332 la luptele de la Dunărea de Jos împotriva goţilor şi, în 337, la moartea tatălui său, este ridicat împreună cu cei doi fraţi, Constant şi Constanţiu II, la rangul de augustus, încredinţindui-i-se guvernarea provinciilor occidentale: Gallia, Hispania şi Britannia. După încercarea nereuşită de a institui o tutelă asupra fratelui său mai tânăr, Constant, Constantin pătrunde cu o armată în Italia, dar este ucis, în apropiere de Aquileia, în 340.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost împărat roman între 306 şi 337.
Tinereţea şi venirea la putere.
Născut la Naissus, în provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niš din Serbia), ca fiu al generalului Constantinus Chlorus (viitorul împărat Constanţiu I) şi al Helenei. În 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în est, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmaţiei. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293.

La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar. În 305, după abdicarea lui Diocleţian şi Maximian, se alătură tatălui său, în Apus. La moartea lui Constanţiu I, la Eburacum (astăzi, York), în Britannia (25 iulie 306), este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului şi îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment Constantin a acceptat dar pacea şi a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxenţiu, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condiţiile destrămării tetrarhiei, la conferinţa de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înţelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forţele lui Maxentius la Turin, Verona şi în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius îşi găseşte moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.
 El a fost cel care a modificat Biblia , in timpul cand se purta „razboiul“ intre creştini şi necreştini. Fara intervanţia lui, conflictul ar fi continuat.
Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuţilor creştinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranţa, ci şi restituirea bunurilor creştinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creştin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoţiunea sa faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina şi proconsulului Africii nişte scrisori din care reieşea faptul că el susţine religia creştină, subvenţiona Biserica creştină din fonduri publice, scutea clerul de obligaţii publice şi se considera slujitorul lui Dumnezeu. În 312, Constantin a trecut la credinţa creştină şi a continuat să deţină funcţia Pontifex Maximus. În urma întrevederii dintre Constantin şi Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat "Edictul de la Milano". Textul acestui edict este dat de Lactanţiu în latină şi de Eusebiu în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuţie asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinţea creştinismul ca religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinţa creştină.


Conflictul cu Licinius

Relaţiile dintre cei doi împăraţi au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanşează un prim război civil. Constantin obţine o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înţelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licnius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale europene cu excepţia Traciei, păatrându-şi însă poziţia de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunţat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni şi fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an şi 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, iniţiază o politică anticreştină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de poziţiile bisericii creştine. În noul război civil care izbucneşte în 324, Licinius este infrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) şi Chrysopolis în Asia Mica (18 septembrie), este capturat şi executat anul următor la Tesalonic.
Guvernarea lui Constantin
Imperiul este reunificat şi supus autorităţtii unui unic împărat, situaţie nemaiîntâlnită din 285. Constantin, care se revendica alesul pe pământ al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creştin. Principiul adopţiunii este înlocuit cu cel al eradităţii dinastice. Constantin a continuat şi a desăvârşit toate reformele iniţiate de împăratul Diocleţian. Numărul provinciilor este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial. Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses). Din iniţiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava şi Oescus, un pod peste Dunare, care reflectă importanţa dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recupereaza o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de împăratul Aurelian). Acum Constantin şi-a adăugat şi titlul de Dacicus Maximus. Pe plan religios, în 325, are loc la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.
Constantinopol - noua Romă
Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa 4 km în afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec. Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 328. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi împărţit în 14 districte administrative. Există şi aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiti clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început şi construcţia a doua mari biserici, Hagia Spohia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc, inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul.
Viaţa de familie
În septembrie 307, la Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunţând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanţiu, Constant, Constantina şi Helena. Reşedinţa lui Constantin era oraşul Trier, aşa cum fusese şi pentru tatăl său, Constanţiu şi, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o şi pe mama sa, Helena. La sfârşitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanţia se căsătoreşte cu Licinius. Pe 8 noiembrie 324, Constantin şi-a numit fiul Constanţiu în functia de caesar şi se pare că în aceeaşi zi a oferit rangul de augusta soţiei sale Fausta şi mamei sale, Helena. În anul 326, Constantin a ordonat execuţia fiului său mai mare, Crispus. Ordinul a fost îndeplinit de Pola, în Istria. În acelaşi an, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorat-o şi pe soţia sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani. Atât Crispus cât şi Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost şterse din inscripţiile şi înscrisurile publice.
Ultimii ani ai lui Constantin
Între 325 şi 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica şi să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creştinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creştinism, iar regatul său a devenit oficial creştin la începutul secolului al IV-lea. La scurt timp după Paştele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a dorit să fie botezat de către episcopul Eusebios iar după botez a purtat numai veşminte albe precum ale unui neofit creştin în locul veşmintelor imperiale. În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (astăzi, în Turcia). Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial. Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanţiu II şi Constant şi-au luat titlul de augustus, împărţind imperiul.
Constantin în arta romană.
Începând cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său. Privirea lui este acum îndreptată în sus şi în depărtare; aceasta reflectă pretenţia lui nu la divinitate, ci la misiunea şi inspiraţia sa divină. De asemenea, el renunţă să mai poarte coroana de lauri şi adoptă diadema. La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un uriaş cap de marmură al lui Constantin, de trei ori mărimea naturală. A fost datat 325/326. Cea mai cunoscută asemanare cu Constantin o reprezintă uriaşul cap de marmură din il cortile în Palazzo dei Conservatori de pe colina Capitoliu din Roma. Are o înălţime de 2,55 metri şi cântăreşte între 8 şi 9 tone. Un portret remarcabil al lui Constantin poate fi văzut la Muzeul Naţional din Belgrad. Este un cap de bronz în mărime naturală care provine de la Naissus, locul de naştere al împăratului. A fost datat în circa 330. De menţionat alte două statui ale lui Constantin ambele datate în circa 320, în care împăratul apare în veşminte militare. La moartea lui Constantin au fost bătute patru tipuri diferite de monede omagiale.

Gaius Flavius Valerius Constantius (31 martie 250 – 25 iulie 306) a fost împărat al Imperiului Roman de Apus (305–306). A fost tatăl lui Constantin cel Mare.
Născut într-o familie modestă din Illyria, Constanţiu îmbrăţişează cariera armelor, devine prefect al pretoriului şi este desemnat, la 1 martie 293, în cadrul primei tetrahii, caesar al lui Maximian, răspunzător de guvernarea Galliei, Hispaniei şi Britanniei.
General energic şi talentat, Constanţiu îl înlătură pe Allectus, lichidând secesiunea Britanniei (294), respinge atacuri ale francilor şi alamanilor la Rin (298). În cadrul celei de-a doua tetrarhii (1 mai 305), Constanţiu este desemnat augustus al Occidentului, dar moare la scurt timp la Eboracum (York), la 25 iulie 306.

Constantinus Flavius Iulius (7 august 317 - 3 noiembrie 361), împărat roman (337-361) a fost cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare şi al Faustei.
S-a născut în Sirmium (oraş în Illyricum). A fost ridicat în 324 la rangul de cezar, apoi în 337, la moartea tatălui său, împreună cu cei doi fraţi ai săi, Constant şi Constantin II, la cel de augustus, încredinţindui-i-se guvernarea Orientului Egiptului şi Traciei. Constanţiu poartă un lung război împotriva Persiei (337-361), încheiat fără ca o tabără să poată dobândi un succes decisiv. După moartea lui Constant (350), Constanţiu organizează o campanie împotriva lui Magneticus şi, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353), devine stăpân al întregului Imperiu Roman.
Moare la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligenţă, suspicios, crud, superstiţios, Constanţiu rămâne totuşi cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.

Gaius Messius Quintus Traianus Decius (201- 1 iulie 251), împărat roman (249 - 251), s-a născut la Budalia aproape de Sirmium în provincia Pannonia Inferior.
A devenit senator, apoi guvernator al Moesiei şi prefect al Romei. Decius este însărcinat în 249 de împăratul Filip Arabul cu restabilirea ordinei în Moesia şi Pannonia, tulburate de invazii ale goţilor şi de rebeliuni militare. Este proclamat împărat, de către trupele de la Dunare, la Viminacium.
Victorios în bătălia de la Verona (septembrie 249) împotriva lui Filip Arabul, Decius este cel dintâi dintre generalii originari din Illyricum care ocupă tronul imperial în secolul III. A lansat un program politic tradiţionalist, de revenire la linia politică augustană. În 250 el iniţiază prima mare persecuţie anticreştină generalizată în întregul Imperiul Roman. A încercat să redreseze situaţia economică a Daciei permiţându-i să bată monedă de bronz proprie. Fragmente dintr-o statuie a lui au fost găsite în capitala provinciei Dacia -colonia Ulpia Traiana-Sarmizegetusa.
Decius şi fiul său Herennius (caesar în 250, augustus în 251) sunt ucişi în vara anului 251 la Abritius (Moesia). Decius este primul împărat roman ce cade într-o luptă cu "barbarii".

Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (245–312), cunoscut drept Diocleţian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până în 1 mai 305.
Născut într-o familie săracă din Dalmaţia, Diocleţian îşi începe cariera militară ca simplu soldat, devenind comandantul gărzii personale a lui Numerianus. La moartea acestuia este proclamat agustus de armata din Orient (20 noiembrie 284). După bătălia de la Margus (primavara anului 285) şi dispariţia lui Carinus, rămâne unic împărat, desemnându-l pe tovarăşul său de arme, Maximian, caesar în 285. Apoi, în anul 286 îl numeşte augustus şi îl însărcinează cu apărarea Occidentului. La 1 martie 293, Diocleţian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare. Sub presiunea frecventelor uzurpări interne şi a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el iniţiază o originală reformă constituţională sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupaţi într-un colegiu în care celor doi auguşti li se subordonează doi caesari.
Diocleţian cu reşedinţa la Nicomedia, răspundea de administrarea provinciilor orientale (având subordonat pe caesarul Galerius care, de la Sirmium, asigura paza Illyricumului, Macedoniei şi Greciei). Căsătoria lui Maximian şi a lui Galerius cu fiicele lui Diocleţian, a lui Constanţiu I cu fiica lui Maximian vizează întărirea tetrarhiei, în care rolul lui Diocleţian rămâne predominant. Poartă un război victorios asupra Persiei sasanide (297-298), fixând graniţa romană pe fluviul Tigru –limita maximă a expansiunii imperiului în Orient. Încercarea de a reforma viaţa religioasa prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticreştine care declanşează cea mai mare persecuţie din istoria imperiului împotriva acestei religii.
Pe plan intern şi extern imperiu depăşeşte în timpul domniei lui Diocleţian criza secolului III. Puterea militară este separată de cea civilă, toate numirile în aparatul administrativ şi militar rămân în apanajul împăratului. O grijă deosebită este acordată întăririi limesului şi construirii de numeroase castella şi drumuri, care fac din graniţă o zonă fortificată. Efectivele militare sporesc la cca. 500.000 de soldaţi, numărul legiunilor la cca. 60, mai mici şi mai mobile. Dobrogea este separată de Moesia Inferior şi transformată în provincie separată, sub numele de Scythia (cu reşedinţa în oraşul Tomis), aparţinând diocezei Tracia şi apărată de 2 legiuni cu garnizoana la Noviodunum şi Troesmis. În dorinţa de a impune noul sistem constituţional, Diocleţian şi Maximian abdică în aceeaşi zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii şi redevin persoane particulare. Diocleţian se retrage până la moarte, în palatul său din Salona.

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domiţian, a fost împărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 până în 96.
Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian şi al Domitillei şi fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavi. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de dominus et deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viaţă) şi intră în conflict cu aristocraţia senatorială.
Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domiţian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor şi a aliaţilor lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este împărţită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componenţă intră şi Dobrogea) şi Moesia Superior. Campania iniţiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae şi duce la încheierea unei păci de compromis între Roma şi Dacia (89). La 18 septembrie 96, Domiţian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjuraţii de palat, organizată de comandantul gărzii palatului şi de soţia sa, Domitia Longina.

Elagabalus sau Heliogabalus (cca. 203 – 11 martie 222), născut Varius Avitus Bassus şi cunoscut de asemenea ca Varius Avitus Bassianus Marcus Aurelius Antoninus, a fost împărat roman al dinastiei Severilor şi a domnit din 218 până în 222.
Fiu al lui Sextus Varius Marcellus, cavaler roman din Apaeea şi al Iuliei Soaemias, nepot al împăratului Caracalla, preot din Emesa al zeului soare (Elah-Gabal), numit de posteritate Elagabal (Heliogabalus), este proclamat împărat în primăvara anului 218 de legiunile din Siria, nemulţumite de politica austeră a lui Macrinus. Elagabalus dobândeşte tronul imperial, restabilind dinastia Severilor. Puterea reală este exercitată însă de Iulia Maesa (bunica) şi Iulia Soaemias (mama sa). Politica autocrată, excesele şi capriciile împăratului-copil compromit în scurt timp noul regim. Sub presiunile Iuliei Maesa, Elagabalus îl adoptă şi-l ridică la rangul de caesar pe M. Aurelius Alexander, vărul său (221).
S-a căsătorit împotriva tradiţiilor, cu o vestală şi se comporta într-un mod bizar (se farda, îmbrăca costume femeieşti) ceea ce a mărit nemulţumirile opiniei publice. Moare ucis, împreună cu mama sa, de garda pretoriană în martie 222.

Marcus Iulius Philippus (cca. 198 - 249), cunoscut ca Filip Arabul după originea familiei sale, a fost împărat roman între anii 244 - 249.
Este fiul unui şeic din Trachonitis (estul Siriei). Devenit în 243 prefect al pretoriului, Filip îl asasinează în timpul campaniei antipersane, în apropiere de Eufrat, pe împăratul Gordian III, fiind proclamat augustus de către armată.
În urma luptelor grele purtate la Dunarea de Jos (245-247), Filip respinge cea mai puternică invazie a carpilor în această regiune şi adoptă titlul triumfal Carpicus Maximus. În martie 248 serbează la Roma cu un impresionant fast împlinirea a 1.000 de ani de la întemeierea oraşului. În politica sa internă a încercat să colaboreze cu senatul, a organizat Jocurile seculare.
A încheiat pace cu perşii cărora le-a plătit un stipendium de 500.000 de denari şi le-a cedat unele teritorii din Mesopotamia. După aceasta s-a întors la Roma lăsând în oraş pe fratele său Iulius Priscus. A fost numit comandant suprem al armatelor. Concomitent, au fost luate măsuri pentru întărirea graniţelor provinciei din aceste părţi ale imperiului şi cu deosebire ale Daciei.
Invaziile goţilor la Dunare, uzurpările lui Iotapianus (Siria) şi Pacatianus (Moesia) slăbesc poziţia lui Filip, care este înfrânt şi ucis în bătălia de la Verona de către Decius.

Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3 î.Hr. - 15 ianuarie 69) a fost împărat roman din iunie 68 până la moartea sa. A fost primul împărat al Anului celor patru împăraţi.
Născut la Terracina (Latium) într-o ilustră familie senatorială, Galba devine în anul 60 guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis, după o lungă carieră militară. Proclamat împărat de către legiunile sale şi recunoscut şi de senatul din Roma la 9 iunie 68, soseşte în octombrie în capitală. Instaurează un regim de austeritate în domeniul financiar şi de severitate în cadrul armatei. Excelent în poziţii subordonate şi în administraţia provincială, Galba nu corespunde însă funcţiei supreme.
Răscoala legiunilor din Germania îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru îl determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar şi coregent. Dezamăgit în speranţa sa de a fi adoptat, M. Salvius Otho profită de nemulţumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împăratului. La 15 ianuarie 69, Galba şi Calpurnius Piso sunt ucişi în for de către pretorieni răzvrătiţi.

Galerius Maximianus (cca. 250 - 5 mai 311) sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, împărat roman în perioada 305-311.
Născut în apropiere de Serdica (astăzi, Sofia) într-o familie de ţărani, Galerius îmbrăţişează cariera armelor, urcă pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împăraţilor Aurelian şi Probus. În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Diocleţian, caesar, răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene. Galerius respinge atacurile sarmaţilor, carpilor, bastarnilor la frontiera danubiană, luând de şase ori titlul de Carpicus Maximius şi participă, alături de Diocleţian, la războiul victorios împotriva Persiei Sasanide (297-298). A divorţat de prima soţie şi s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Diocleţian.
A contribuit în mare măsura la reconstituirea Limes-ului dobrogean. Bucurându-se de mare încredere în faţa lui Diocleţian, mai ales după victoria împotriva perşilor, Galerius l-a determinat să dea o seria de decrete împotriva creştinilor (303-304).
Augustus al Orientului în cea de-a doua tetrarhie (1 mai 305), îşi consolidează poziţia dominantă prin desemnarea lui Flavius Severus ca augustus în Occident şi a nepotului său, Maximinus Daia, caesar. Proclamarea lui Constantin cel Mare ca împărat de către trupele din Britannia şi a lui Maxentius în Italia (306), dispariţia lui Severus II (307) contribuie la destramarea treptată a tetrarhiei, încheiată odată cu moartea sa. Sprijinătorul cel mai zelos al poiliticii anticreştine a lui Diocleţian, Galerius a promulgat cu câteva zile înainte de moarte, la 30 aprilie 311, un edict de toleranţă faţă de noua religie.

Publius Licinius Egnatius Gallienus (218-268) a fost co-împărat cu tatăl său, Valerian din 253 până în 260 şi apoi a domnit singur din 260 până în 268.
Gallienus este asociat la domnie după proclamarea tatălui său, Valerian, ca împărat, încredinţându-i-se apărarea provinciilor din Europa, în timp ce Valerian administa Orientul.
După căderea lui Valerian în captivitate sasanidă (259), rămâne unic împărat. În timpul domniei lui Gallienus, criza statului roman din secolul III ajunge la apogeu; hotarele sunt străpunse continuu de popoarele barbare care pătrund tot mai adânc în provincii; creşte numărul uzurpatorilor proclamaţi de legiunile cantonate în provinciile de graniţă.
Autoritatea reală a lui Gallienus se limitează treptat la Italia şi provinciile balcano-dunărene. În această perioadă critică, Gallienus se impune ca unul dintre marii împăraţi romani. Sub presiunea evenimentelor, impune o serie de reforme: crearea unui corp nobil de intervenţie de cavalerie grea, înlăturarea reprezentanţilor ordinului senatorial de la conducerea legiunilor, accelerarea pătrunderii unităţilor auxiliare recrutate dintre barbari în armata romană.
Senatului i s-a luat dreptul de a bate monedă de aramă. În politica externă Gallienus a fost nevoit să facă mari eforturi pentru a pune stavilă invaziilor barbare care aveau loc aproape în fiecare an. Goţii, carpii, hierulii atacau pe uscat şi pe mare şi prădau până departe în interiorul imperiului provincii răsăritene din Asia Mica şi Peninsula Balcanică.
În 260 a emis un edict prin care garanta libertatea cultului. Filoelen, Gallienus încercă să sprijine şi să încurajeze filosofia şi artele. În 257 luptă în nordul Daciei împotriva dacilor liberi (acum adoptă titlul de Dacicus Maximus). În august 268, Gallienus este victima unei conjuraţii a generaliilor săi în timp ce asedia în Mediolanum pe generalul Aureolus, care se proclamase împărat.

Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost împărat roman care a domnit între 361 - 363.
Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios şi Maximos din Tyr. A abandonat religia creştină în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.
În februarie 360, la Luteţia (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului şi vine la Constantinopol. Scurta lui domnie stă sub semnul reacţiei anticreştine şi încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor şi moravurilor străbune. Adoptă edicte anticreştine, care-i aduc cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice şi filologice, Iulian a lăsat o bogată şi multilaterală operă literară scrisă în limba greacă.
Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian moare câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el se sfârşeşte dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 –10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, a fost împărat roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre cei aşa-zişi cei "cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman".
Originar din colonia Italica din Hispania, ca şi Traian, care îi este rudă şi tutore şi cu a cărui nepoată se va căsători, Hadrian îşi începe cariera în rândurile armatei. Guvernator al Siriei (din 116/117), Hadrian este adoptat de către Traian şi, la insistenţele Plotinei, soţia acestuia, desemnat pe patul de moarte, succesor (8 august 117).
Începutul domniei este marcat de "conspiraţia celor patru consulari", soldată cu executarea lor. Spirit neliniştit, sensibil, de o neobosită curiozitate, Hadrian a străbătut în lungi călătorii toate provinciile imperiului, în care a petrecut mai mult timp decât la Roma.
A iniţiat o serie de reforme în armată şi justiţie; arta şi arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. În capitală este restaurat Panteonul, se construieşte Mausoleul sau viitorul Castel San Angelo – mormântul împăraţilor romani până la Caracalla. Hadrian a acordat o deosebită atenţie promovării filosofiei şi literaturii, manifestând o pronunţată înclinare pentru cultura greacă.
El însuşi era filosof şi scriitor oarecare autor de poezii în greacă şi latină, discursuri, scrieri filologice şi enciclopedice. Pe plan extern, încheie pacea cu partii şi renunţă la ultimile cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, Asiria şi Mesopotamia, fixând graniţa orientală pe Eufrat.
Legate de vizitele împăratului în Dacia au loc două reorganizări administrative ale provinciei, împărţită în 119 în Dacia Superior şi Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior şi Dacia Inferior.
În anul 132, intenţia lui Hadrian de a înălţa un templu al lui Iupiter la Ierusalim declanşează ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Simon Bar-Kochba reprimată în 135. Rămâne una dintre cele mai originale personalităţi din galeria principatului.

Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius (cca. 250 - 325) a fost împărat roman din 308 până in 324.
Ofiţer provenit dintr-o familie de ţărani din Moesia Superior, favorit al lui Galerius, Licinius este proclamat augustus al Occidentului la conferinţa de la Carnuntum (noiembrie 308). După moartea lui Galerius (311), Licinius ocupă proviincile danubiano-balcanice până la Hellespont. În 312 se apropie de Constantin cel Mare, alianţă întărită prin căsătoria lui cu Flavia Iulia Constanţia, sora acestuia, în martie 313, la Mediolanum (acum Milano).
În urma întrevederii de la Mediolanum (februarie-martie 313) a celor doi împăraţi, se promulgă edictul prin care creştinismul este recunoscut ca religie egală în drepturi cu celelalte culte din imperiu. Victorios în războiul cu Maximinus Daia (313), Licinius ocupă toate provinciile orientale deţinute de acesta, devenind stăpân al întregului Orient. Noul conflict cu Constantin cel Mare, soldat în 316 cu un prim război civil între cei doi împăraţi, va fi temporat atenuat în urma păcii de compromis încheiate. Sprijinit de cercurile păgâne din Orient, iniţiază o politică anticreştină.
Înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (iulie) şi Chrysopolis în Asia Mica (septembrie), cu flota distrusă de Crispus, fiul lui Constantin, Licinius este făcut prizonier şi executat în anul următor la Tesalonic.


1 Marcus Opellius Macrinus (cca. 165 - 218) a fost împărat roman pentru 14 luni (11 aprilie 217- iunie 218).
Născut în Caesarea din provincia romană, Mauretania, Macrinus devine în 212 prefect al pretoriului în timpul împăratului Caracalla. În 217, în timpul campaniei din Mesopotamia împotriva parţilor, iniţiază asasinarea acestuia. Îl succede la tron, fiind primul reprezentant al ordinului ecvestru care ocupă tronul imperial.
Politica austeră şi severă a împăratului provoacă o reacţie de nemulţumire, abil exploatată de Iulia Maesa şi de reprezentanţii dinastiei Severilor. Astfel, în primăvara anului 218 o rebeliune a armatei din Orient, în vederea reinstalării pe tron a urmaşilor lui Septimius Severus şi Caracalla. Înfrânt în bătălia de la Antiohia, Macrinus este ucis împreună cu fiul său minor, M. Opellius Antonius Diadumenianus (pe care îl ridicase la rang de augustus).
Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (*26 aprilie 121, Roma - †17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împărat roman din dinastia Antonină, între anii 161 şi 180 p.Chr., şi filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.
Biografie
Marc Aureliu s-a născut la 26 aprilie 121 la Roma, fiu al lui Annius Verus. Era nepot prin alianţă al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorinţa împăratului Hadrian, predecesorul său. După ce Antoninus Pius a devenit el însuşi împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) şi în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului. În anul 161, Marc Aureliu devine el însuşi împărat.
Marc Aureliu: împărat roman
Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă faţă unor amneninţări din diferite părţi. După ce reuşeşte să înăbuşe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice şi britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parţilor a provinciilor orientale ale imperiului. În timp ce fratele său prin adopţiune, Lucius Verus - asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredinţarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus şi Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parţilor, ocupându-le şi două oraşe principale, Seleucia şi Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecinţe sociale şi economice. În zona dunăreană, triburile germanice Marcomanii şi Sarmaţii ameninţă direct Italia de nord.
Marc Aureliu preia direct conducerea operaţiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se prepară să pornească împotriva generalului rebel, dar - înainte de a se ajunge la un război civil - Cassius este omorît şi liniştea este restabilită datorită fidelităţii guvernatorului Capadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu Sarmaţii şi se îndreaptă totuşi spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria şi Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna şi Atena, unde se iniţiază - împreună cu fiul său Commodus - în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soţia sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătoreşte triumful asupra Marcomanilor şi Sarmaţilor, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În acelaşi an tebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecţioase în oraşul Vindobona (azi Viena).

În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul şi a iniţiat o serie de reforme în problemele administrative şi de drept, a construit şcoli, spitale şi orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuţii ale creştinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).
Marc Aureliu: filosof
Încă din tinereţe, Marc Aureliu a primit o educaţie solidă în retorica greacă şi latină prin instructorii săi, Herodes Atticus şi Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreţinut o bogată corespondenţă, în parte păstrată până azi. Formaţia sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia şi Sextus din Cheroneia. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heautun ("Către sine însuşi"), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes ("Meditaţii"), în 12 cărţi. Conţinutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viaţa de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viaţă morală după legile naturii poate realiza liniştea interioară, mărinimia şi perfecţiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util şi pe măsura comunităţii. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternităţii în care totul se produce, se reproduce şi se transformă la infinit.
Citate din Marc Aureliu
    * Dacă un om ţi-a greşit cu ceva, gândeşte-te ce reprezentare are el asupra binelui şi asupra răului pentru a comite acea greşeală.
    * Daţi-mi liniştea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba, şi înţelepciunea de a le putea distinge unele de altele.
    * Consecinţele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei.

Marcus Aurelius Valerius Maximianus Herculius (cca. 250 - iulie 310) a fost împărat roman (împreună cu Diocleţian) din 1 martie 286 până în 305.
Născut în apropiere de Sirmium (Pannonia), într-o familie de ţărani săraci, Maximian, care îşi începe cariera ca simplu soldat, urcă în cadrul ierarhiei militare în timpul domniilor împăraţilor Aurelian şi Probus. La 1 aprilie 285 este desemnat de Diocleţian caesar, iar la 1 martie 286 augustus şi coîmpărat, încredinţându-i-se administarea şi apărarea provinciilor Occidentale. Cognomenul Herculis ce i se acordă marchează subordonarea sa faţă de Diocleţian, care şi-l atribuie pe acela de Iovius.
Maximian respinge, la graniţa Rinului, atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor şi herulilor, reprimă mişcarea băgăuzilor din Gallia (285-288), consolidează limesul african ameninţat de triburile nomade. În cadrul sistemului tetrarhiei, instituit la 1 martie 293 de Diocleţian, Maximian administrează din Mediolanum Italia şi Africa, având în subordine pe caesarul Constanţiu I care, din Trier, răspunde de securitatea Galliei, Hispaniei şi Britanniei. La 1 mai 305, sub presiunea lui Diocleţian, Maximian abdică împreună cu acesta la Mediolanum, redevenind persoane particulare. După urcarea pe tron, la Roma, a fiului său Maxentius (306), Maximian reintră în 307 în viaţa politică proclamându-se augustus.
La conferinţa de la Carnuntum, din 11 noiembrie 308, renunţă la titlul său, dar în 310 se proclamă împărat la Arelate (Arles), în Gallia. Intrat în conflict cu Constantin cel Mare, este înfrânt de acesta şi constrâns să se sinucidă.

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (15 decembrie 37 - 9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene. Se presupune că a dat foc Romei.De asemenea era bănuit că ar fi ucigaşul mamei sale (aceasta complotând impotriva lui) şi chiar a propriului fiu . Nero face parte din acei impărati care au fost foarte aspru judecati in literatura antică. Doar in Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justeţea afirmaţiei lui Platon, conform căreia marea nedreptate „nu porneste de la oameni obisnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educaţie gresită”. Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus si al Agrippinei Minor; mama sa a devenit cea de- a patra soţie a imparatului Claudiu care, in anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizându-i drum spre tron. A fost proclamat impărat la 13 octombrie 54, când avea 17 ani şi de un an era casatorit cu Octavia, fiica fostului impărat.
Cand Nero se logodise cu Octavia si fusese adoptat de Claudius, era un băiat „de statură aproape mijlocie, corpul plin de pete si respingător, părul blond, faţa mai degrabă frumoasă decât plăcută, ochii albaştrii şi miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subţiri, in sfârşit o sănătatea excelentă (Suetonius, Nero, 51). Manifesta o deosebită pasiune pentru arte, picta, desena, modela statuete de argilă, incepuse să scrie versuri si să cânte din harpă. Dorea să citească cărţi de filozofie şi de literatură, să aibă prieteni, să fie sincer şi să fugă de vicii. Dar mama sa se opunea categoric artelor şi preocuprărilor spirituale ale copilului. Dorea să facă din el un aristocrat de viţa veche romană, închis, sobru şi ipocrit. Agrippine admitea ca fiul său să fie iniţiat in filosofia lui Seneca numai în ceea ce priveşte simplitatea, calităţi specifice civismului roman de odinioară. Deşi îşi iubea mama, copilul a intuit din timp că el avea o natură deosebită de a ei. „Agrippine –remarcă Tacitus (Anale, XII, 64) – putea da domnia fiului său, dar nu putea răbda să domnească el, era aspră şi ameninţătoare din fire”.
Puterea îi fusese transmisă lui Nero de un grup restrâns de persoane, în centrul căruia stătea insăşi mama sa, însă cum el nu prea era în stare să şi-o exercite din pricina tinereţii şi a intereselor sale, Agrippina impreună cu Burrus şi Seneca le-a fost mai întâi uşor să structureze politica romană. Lui Seneca i-a revenit sarcina redactării alocuţiunilor tânărului principes, formulând astfel principiile unei noi politici.
Faţada strălucitoare acoperea însă o realitate mai puţin grozavă şi care prezenta deja trasături problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare că Nero s-a interesat prea puţin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seamă de a dobândi prestigiu înaintea senatului şi a poporului prin acte de o generozitate demonstrativă. Stilul său de viata se aseamănă in multe privinţe cu cel al tinerilor din familiie nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, întreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe străzile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, şi intreţinea o legătură amoroasă cu liberta Acte, legatura cu Agrippina.
Relaţiile dintre mama şi fiu s-au inrăutăţit şi mai mult atunci când Nero a inceput o legătură amoroasă cu Poppaea Sabiria, soţia senatorului Marcus Salvius Othon şi nepoata consularului Gaius Poppaeus Sabinus. Această femeie avea o conştiinţă de sine mai puternică decât liberta Acte şi i-a cerut lui Nero să divorteze de Octavia şi s-o ia pe ea de soţie; intrucât o înţelegere între Agrippina si Poppaea Sabina părea lipsită de perspectivă, Nero s-a decis s-o omoare pe mama sa. După ce un atentat in largul mării a eşuat, Agrippina a fost omorâtă cu sabia în vila ei din Golful Neapole de către soldaţi ai flotei staţionate la Misemum. În momentul în care se afla faţa in faţa cu ucigaşii trimişi de fiul ei a spus „Loviţi aici”, şi şi-a arătat pântecul din care Nero se născuse. Acesta, când i-au adus corpul gol al mamei sale moarte, n-a spus decât atât : „Ia uite, nu mi-am dat niciodată seama ca am avut o mama aşa de frumoasă”. Şi poate că singurul lucru pe care l-a regretat a fost că n-a avut-o atunci când ea i s-a oferit. Că şi în cazul lui Caligula, nu putem presupune altceva decât nebunia, pentru a explica asemenea reactii. Probabil ca in sangele Claudiilor zăcea o boala ereditară care le afecta creierul.
Pentru Nero, atunci in vârstă de 21 de ani, matricidul a însemnat o cotitură în viată; incepând cu această crimă, el nu s-a mai dat în lături de la omoruri, procese politice si execuţii atunci când era vorba de conflicte întrafamiliale sau politice.
Dar şi Nero a trebuit să ţină cont de atmosfera de la Roma: abia in anul 62 a avut loc divorţul de Octavia, care se bucura de un mare prestigiu in rândurile populaţiei; când, in urma divorţului , au izbucnit tulburări la Roma, Octavia a fost acuzată de adulter, exilată si omorâtă peste puţine zile pe insula Pandateria.
Două evenimente din anii 64 şi 65 au arătat limpede că principatul lui Nero intampină o ripostă crescândă din partea populaţiei şi indeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incediul de la Roma şi descoperirea conjuraţiei lui Piso. Incedii catastrofale avuseseră loc nu rareori in Roma antică, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercursiuni mai mari asupra politici. Se spune ca, cu câteva luni înainte Nero tot bombănea că oraşul fusese rău construit şi că ar trebui refăcut în întregime după un plan urbanistic mai bine găndit.Să-l fi provocat oare chiar el?Poate că nu. în momentul acela el se afla la Anzio şi a alergat repede la Roma, unde a făcut dovada unei energii de nebănuit în acţiunile întreprinse pentru stavibirea dezastrului. Dar faptul că, imediat dupa aceea, glasuri din popor îl acuzau, arată că, chiar dacă n-a făcut-o, lumea îl socotea în stare să o facă. Lucru destul de curios, el nu a reactionat de data aceasta la asemenea acuzaţii, nu i-a persecutat nici măcar pe autorii fluturaşilor şi ai pamfletelor care il aratau cu degetul in fata furiei poporului. Insa, ca un adevărat sef de regim totalitar, s-a gândit că, având in vedere dezastrul, mai înainte de a drege totul, trebuia procedat la găsirea unui vinovat. Şi aşa s-a întâmplat, spune Tacit, că s-a oprit asupra unei secte religioase, apărută de câtva timp la Roma, şi care işi luase numele dupa acela al unui oarecare Hristos, un evreu condamnat la moarte de Pontius Pilat in Palestina, pe vremea lui Tiberiu. Nero altceva nu mai ştia despre aceşti oameni atunci când a pus să fie arestaţi toţi câţi i-au căzut in mână şi, dupa un proces sumar, i-a trimis în camera de tortură. Unii din ei au fost aruncaţi la fiare, alţii răstigniţi, iar alţii unşi cu răşină şi transformaţi în torţe vii. Acum, impăratul putea, în sfârşit, să construiască o capitală aşa cum îi plăcea. Şi, la această treabă care l-a absorbit complet chiar s-a priceput.
Dar, în timp ce Roma se înălţa mai frumoasă decât cea distrusă, murea Poppea, în urma unui avort. Gurile rele şopteau că vinovat era bărbatul, care îi trăsese un picior în pântece pe când se certau. S-ar putea. Oricum însă, pentru el a fost o lovitură grea, deoarece, o dat cu femeia iubită, îşi pierdea şi moştenitorul mult aşteptat. Rătăcind îndurerat pe străzi, a întâlnit într-o zi un tinerel, unul Sporus, care semăna ciudat de mult la fată cu moarta. L-a dus cu el la palat, a pus să-l castreze şi l-a luat de nevastă. Romanii comentau: „Ah, dacă şi tat-su ar fi făcut la fel!…”
În timp ce supraveghea lucrările pentru înălţarea marelui palat, spionii lui au descoperit un complot care urmărea să-l instaleze împărat pe Calpurnius Piso. Au avut loc obişnuitele arestări, obişnuitele torturi, obişnuitele mărturisiri. La una dintre acestea au fost pronunţate şi nişte nume de intelectuali, printre care Seneca şi poetul Lucan. Motivele conspiratorilor au fost formulate pregnant de pretorul Subrius Fulvius; întrebat fiind de Nero, de ce şi-a încălcat jurământul de stindard, acesta i-a răspuns: „Te uram. Nici un alt soldat nu ţi-a fost mai credincios atâta vreme cât meritai să fii iubit. De urât am început să te urăsc după ce ai devenit ucigaşul mamei tale şi al soţiei tale, te-ai apucat să conduci care de luptă, să te produci ca actor şi să dai foc oraşului”. Pentru a-şi asigura loialitatea soldaţilor, Nero a ordonat plata a 2000 de sesterti pe cap de pretor; pentru a justifica tratamentul nemilos aplicat conjuratilor, mărturisirile acestora au fost publicate sub forma unei cărţi.
În planul politicii externe Imperium Romanum a obţinut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deţinut însemnate funcţii de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reuşit după campanii indelungate să obtină, in urma unor tratative abile, recunoaşterea supremaţiei romane in Armenia. De asemenea in 61 a izbucnit o răscoală în Bretannia, şi mai târziu, mai precis in 66, o alta in Caesareea, ambele fiind reprimate.
Cruzimile, veleităţile de artist, stoarcerile de bani şi totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări în maşina administraţiei tradiţionale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intrigănţi şi jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentara în urma risipei neroniene, din cauza construcţiilor extravagante şi a dărniciei făra sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor şi a altor instituţii publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăti private. Un exemplu grăitor in acest sens sunt cei saşe latifundiari din Africa care au fost executaţi de către Nero spre a le răpi imensele domenii agricole. Haosul şi dezordinea trecură din Roma în provincii, unde in locul conspiraţiilor s-au produs „ pronunciamentele” militare. Puterea lui Nero se considera temeinică doar in Roma. Acolo poporul era îndopat cu pâine şi spectacole, iar fidelitatea pretorienilor era cumpărată cu donaţii in bani. Opozitia aristocratică, din sânul căreia se organizau comploturile, nu mai prezenta pericol. Dar provinciile sufereau acum foarte mult din pricina eforturilor financiare impuse de risipitorul Nero. Asasinarea lui Corbulo îi înstrăinase o parte din armată.
A urmat o serie de lupte. Noile defecţiuni îl treziseră cam tărziu pe Nero. Se întoarse degrabă la Roma, şi işi relua programul obişnuit de spectacole şi banchete, ştiindu-se protejat de garda pretoriana comandată de către Tigellinus. În cele din urmă, Nero îndrepta o armată împotriva lui Galba (un bătrân de 73 de an, dar cunoscut ca destoinic militar, care avea de partea lui aproape întregul Occident), comandata de Rubrius Gallus, dar aceasta trecu de partea adversarului. Aflând defecţiunea, Nero îşi rupse hainele şi se lovi cu pumnii in cap strigând: „De ce nu sunt mort! Iată-mă prăbuşit în neagra mizerie, deoarece am pierdut un imperiu şi încă trăiesc!”
Deodata Nero observa că se făcuse gol in jurul lui. Intraseră în pământ toţi bunii săi prieteni; până i Tigellinus „străluci” prin absentă. Capitala căzuse pradă unor zvonuri alarmante, în legătură cu unele nebunii neroniene în proiect, că o nouă incendiere a orasului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca să sfâşie populaţia s.a . În seara de 8 iunie i se adusese la cină mesaje despre proclamarea ca împaărat a lui Galba. Răsturna masa cu o lovitură de picior şi alerga spre o cutiuţă de aur în care-şi păstra otrava, dar otrava şi aceasta fusese furată din palat. Alerga furios afară cu intentia de a căuta o corabie care să-l ducă în Egipt şi de acolo să treacă în Partia. Totul era însă zadarnic: se culcă, ascuns în grădina palatului, până ce fu trezit de zgomotul unor trăsnete. La lumina fulgerelor, zări cum Tigellinus îi retragea garda de la palat. Voi să-şi curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi să-i înfigă cuăitul în gâtul taurin al tiranului, ceea ce îl făcu să strige cu disperare: „ Am ajuns să nu mai am nici prieteni si nici duşmani!”
Un ofiţer din Garda, căruia i-a cerut să-l însoţească în fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atât de greu să mori?”
Da, pentru el era foarte greu. Şi-a făcut rost de puţină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit să se arunce în Tibru, dar n-a avut tăria. S-a ascuns în vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oras. Acolo a aflat că i-au condamnat la moarte „după obiceiul din bătrâni”, adică prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca să şi-l înfigă în piept. Dar, mai înainte de asta, i-a incercat vârful şi şi-a dat seama ca „doare”. Când a auzit răsunând afară zgomot de copite, s-a decis să-şi taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, şi l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-şi nimerească artera carotidă. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Ostaşii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost inmormântat modest de către bătrâna lui doică şi de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; şi numeroşi oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort şi că se va înapoia. Acestea sunt în general, idei care încolţesc într-un pământ udat cu regrete şi sperante.
Să fi fost Nero, la urma urmelor, mai bun decât ni-l descrie istoria?

Marcus Cocceius Nerva (8 noiembrie 30 –27 ianuarie 98), împărat roman (96-98).
Născut într-o ilustră familie din Narnia (Umbria), Nerva este unul din beneficiarii regimului lui Nero (pretor în 66) şi al dinastiei Flaviilor (consul în 71 şi 90). În anul 93 este exilat de Domiţian câteva luni la Tarent, după care revine în capitală. Membru de vază al senatului, este proclamat împărat la asasinarea lui Domiţian (18 septembrie 96) de către prefectul pretorilor.
În scurta sa domnie, Nerva, spirit ponderat, jurist şi om de litere apreciat, încearcă să echilibreze finanţele statului, să restabilească prestigiul senatului şi să reabiliteze victimele persecuţiilor predecesorului său. La 27 octombrie 97, îl adoptă şi-l desemnează coregent şi succesor la tron pe Ulpius Traianus, guvernatorul Germaniei Superior, unul dintre cei mai talentaţi generali ai Imperiului.

Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 - 16 aprilie 69) a fost împărat roman din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69; a fost al doilea împărat al Anului celor patru împăraţi.
Iniţial a fost unul dintre prietenii lui Nero; după ce, soţia sa, Sabina Poppaea, a devenit concubina împăratului, este îndepărtat de acesta din Roma şi trimis ca guvernator în Lusitania (58-68). În ianuarie 68 se raliază cu Galba, pe care îl însoţeste în capitală. Dezamăgit de alegerea de către Galba a lui L. Calpurnius Piso Frugi Licinianius drept caesar şi coregent, rang vizat de el însuşi, Otho profită de nemulţumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i pe aceştia împotriva împăratului.
După asasinarea împăratului Galba şi a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene şi de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania şi Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la 1 ianuarie 69. Scurta lui guvernare se înscrie pe linia ideologiei principatului lui Nero. Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei. La 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă dintre armatele lui Otho şi cele ale lui Vitellius. Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.

Publius Helvius Pertinax (1 august 126 - 28 martie 193) a fost proclamat împărat roman la 1 ianuarie 193 şi a domnit până în 28 martie 193.
Fiul unui libert din Liguria, Pertinax parcurge o strălucită carieră militară şi administrativă. Se remarcă în timpul războaielor cu marcomanii, este guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), al Siriei (179-182), al Britanniei (185-187), al Africii (188-189). La sfârşitul domniei lui Commodus devine prefect al oraşului Roma.
Este proclamat împărat, la 1 ianuarie 193, a doua zi după asasinarea lui Commodus. Pertinax, asemenea împăratului Galba în 68, caută să obţină sprijinul Senatului în vederea redresării situaţiei financiare a statului şi a întăririi disciplinei militare. Este asasinat la Roma, în 28 martie 193, după 87 de zile de domnie, de garda pretoriană, nemulţumită de severitatea măsurilor luate şi de austera politică economică iniţiată.

Lucius Septimius Severus, (11 aprilie 146-4 februarie 211) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211.
Născut la Leptis Magna (în Africa), într-o familie de rang ecvestru, urmează studii juridice la Roma, este admis în senat de Marcus Aurelius şi cunoaşte o strălucită carieră militar-administrativă. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193).
La 9 aprilie 193 este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax şi a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius pătrunde în Italia şi, după moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reuşeşte în decurs de patru ani să elimine toţi candidaţii la tron şi să instaureze un regim riguros autoritar. Căsătorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin ridicarea în 198 şi 209 a celor doi fii ai săi, Caracalla şi Geta, la rangul de auguşti.
În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întărită, atribuţiile senatului sunt drastic limitate. Transformă Mesopotamia în provincie romană (197-199); Dacia şi Moesia cunosc şi ele o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. În 203 este inaugurat cunoscutul arc de triumf al împăratului. Moare la Eboracum (astăzi York) la 4 februarie 211.

Flavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I sau Teodosiu cel Mare, a fost împărat roman în perioada 379 -395.
Născut la Cuca în nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu îmbrăţişează cariera armelor (dux în Moesia Superior în 347), dar se retrage pe domeniile lui după execuţia tatălui său în 376. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Graţian îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredinţându-i guvernarea provinciilor Orientale. Spirit energic şi autoritar, Teodosiu întreprinde o serie de măsuri vizând întărirea capacităţii de rezistenţă a imperiului (reforme în domeniul dreptului, fiscalităţii, finanţelor, acceptarea unui număr sporit de contingente "barbare" în armată).
În domeniul politicii religioase sprijină hotărât ortodoxismul niceean (devenit obligatoriu prin edictul de la Tesalonic -380- religia de stat obligatorie pentru toţi supuşii imperiului), îndepărtându-se de arianism care, în Conciliu ecumenic de la Constantinopol (381), este definitiv condamnat. Lipsit de forţele necesare respingerii vizigoţilor pătrunşi în imperiu, încheie cu aceştia, în 382, un tratat (foedus) prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Tracia, între Balcani şi Dunăre. După uzurparea lui Maximus şi moartea lui Graţian (383), Teodosiu încheie pacea cu Persia sasanida (387), împărţind Armenia între cele două imperii, şi înfrânge pe uzurpator în bătăliile de la Siscia şi Poetovio (388).
În urma asasinarii lui Valentinian II (392) şi proclamarea retorului Flavius Eugenius ca împărat în Occident, Teodosiu porneşte o nouă campanie, obţinând în bătălia de la Frigidius (septembrie 394) victoria asupra uzurpatorului. Imperiul Roman este astfel reunificat, pentru ultima dată în istorie, sub o singură autoritate. După moartea lui, la Mediolanum (17 ianuarie 395), Imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai săi: Arcadius, sub regenţa lui Rufinus (Orient) şi Honorius, sub regenţa lui Stilicon (Occident).

Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37), a fost al doilea împărat roman şi a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.
Fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero şi al Liviei Drusilla, Tiberius devine, în urma căsătoriei mamei sale cu Octavianus, în 38 î.Hr., fiul vitreg al viitorului împărat Augustus. Tiberius beneficiază de o strălucită educaţie şi începe cariera armelor în calitate de tribunus militum în campania lui Augustus din Hispania împotriva triburilor cantabrilor din anii 26-25. În anul 20 î.Hr. conduce solia romană în Orient, care instalează un rege clientelar Romei pe tronul Armeniei şi obţine, după încheierea tratatului romano-part, retrocedarea insognelor romane pierdute în bătălia de la Carrhae (53 î.Hr.).
Împreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, Tiberius supune, în anii 15-13, triburile reţilor şi vindelicilor din ţinuturile dintre Alpi şi cursul superior al Dunării. Între 12-9 î.Hr., cucereşte regiunea dintre Alpii răsăriteni şi Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice şi ilire (viitoare Pannonie) şi le alipeşte provinciei Illyricum. După moartea lui Drusus, preia comanda forţelor romane de la Rin, întreprinzând campanii în Germania dintre Rin şi Elba (8-6 î.Hr.). Căsătorit, împotriva voinţei sale, în anul 12 î.Hr., cu Iulia, fiica împaratului Augustus, va trebui să se autoexileze 7 ani în insula Rhodos (6 î.Hr.-2d.Hr.) din pricina eşecului căsniciei şi a politicii dinastice a lui Augustus. Moartea celor doi nepoţi ai lui Augustus, Lucius şi Caius Caesar, îl determină pe împărat să-l adopte şi, indirect, să-l desemneze moştenitor la tron pe Tiberius (care îşi schimbă acum numele de Tiberius Claudius Nero în Tiberius Iulius Caesar).
Numit din nou comandant al forţelor romane de la Rin, Tiberius întreprinde în anii 4-6 campanii la răsărit de fluviu împotriva cheruscilor, chaucilor şi longobarzilor, până pe malurile Elbei. După izbucnirea în anul 6 a puternicei răscoale antiromane a triburilor din Pannonia şi Dalmaţia, Tiberius este numit comandant suprem al celor 15 legiuni romane care vor lupta 3 ani până la înfrângerea răsculaţilor. Între anii 10-12 este din nou în fruntea forţelor romane de la Rin. La moartea lui Augustus, Tiberius îi succede la tronul Imperiului Roman. La 56 de ani, vârstă la care Tiberius îmbracă purpura, personalitatea sa fusese profund marcată de ndelungatele campanii militare. Cei 23 de ani de domnie nu fac decât să-i accentueze pesimismul, suspiciunea şi solitudinea. Spirit energic, cumpătat, econom, el continuă politica lui Augustus de întărire a autorităţii principelui, a îmbunătăţit administraţia provinciilor, a consolidat starea finanţelor statului.
Pe plan extern, Tiberius renunţă la costisitoarea politică ofensivă din Germania, rechemând n anul 16 la Roma pe Germanicus, nepotul său, şi stabilind frontiera imperiului pe Rin. Regatele clientelare Moesia, Commagene şi Cappadocia sunt transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa şi cea din nord-estul Galliei sunt reprimate cu violenţă de generalii săi. Tiberius moare în drum spre Roma, la Misenum, pe 16 martie 37

Titus Flavius Vespasianus (30 decembrie 39 – 13 septembrie 81) a fost împărat roman în perioada 79-81.
Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 caesar, devenind din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarcă în războiul din Iudeea cucerind în august 70, după un îndelungat asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Ponderat, în relaţii bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiţia istorică ca unul dintre cei mai buni împăraţi (Amor et deliciae generis humani).
A sprijinit înflorirea literaturii şi artelor, contribuind la îmbogăţirea Cetăţii Eterne cu monumente de o deosebită trăinicie şi frumuseţe –Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat în 80, cunoscut din evul mediu sub denumirea de Colloseum, termele şi arcul lui Titus. În timpul domniei sale o puternică erupţie a Vezuviului acoperă sub un strat de lavă şi cenuşă trei oraşe din Campania –Pompei, Herculaneum şi Stabiae (august 79) –calamitate în care îşi găsesc moartea cca. 15.000 de oameni. Îi urmează la tron fratele său, Domiţian, desemnat de Titus la 23 iunie caesar şi succesor.

Marcus Ulpius Nerva Traianus (18 septembrie 53 - 9 august 117), Împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cei cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la întinderea teritorială maximă.
Împăratul Traian
Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator şi general dintr-o familie romană faimoasă. Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din familia Ulpii, care a continuat şi după moartea sa.
S-a născut pe 18 septembrie, 53 în oraşul Italica. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domiţian împotriva germanilor şi era unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai imperiului când Domiţian a fost ucis în 96.
Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domiţian, Nerva, care era nepopular în cadrul armatei şi avea nevoie de ceva ca să le obţină sprijinul. A obţinut asta prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său şi succesor în toamna lui 97 (27 octombrie). Viitor împărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopţie, obţinând astfel bunăvoinţa lui Traian pentru restul vieţii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie [[98], Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supuşi. Astfel primul roman ne-italian devine împărat.
Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea paşnică şi fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domiţian. A eliberat oamenii care au fost închişi pe nedrept de Domiţian şi a returnat proprietăţi confiscate. Istorianul Dio Cassius susţine că îi plăceau vinul şi băieţii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.
Dar Traian a fost cunoscut în istorie pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediţie în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmisegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus.
Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, şi reuşesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmisegetuzsa fiind distrusă, Decebal se sinucide, iar în locul capitalei, Traian construieşte un oraş numit Colonia Ulpia Traiana. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca o provincie romană.
Cam în acelaşi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moştenire regatul său lui Traian, în timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câştigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia Petrea (sudul Iordaniei de azi şi o mică parte di Arabia Saudită).
Pentru următorii şapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema creştinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-şi vor practica religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente and şi drumuri în Italia şi Iberia natală. Magnificul forum, ce include şi Columna lui Traian, care au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se menţin încă în Roma, aşa cum se menţine şi arcul de triumf din Mérida.
În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Parţiei de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărţit hegemonia încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent şi a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi şi îndreptat atenţia către sud, către Parthia, cucerind Babylonul, Seleucia şi în final Ctesiphon, capitala în 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia ca o nouă provincie a imperiului şi s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.
Imperiul Roman în timpul lui Traian
Şi totuşi nu s-a oprit aici. Mai târziu în 116, a trecut munţii Khuzestan în Persia şi a cucerit Susa, marele oraş. L-a detronat pe regele Parţiei Chrosoes şi şi-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre est.
La acest moment, sorţii războilui precum şi propria-i sănătate, l-au trădat. Oraşul-fortăreaţă Hatra, de pe Tigru, în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-a răsculat, la fel şi populaţia Mesopotamiei. Traian a fost astfel forţat să-şi retragă armatele pentru a înnăbuşi revoltele. Deşi Traian vedea acest lucru ca şi un amănunt minor, el nu a mai condus o armată pe câmpul de bătălie.
Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Clicia şi plănuia încă un război împotriva Parţiei, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutăţit în primăvara şi vara lui 117, până când pe 9 august a murit. Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind conducător a returnat Mesopotamia Parţiei. Totuşi, toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.
Pentru următoarea perioadă a a imperiului roman, chiar şi a celui bizantin, oricărui împărat nou i se ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai norocos ca Augustus şi mai bun ca Traian". Spre deosbire de alţi conducători ai istoriei, reputaţia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.
Unii văd în Traian un exemplu a acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului în timp ce alţii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind începutul sfârşitului adevăratei societăţi romane.

Flavius Placidius Valentinianus (2 iulie 419, Ravenna - 16 martie 455, Roma), cunoscut ca Valentinian III a fost împărat al Imperiului Roman de Apus (424-455).
Născut la Ravenna, a fost fiul lui Constanţiu III şi a Gallei Placidia - fiica împăratului Teodosiu I şi nepoata împăratului Valentinian I. A fost numit caesar pe 23 octombrie 424 în Constantinopol, apoi proclamat împărat la 23 octombrie 425.
Valentinian a fost impus pe tron de trupele vărului său Teodosiu II, suveranul Imperiului Roman de Răsărit. Minor, regenţa este exercitată de mama sa, puterea reală aparţinând însă generalilor Felix (m. 430), Bonifatius (m. 432), Aetius (m. 454). În timpul domniei sale, criza statului se agravează, Africa de Nord, Britannia, Pannonia se desprind de sub autoritatea imperiului. Pe Câmpiile Catalaunice (451), într-una dintre cele mai mari bătălii ale antichităţii, armata romană comandată de Aetius, cu contingente vizigote, france, burgunde, alane, obţine o ultimă victorie, forţând retragerea lui Attila şi a aliaţilor săi din Gallia. La 6 luni după ce l-a ucis cu mâna sa pe Aetius, Valentinian este, la rândul său, asasinat de un partizan al acestuia (martie 455). Cu el se sfârşeşte dinastia teodosiană.

Caesar Vespasianus Augustus (17 noiembrie 9 – 23 iunie 79), cunoscut ca Vespasian, a fost împărat roman din 69 până în 79.
Fiul unui modest funcţionar de vamă, Vespasian a urmat o carieră militară care-l poartă în Germania Superior, Britannia, Africa. În 67 este însărcinat de Nero cu reprimarea răscoalei antiromane a iudeilor. Proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei şi moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flaviilor (69-96). Personalitate energică, lucidă, modestă, Vespasian este preocupat de restabilirea liniştii şi securităţii statului, grav afectate de războiul civil. A reorganizat finanţele şi armata, a întărit frontiera Dunării inferioare, creând o flotă în Marea Neagră, a reconstituit Capitoliul şi numeroase edificii din Roma distruse şi a început construcţia Colosseum-ului. În august 70, fiul său Titus cucereşte Ierusalimul şi încheie în 72/73 războiul din Iudeea, care este reorganizată ca provincie de sine stătătoare.

Aulus Vitellius Germanicus (24 septembrie 15 - 20 decembrie 69) a fost împărat roman din 17 aprilie 69 până în 22 decembrie 69, unul din împăraţii aparţinând Anului celor patru împăraţi.
Apropiat al împăraţilor Caligula, Claudius şi Nero, consul în 48, guvernator (proconsul) al Africii (61), Vitellius este numit de Galba, în decembrie 68, guvernator al Germaniei Inferior. Proclamat împărat de legiunile din provinciile revoltate împotriva lui Galba (1 ianuarie 69), Vitellius îşi trimite trupele în Italia. La Bedriacum (14 aprilie 69), în apropiere de Cremona, legiunile lui obţin victoria asupra lui Otho (proclamat împărat la 15 ianuarie 69 dupa asasinarea lui Galba), patru zile mai târziu Vitellius fiind recunoscut împărat şi de către Senat.
După proclamarea ca împărat a lui Vespasian, la 1 iulie 69, de către legiunile din Orient, depăşit de evenimente, Vitellius rămâne inactiv la Roma. Legiunile trimise de Vespasian, obţin la 24 octombrie o victorie categorică la Cremona. Este ucis la 20 decembrie 69 în timpul luptelor de stradă pentru cucerirea Romei, de forţele lui Vespasian.