1
Noţiunea, Esenţa, şi
scopul procesului penal
Săvârşirea infracţiunii duce la
naşterea raportului juridic de drept penal. Conţinutul acestui raport
cuprinde
dreptul statului de a trage la răspundere penala infractorul şi
obligaţia
acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un
atare
conflict, ce s-a iscat între stat şi infractor, este necesara o
activitate
succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe
competente
de a soluţiona cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate
denumita procesul
penal.
Activitatea instanţelor de judecată in
soluţionarea conflictului de drept penal este principală, dar
imposibilă în
perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin care se
descoperă infracţiunea, se identifică infractorii şi se administrează
probe în
scopul tragerii la răspundere penală a vinovaţilor. Statul organizează
combaterea fenomenului infracţional printr-o activitate diversă şi
complexă a
mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura şi
instanţele de
judecată.
Pentru realizarea justiţie nu
este suficientă doar activitatea de sine
stătătoare a organelor competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau
participă
persoane cu drepturi şi obligaţii procesuale ce decurg din faptul
săvârşirii
infracţiunii, precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt
chemate să
contribuie la rezolvarea cauzei penale.
Prin urmare, justiţia penală
constituie o parte componenta a unei activităţi mai vaste şi complexe
care este
procesul penal.
Procesul penal în calitate de
categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o
activitate
reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu
participarea
părţilor şi altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod
complet a
faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
săvîrşit o
infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală.
În alte izvoare doctrinale procesul
penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al organelor de stat
competente şi
raporturi juridice ce se nasc între aceste organe şi participanţi,
menţionându-se ,deci, două elemente definitorii, or la aceste doua
elemente se
adaugă şi al treilea element “acţiunea procesuale al persoanelor ce
participă
în cauza penală”. Alte definiţii date în literatura juridică de
specialitate nu
conţine deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată,
referindu-se la
scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o altă opinie, în
doctrina
germană, procesul penal se defineşte ca “o mişcare reglementată de lege
a
cauzei penale spre emiterea sentinţei”
Putem menţiona că noţiunea de proces
penal unele trăsături specifice care permit a-i lucida esenţa , a o
defeni şi a
o deosebi de alte noţiuni, categorii sau instituţii juridice:
Procesul penal este în primul rând o acţiune dinamică,
evolutivă, care se manifestă foarte complex. În cadrul lui au loc un
şir de activităţi, acţiuni mai restrânse ( ex. împărţirea procesului în
mai multe faze şi etape ). Fiecare dintre ele are menirea să propulseze
procesul penal spre atingerea scopului său.
Procesul penal este o activitate strict reglementată de lege.
Toată activitatea procesual penală în ansamblu şi instituţiile
procesuale sunt reglementate în cele mai stricte limite ale legii.
Aceste fapt este justificată de aplicarea unor instituţii procesuale cu
caracter de constrângere ( măsuri
preventive, măsuri asigurătorii etc. ) care, în cazul aplicării
ilegale, pot provoca prejudicii drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Procesul penal este desfăşurată într-o cauză penală. El nu
poate fi realizată pe o altă bază decât în cazul în care organul
public, competent a realizat procesul penal, este sesizat de existenţa
unei pregătiri a infracţiunii, a tentativei la infracţiune sau a
infracţiunii consumate.
Procesul penal este o activitate desfăşurată numai de
organele specializate de stat . acestea sunt, potrivit legii, organele
de urmărire penale şi instanţele de judecată.
În desfăşurarea sa, procesul penal include organele publice
competente, părţile şi alţi subiecţi. Părţile în procesul penal sunt
persoanele fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii provenite
din conţinutul raporturilor juridice de procedură penală ( bănuitul,
învinuitul, partea vătămată, partea civila etc. ). Alţi subiecţi sunt
persoanele care favorizează desfăşurarea procesului penal ( martor,
expert, specialistul, interpretul etc. ).
Scopul procesului penal este protejarea persoanei, societăţii
şi statului de infracţiuni, precum şi de acţiuni abuzive din partea
organelor judiciare legate de cercetarea infracţiunilor presupuse sau
comise, astfel întrucât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să
fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
În baza celor expuse putem
afirma ca procesul penal
constituie o activitate complexă, strict reglementată de lege,
desfăşurate de
organele judiciare la care îşi dau activ concursul părţilor ca titulare
de
drepturi şi obligaţii, cu antrenarea altor subiecţi, activitate
orientată spre
soluţionarea părţilor justă a cauzelor penale.
În
art. CPP al RM procesul penal este definit drept: Procesul penal
reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor
judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane,
desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod.
Procesul
penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de
infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele
ilegale
ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de
cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârşite, astfel ca orice
persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale
şi nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi
condamnată.
Organele
de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul
procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană
să nu fie
neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să
nu fie
supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de
constrângere
Codul
de procedura penală, în art.1 prevede expres următoarele scopuri ale
procesului penal; protejarea persoanei, societăţii şi statului de
infracţiuni,
precum şi faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în
activitatea lor legală de descoperire a infracţiunii, astfel ca orice
persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsit potrivit vinovăţiei sale
şi nici
o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
De
aici rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea
adevărului cu privire la infracţiune ( pe cît e posibil în fiecare
cauză )
într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana
vinovată de
săvârşirea infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru
constatarea faptului infracţiunii şi persoanei vinovate, realizându-se
sarcina
tragerii la răspundere penală prin aplicarea justă a legii penale,
acesta fiind
considerat scopul imediat al oricărui proces penal.
Un
factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional
este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul
organizării unui
sistem procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul
drept şi
ferm al justiţiei, totodată realizându-se scopul major al
procesului-atragerea
la răspunderea penală a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt
aspect al
represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate,
ceea ce
poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi
intereselor
legitime ale persoanei şi care contravine exigenţilor statului de
drept. Prin
urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina
reabilitării
persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care ce i-au
îngrădit unele
drepturi, libertăţi sau interese legale.
Astfel,
procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmăreşte
– cu mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare
împotriva unei
condamnări neîntemeiate.
Realizându-se scopul
respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de persoanele
nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a
ordinii
de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi
libertăţilor
cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor
al
stabilităţii societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv
general
faţă de persoanele neangajate în activităţi infracţionale, contribuind
la
prevenirea sau reducerea infracţiunilor în cazul când se realizează
eficient
sarcinile sale. Procesul penal se declanşează sau
1
continuă
în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar
revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se
face
pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen
sau
decesul condamnatului – alin.(4) al art.458 din CPP al RM.
Dreptul penal nu-şi poate
îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei,
a
faptelor periculoase pentru societate. Este nevoie de drept procesual
penal
pentru realizarea acestuia.
Asigurarea procesului
penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penala ori de câte ori
se
săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări nedrepte
are o
funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă
faţă de
persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesuală
penală
îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge
la
înţelegere corectitudinii justiţiei şi spiritul de dreptate încorporat
în
hotărârea pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea
cetăţenilor
în spiritul respectării neabătute a legilor şi Constituţiei RM aşa cum
este
arătat în alin. (2) al art. 2 din CPP.
Din cele relatate mai sus
conchidem ca procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă
şi
completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală
persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor,
precum şi
drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de
drept,
prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor
societăţii, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora in
spiritul
respectării legii.
Funcţiile şi Fazele Procesului Penal
În
cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice. Prin funcţii
procesual penale înţelegem căile, direcţiile sau orientările de
desfăşurare
a activităţii procesuale.
În proces penal modern
deosebim
trei funcţii de bază:
Funcţia acuzării ( a
învinuirii) este exercitată şi realizată, în principal, de procuror
prin
promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăririi penale, punerea în
mişcare
a acţiunii penale, trimiterea în judecată, susţinerea acuzării in faţa
instanţei de judecată, formularea concluziilor de condamnare,
exercitarea
căilor de atac etc.
Funcţia de acuzare poate
fi definită ca imperativa în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca
direcţie
de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării
( procurorul, partea vătămată ), abilitaţi
cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile
de
pedeapsă şi întemeierea răspunderii penale a inculpatului.
Procurorul participă la
şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare.
Acuzatorul
trebuie sa demonstreze în faţa în faţa judecăţii temeinicia acuzării.
La
realizarea acestei funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături
de
procuror, se situează pe poziţiile acuzării. Rolul părţii vătămate
sporeşte în
cazuri de acuzare particulară sau privată. Când urmărirea penală începe
în baza
plângerii părţii vătămate ( art. 276 CPP ).
Funcţia apărării o
exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se
drepturile
procesuale. Apărarea – activitate procesuală efectuată de partea
apărării în
scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării
pedepsei,
apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite
de
săvârşirea unei infracţiuni, precum şi a reabilitării persoanelor
supuse ilegal
urmăririi penale ( art. 6 alin. 1 pct. 3 CPP )
La aceasta se adaugă şi
contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activa şi în
baza
principiului oficialităţii asigură respectarea, garantarea şi
exercitarea
drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Un rol important
îi revine
apărătorului, care realizează asistenţă juridică calificată sau
reprezintă
părţile în proces, potrivit condiţiilor prevăzute de lege.
Funcţia de apărare este
acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi exercitarea
dreptului
de apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei
alte părţi
în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere prin
asistenţă
juridică a altor persoane în toate fazele procesului penal sau de
condamnare a
inculpatului.
Funcţia soluţionării
cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai
instanţei de
judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în fza
judecării, este
o funcţie realizată exclusiv de instanţă de judecată prin pronunţarea
definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau de
condamnare a
inculpatului.
Realizarea funcţiilor
diametral opuse în procesul penal de acuzare şi constituie condiţia
stabilirii
adevărului obiectiv de către instanţă de judecată,
care depăşeşte interesele părţilor şi urmăreşte
înfăptuirea funcţiei proprii – soluţionării cauzei penale.
Alte funcţii relevate de
specialiştii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de
realizare a
funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În
procesul
penal se disting următoarele funcţii auxiliare:
a)
funcţia de
supraveghere a respectării legilor în cursul
procesului penal, exercitată de instanţa
de judecată ( de ex. Legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul,
sau a
refuzului de a începe urmărirea penală );
b)
funcţia
soluţionării acţiunii civile ce se manifestă
prin repararea prejudiciului
material cauzat de infracţiune;
c)
funcţia de
furnizare a probelor, care este legată de
declaraţiile unui martor, de
prezentarea concluziilor de către experţi etc.
d)
funcţia de
favorizare a procesului penal, legată de
antrenarea unor subiecţi, care într-un
fel dau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale
( de ex. Chemarea specialistului pentru
acordarea ajutorului la administrarea probelor etc. ) ;
e)
funcţia de
educaţie şi de prevenire ea poate fi
demonstrată parţial prin următorul
exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală,
poate
servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficient decât o
lecţie
pregătită şi ţinută anume în acest scop.
Din
cele expuse mai sus, reiese că funcţiile procesului penal au un
caracter corelativ, se pătrund reciproc şi nu se limitează numai la
activitatea
unui singur subiect.
Sistemul
acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze
obligatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanţă şi
executarea
sentinţei.
Fazele
facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma
exercitării căilor ordinare de atac ( în apel şi recurs ); examinarea
cauzei în
urma exercitării căilor extraordinare de atac ( recursului în anularea
şi
revizuirea procesului ).
Art.274
din CPP reglementează modul de începere al urmăririi penale.
Urmărirea
penală constă în
faptul efectuării actelor procesuale şi de investigare operativă de
către
organele de urmărire penală în scopul stabilirii circumstanţelor
cauzei,
administrării şi verificării probelor, identificării persoanelor
vinovate de
săvârşirea infracţiunii se întocmeşte rechizitoriul, care se confirmă
de
procuror şi cauza se transmite în judecată, având efectul deferirii
inculpatului justiţiei
Judecarea
cauzei în prima instanţă este a doua fază a
procesului, acre începe o dată cu sesizarea instanţei
şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate fondului cauzei.
Faza
data este recunoscută ca fiind principală în procesul penal datorită
examinării
de către instanţa de judecată a probelor administrate de către părţi în
condiţii de contradictorialitate soluţionând conflictul de drept penal
prin
constatarea vinovăţiei persoanei prin sentinţa de achitare. Momentul
final al
fazei judecării cauzei în prima instanţă este pronunţarea sentinţei.
Judecarea
cauzei în urma examinării căilor ordinare de atac este o fază
facultativa, care poate urma după judecarea cauzei în prima instanţa,
dar, în
esenţă, poate fi considerată tot judecarea cauzei penale sau examinarea
dosarului de către judecători în cazul când părţile , procurorul şi
alţi
participanţi nu sunt satisfăcuţi de soluţia dată de instanţa de fond şi
atac
hotărârea în cază cu apel sau recurs, iniţiind un control judecătoresc
ierarhic
superior sub aspecte de fapt şi de drept, pentru repararea erorilor
judiciare.
Apelul şi recursul sunt două căi ordinare de atac exercitate de
titularii
acestui drept împotriva hotărârea nedefinitive, cauza parcurgând
judecarea în
apel la instanţă superioara cu soluţia dată de instanţă în apel.
|