1

Noţiunea, Esenţa, şi scopul procesului penal

Săvârşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal. Conţinutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penala infractorul şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Pentru a soluţiona un atare conflict, ce s-a iscat între stat şi infractor, este necesara o activitate succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe competente de a soluţiona cauzele penale, organe ce desfăşoară o activitate denumita procesul penal.

Activitatea instanţelor de judecată in soluţionarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin care se descoperă infracţiunea, se identifică infractorii şi se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaţilor. Statul organizează combaterea fenomenului infracţional printr-o activitate diversă şi complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura şi instanţele de judecată.

Pentru realizarea justiţie  nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau participă persoane cu drepturi şi obligaţii procesuale ce decurg din faptul săvârşirii infracţiunii, precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale.

Prin urmare, justiţia penală constituie o parte componenta a unei activităţi mai vaste şi complexe care este procesul penal.

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunderea penală.

În alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de acţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste organe şi participanţi, menţionându-se ,deci, două elemente definitorii, or la aceste doua elemente se adaugă şi al treilea element “acţiunea procesuale al persoanelor ce participă în cauza penală”. Alte definiţii date în literatura juridică de specialitate nu conţine deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată, referindu-se la scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o altă opinie, în doctrina germană, procesul penal se defineşte ca “o mişcare reglementată de lege a cauzei penale spre emiterea sentinţei”

Putem menţiona că noţiunea de proces penal unele trăsături specifice care permit a-i lucida esenţa , a o defeni şi a o deosebi de alte noţiuni, categorii sau instituţii juridice:

În baza celor expuse putem afirma ca procesul penal constituie o activitate complexă, strict reglementată de lege, desfăşurate de organele judiciare la care îşi dau activ concursul părţilor ca titulare de drepturi şi obligaţii, cu antrenarea altor subiecţi, activitate orientată spre soluţionarea părţilor justă a cauzelor penale.

În art. CPP al RM procesul penal este definit drept: Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile prezentului cod.

Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârşite, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrângere

Codul de procedura penală, în art.1 prevede expres următoarele scopuri ale procesului penal; protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legală de descoperire a infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsit potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

De aici rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului cu privire la infracţiune ( pe cît e posibil în fiecare cauză ) într-o cauză penală, pentru a trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel, procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la răspundere penală prin aplicarea justă a legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal.

Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al justiţiei, totodată realizându-se scopul major al procesului-atragerea la răspunderea penală a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect al represiunii şi anume ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţe grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime ale persoanei şi care contravine exigenţilor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau faţă de care ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese legale.

Astfel, procesul penal poate fi definit – prin scopul pe care îl urmăreşte – cu mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei condamnări neîntemeiate.

[1] Tudor Osoianu “Procedura Penala”  Chisinau 2004

continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau decesul condamnatului – alin.(4) al art.458 din CPP al RM.

            Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate. Este nevoie de drept procesual penal pentru realizarea acestuia.

            Asigurarea procesului penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penala ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări nedrepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea procesuală penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul ajunge la înţelegere corectitudinii justiţiei şi spiritul de dreptate încorporat în hotărârea pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării neabătute a legilor şi Constituţiei RM aşa cum este arătat în alin. (2) al art. 2 din CPP.

            Din cele relatate mai sus conchidem ca procesul penal are drept scop imediat constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precum şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora in spiritul respectării legii.

Funcţiile şi Fazele Procesului Penal

În cadrul procesului penal sunt realizate funcţii specifice. Prin funcţii procesual penale înţelegem căile, direcţiile sau orientările de desfăşurare a activităţii procesuale.

      În proces penal modern deosebim trei funcţii de bază:

            Funcţia acuzării ( a învinuirii) este exercitată şi realizată, în principal, de procuror prin promovarea unor acte cum ar fi : începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, susţinerea acuzării in faţa instanţei de judecată, formularea concluziilor de condamnare, exercitarea căilor de atac etc.

            Funcţia de acuzare poate fi definită ca imperativa în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării    ( procurorul, partea vătămată ), abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de comiterea unei fapte pasibile de pedeapsă şi întemeierea răspunderii penale a inculpatului.

            Procurorul participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al funcţiei de acuzare. Acuzatorul trebuie sa demonstreze în faţa în faţa judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situează pe poziţiile acuzării. Rolul părţii vătămate sporeşte în cazuri de acuzare particulară sau privată. Când urmărirea penală începe în baza plângerii părţii vătămate ( art. 276 CPP ).

            Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine fiecare parte, realizându-se drepturile procesuale. Apărarea – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi a reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale ( art. 6 alin. 1 pct. 3 CPP )

            La aceasta se adaugă şi contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activa şi în baza principiului oficialităţii asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Un rol important îi revine apărătorului, care realizează asistenţă juridică calificată sau reprezintă părţile în proces, potrivit condiţiilor prevăzute de lege.

            Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi exercitarea dreptului de apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere prin asistenţă juridică a altor persoane în toate fazele procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

            Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în condiţiile şi limitele legii, numai instanţei de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în fza judecării, este o funcţie realizată exclusiv de instanţă de judecată prin pronunţarea definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare a inculpatului.

            Realizarea funcţiilor diametral opuse în procesul penal de acuzare şi constituie condiţia stabilirii adevărului obiectiv de către instanţă de judecată,  care depăşeşte interesele părţilor şi urmăreşte înfăptuirea funcţiei proprii – soluţionării cauzei penale.

            Alte funcţii relevate de specialiştii în materie se manifestă în procesul penal ca mijloc de realizare a funcţiilor de bază, fiind calificate drept auxiliare sau secundare. În procesul penal se disting următoarele funcţii auxiliare:

a)      funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal, exercitată de instanţa de judecată ( de ex. Legalitatea aplicării măsurii preventive, arestul, sau a refuzului de a începe urmărirea penală );

b)      funcţia soluţionării acţiunii civile ce se manifestă prin repararea prejudiciului material cauzat de infracţiune;

c)      funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de prezentarea concluziilor de către experţi etc.

d)     funcţia de favorizare a procesului penal, legată de antrenarea unor subiecţi, care într-un fel dau altul, înlesnesc soluţionarea cauzei penale     ( de ex. Chemarea specialistului pentru acordarea ajutorului la administrarea probelor etc. ) ;

e)      funcţia de educaţie şi de prevenire ea poate fi demonstrată parţial prin următorul exemplu: o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză penală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficient decât o lecţie pregătită şi ţinută anume în acest scop.

Din cele expuse mai sus, reiese că funcţiile procesului penal au un caracter corelativ, se pătrund reciproc şi nu se limitează numai la activitatea unui singur subiect.

Sistemul acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii: urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanţă şi executarea sentinţei.

Fazele facultative ale procesului penal sunt: examinarea cauzei în urma exercitării căilor ordinare de atac ( în apel şi recurs ); examinarea cauzei în urma exercitării căilor extraordinare de atac ( recursului în anularea şi revizuirea procesului ).

Art.274 din CPP reglementează modul de începere al urmăririi penale.

Urmărirea penală constă în faptul efectuării actelor procesuale şi de investigare operativă de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii circumstanţelor cauzei, administrării şi verificării probelor, identificării persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii se întocmeşte rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată, având efectul deferirii inculpatului justiţiei

Judecarea cauzei în prima instanţă este a doua fază a procesului, acre începe o dată cu sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate fondului cauzei. Faza data este recunoscută ca fiind principală în procesul penal datorită examinării de către instanţa de judecată a probelor administrate de către părţi în condiţii de contradictorialitate soluţionând conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei persoanei prin sentinţa de achitare. Momentul final al fazei judecării cauzei în prima instanţă este pronunţarea sentinţei.

Judecarea cauzei în urma examinării căilor ordinare de atac este o fază facultativa, care poate urma după judecarea cauzei în prima instanţa, dar, în esenţă, poate fi considerată tot judecarea cauzei penale sau examinarea dosarului de către judecători în cazul când părţile , procurorul şi alţi participanţi nu sunt satisfăcuţi de soluţia dată de instanţa de fond şi atac hotărârea în cază cu apel sau recurs, iniţiind un control judecătoresc ierarhic superior sub aspecte de fapt şi de drept, pentru repararea erorilor judiciare. Apelul şi recursul sunt două căi ordinare de atac exercitate de titularii acestui drept împotriva hotărârea nedefinitive, cauza parcurgând judecarea în apel la instanţă superioara cu soluţia dată de instanţă în apel.