1
Dreptul
şi birocraţia.
Sau:
Este
necesară repetiţia?
Referat
constatator
Emil
Wagner,
păţit
Toată
stima şi consideraţia pentru corpul de funcţionari publici care,
aplicând
Legea, ajută zeci de mii de petiţionari în rezolvarea problemelor
acestora.
Legea
este însă uneori susceptibilă de interpretări, dar instrucţiunile de
aplicare a
Legii sunt o adevărată pacoste.
Mai
trăim, din păcate, epoca în care „seful
gândeşte pentru subordonat” specifică marilor dictaturi, recte a
lui
Stlain, Hitler sau Ceauşescu. Funcţionarul se consideră apărat de
răspundere
atât timp cât respectă în literă, nu
Legea pe care dese ori nici nu o cunoaşte, ci a instrucţiunilor de
aplicare a
ei emisă de multe ori de persoane interesate sau de competinţă
discutabilă.
Până
când ? Cât va mai dura tranziţia, în special în asumarea răspunderii,
complet
inexistentă la majoritatea absolută a funcţionarilor publici ? Pe când
vom
lucra ca în restul Europei fără Instrucţiuni de aplicare a Legii ?
Legile
regimului comunist de tristă amintire cuprindeau o „expunere de motive”
din
care ori ce funcţionar putea să înţeleagă de ce şi cum să aplice Legea.
Actuala
„Mare Adunătură Naţională” nu mai este capabilă oare să explice ce vrea
prin
noua Lege?
Nu
este necesar să ai calităţi de cercetător pentru a culege o întreagă
gamă de
speţe în care birocraţia se pretinde în drept să ceară repetiţia
la infinit a aşa ziselor „dovezi”.
La
concret:
În
anul 1886 domnul Gustav Müller cumpără de la domnul Alfred Einstein
imobilul
situat în ……
Actul
respectiv poartă atestarea notarială.
Prezentarea
în original a actului de mai sus presupune:
Domni
Einstein şi Muller, născuţi, încă în
viaţă, s-au prezentat personal în faţa unui notar care i-a
legitimat.
Notarul s-a convins apoi că domnul Einstein este proprietar al
imobilului ce
urma a fi tranzacţionat. În consecinţă redactează sau dă citirii actul
tranzacţiei apoi atestă depunerea semnăturilor olografe ale părţilor.
Funcţionarii
anului 2007 cer însă, potrivit
instrucţiunilor de aplicare a legii, actele de naştere şi moarte
ale părţilor
precum şi dovada că actualul proprietar este proprietar. O repetiţie
absurdă.
După
moartea domului Muller, prin 1900, soţia sa acceptă tacit moştenirea şi
achită
conştiincios toate taxele aferente ei.
Timpul
trece cu război şi alte cataclisme, dar imobilul rezistă, nu şi
proprietarii
săi. Potrivit uzanţelor moştenirea se perpetuă prin acceptare tacită şi
plata
taxelor. Prin minune imobilul scapă de naţionalizări până în 1974 când
este
expropriat în vederea construirii unui bloc pe amplasamentul său. O
mare parte
din teren a rămas liber după construcţia blocului, şi a devenit, cu sau
fără
aprobări, loc de parcare pentru locatarii blocului.
În
revendicarea terenului rămas liber, potenţialii moştenitori ai
imobilului au
deschis succesiunea.
Prin
certificate de moştenitor separate, imobilul trece succesivdin
proprietatea
Georgetei Muller în proprietatea Angela Berbier fiică, apoi Margareta
Wagner
fiică şi în final Emil şi Alfred Wagner fii. În cadrul succesiunii
notarul a
cerut organelor competente şi a obţinut toate actele de stare civilă
care
dovedesc arborele genealogic. În dovedirea masei succesorale a fost
suficient
actul de cumpărare al străbunicului Muller menţionat mai sus.
1
În
faţa notarului este logic să te prezinţi cu actele de stare civilă
(naştere,
căsătorie la schimbarea numelui, moarte). Corelând aceste acte notarul
emite
actul de succesiune cu puterea actului de proprietate. Este însă absurd
ca un
funcţionar al primăriei, fie ea chiar a municipiului, să ceară actele
de care
s-a servit notarul la eliberarea certificatului său. Din
nou repetiţie cauzată de incompetenţa emitentului de „instrucţiuni
de aplicare a legii”. Oare ?
Cinci
zeci de mii de petenţi îşi pretind drepturi justificate asupra
proprietăţilor preluate abuziv de
instauratorii socialismului
comunist. Cinci zeci de mii au fost în 2001 la termenul limită de
depunere a
notificărilor numai în Bucureşti. Cinci zeci de mii mai sunt şi astăzi
în 2007.
Probabil cinci zeci de mii vor fi la finele deceniului şi, de ce nu, la
finele
secolului. Si ne mirăm de ce sunt necesare „instrucţiuni de
aplicare a Legii”?
Este clar că nu poate fi vorba de incompetenţa câtorva
funcţionari
superiori care emit aceste „instrucţiuni
de aplicare a Legii”
Caută
nod în
papură. Legea este bună, dar noi nu avem momentan şi nici în
perspectivă
posibilitatea să o aplicăm!
Spune, mai mult sau mai puţin în clar „instrucţiunea de
aplicare a Legii”. Şi
funcţionarul public, trecând peste conştiinţa sa, considerându-se
acoperit de instrucţiunile de aplicare a Legii
semnate de şefi nici nu mai citeşte Legea.
Este preocupat de „nodul în
papură” de aplicat speţei. Primul este „lipsa de timp”. Cum
să rezolv simultan cinci zeci de mii de
petiţii? Doar fiecare pretinde să
încep cu cererea lui!
În
aparatul birocraţiei argumentul invocat este cât se poate de
convingător şi
acceptat de şefi.
Ce
este de făcut?
Bani
pentru despăgubiri nu sunt căci încă nu s-au umplut cele buzunare fără
fund. Le
ştim noi care!
Terenuri
libere ar fi. Dar trebuie întâi săturată pofta clientelei politice.
Restul se
vor împărţi petenţilor mai pe la paştele cailor.
Păi
atunci de ce s-a dat Legea 10 ?
Pentru că dă bine la alegători !
Şi
vin noi alegeri. Şi vin noi (mai degrabă înnoite) promisiuni. Şi rămân
toate o
apă şi un pământ, să nu le zicem minciuni.
Vor
fi date noi Legi. Dar şi noi instrucţiuni cu o nouă formulă pentru „nod în papură”
Şi
la vară va fi cald şi bineeeeee!
|