1

Dreptul şi birocraţia.

Sau: Este necesară repetiţia?

Referat constatator

Emil Wagner, păţit

Toată stima şi consideraţia pentru corpul de funcţionari publici care, aplicând Legea, ajută zeci de mii de petiţionari în rezolvarea problemelor acestora.

Legea este însă uneori susceptibilă de interpretări, dar instrucţiunile de aplicare a Legii sunt o adevărată pacoste.

Mai trăim, din păcate, epoca în care „seful gândeşte pentru subordonat” specifică marilor dictaturi, recte a lui Stlain, Hitler sau Ceauşescu. Funcţionarul se consideră apărat de răspundere atât timp cât respectă în literă, nu Legea pe care dese ori nici nu o cunoaşte, ci a instrucţiunilor de aplicare a ei emisă de multe ori de persoane interesate sau de competinţă discutabilă.

Până când ? Cât va mai dura tranziţia, în special în asumarea răspunderii, complet inexistentă la majoritatea absolută a funcţionarilor publici ? Pe când vom lucra ca în restul Europei fără Instrucţiuni de aplicare a Legii ?

Legile regimului comunist de tristă amintire cuprindeau o „expunere de motive” din care ori ce funcţionar putea să înţeleagă de ce şi cum să aplice Legea. Actuala „Mare Adunătură Naţională” nu mai este capabilă oare să explice ce vrea prin noua Lege?

Nu este necesar să ai calităţi de cercetător pentru a culege o întreagă gamă de speţe în care birocraţia se pretinde în drept să ceară repetiţia la infinit a aşa ziselor „dovezi”.

La concret:

În anul 1886 domnul Gustav Müller cumpără de la domnul Alfred Einstein imobilul situat în ……

Actul respectiv poartă atestarea notarială.

Prezentarea în original a actului de mai sus presupune:

Domni Einstein şi Muller, născuţi, încă în viaţă, s-au prezentat personal în faţa unui notar care i-a legitimat. Notarul s-a convins apoi că domnul Einstein este proprietar al imobilului ce urma a fi tranzacţionat. În consecinţă redactează sau dă citirii actul tranzacţiei apoi atestă depunerea semnăturilor olografe ale părţilor.

Funcţionarii anului 2007 cer însă, potrivit instrucţiunilor de aplicare a legii, actele de naştere şi moarte ale părţilor precum şi dovada că actualul proprietar este proprietar. O repetiţie absurdă.

După moartea domului Muller, prin 1900, soţia sa acceptă tacit moştenirea şi achită conştiincios toate taxele aferente ei.

Timpul trece cu război şi alte cataclisme, dar imobilul rezistă, nu şi proprietarii săi. Potrivit uzanţelor moştenirea se perpetuă prin acceptare tacită şi plata taxelor. Prin minune imobilul scapă de naţionalizări până în 1974 când este expropriat în vederea construirii unui bloc pe amplasamentul său. O mare parte din teren a rămas liber după construcţia blocului, şi a devenit, cu sau fără aprobări, loc de parcare pentru locatarii blocului.

În revendicarea terenului rămas liber, potenţialii moştenitori ai imobilului au deschis succesiunea.

Prin certificate de moştenitor separate, imobilul trece succesivdin proprietatea Georgetei Muller în proprietatea Angela Berbier fiică, apoi Margareta Wagner fiică şi în final Emil şi Alfred Wagner fii. În cadrul succesiunii notarul a cerut organelor competente şi a obţinut toate actele de stare civilă care dovedesc arborele genealogic. În dovedirea masei succesorale a fost suficient actul de cumpărare al străbunicului Muller menţionat mai sus.

În faţa notarului este logic să te prezinţi cu actele de stare civilă (naştere, căsătorie la schimbarea numelui, moarte). Corelând aceste acte notarul emite actul de succesiune cu puterea actului de proprietate. Este însă absurd ca un funcţionar al primăriei, fie ea chiar a municipiului, să ceară actele de care s-a servit notarul la eliberarea certificatului său. Din nou repetiţie cauzată de incompetenţa emitentului de „instrucţiuni de aplicare a legii”. Oare ?

Cinci zeci de mii de petenţi îşi pretind drepturi justificate asupra proprietăţilor  preluate abuziv de instauratorii socialismului comunist. Cinci zeci de mii au fost în 2001 la termenul limită de depunere a notificărilor numai în Bucureşti. Cinci zeci de mii mai sunt şi astăzi în 2007. Probabil cinci zeci de mii vor fi la finele deceniului şi, de ce nu, la finele secolului. Si ne mirăm de ce sunt necesare „instrucţiuni de aplicare a Legii”?  Este clar că nu poate fi vorba de incompetenţa câtorva funcţionari superiori care emit aceste „instrucţiuni de aplicare a Legii”

Caută nod în papură. Legea este bună, dar noi nu avem momentan şi nici în perspectivă posibilitatea să o aplicăm! Spune, mai mult sau mai puţin în clar „instrucţiunea de aplicare a Legii”. Şi funcţionarul public, trecând peste conştiinţa sa, considerându-se acoperit de instrucţiunile de aplicare a Legii semnate de şefi nici nu mai citeşte Legea.  Este preocupat de „nodul în papură” de aplicat speţei. Primul este „lipsa de timp”. Cum să rezolv simultan cinci zeci de mii de petiţii? Doar fiecare pretinde să încep cu cererea lui!

În aparatul birocraţiei argumentul invocat este cât se poate de convingător şi acceptat de şefi.

Ce este de făcut?

Bani pentru despăgubiri nu sunt căci încă nu s-au umplut cele buzunare fără fund. Le ştim noi care!

Terenuri libere ar fi. Dar trebuie întâi săturată pofta clientelei politice. Restul se vor împărţi petenţilor mai pe la paştele cailor.

Păi atunci de ce s-a dat Legea 10 ? Pentru că dă bine la alegători !

Şi vin noi alegeri. Şi vin noi (mai degrabă înnoite) promisiuni. Şi rămân toate o apă şi un pământ, să nu le zicem minciuni.

Vor fi date noi Legi. Dar şi noi instrucţiuni cu o nouă formulă pentru „nod în papură”

Şi la vară va fi cald şi bineeeeee!