1
I. Cadrul general al
reglemantării
I.1. Consideraţii generale. Concurenţa
este un element definitoriu al economiei de piaţă şi reprezintă motorul
dezvoltării economico-sociale.
În general prin concurenţă se
înţelege o confruntare între tendinţe adverse, care converg spre
acelaşi scop.
Prin concurenţă, în sens juridic înţelegem confruntarea dintre agenţii
economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în
domeniile
deschise pieţei pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul
rentabilizării propriei întreprinderi.
I.1.1. Premise. Din punct de vedere
economic,
concurenţa, pentru a fi posibilă presupune o piaţă organizată pe baza
următoarelor reguli: independenţa şi descentralizarea activităţii de
producţie,
de distribuţie şi de consum, libertatea de iniţiativă fără constrângeri
sau
limitări, de ordin administrativ şi proprietatea privată asupra unui
procent
semnificativ din totalitatea mijloacelor de producţie.
I.1.2. Funcţii. În condiţiile de piaţă liberă concurenţa
îndeplineşte câteva funcţii
definitorii:
·
facilitează
ajustarea automată a cererii şi ofertei în toate domeniile
vieţii economice;
·
împiedică
fixarea preţurilor printr-o politică de monopol exercitată
de anumiţi agenţi economici;
·
stimulează
invenţiile şi inovaţiile, crearea de produse ori servicii noi
de o calitate tot mai bună;
·
asigură
o alocare raţională a resurselor în funcţie de diferitele
utilităţi solicitate pe piaţă;
·
stabileşte
o repartizare a beneficiilor proporţională cu contribuţia
efectivă a agenţilor economici în activitatea
de
producere a unor bunuri şi de prestare a unor servicii şi de
distribuţie a
acestora.
I.1.3. Formele concurenţei. În funcţie de anumite criterii în
literatura juridică
de specialitate se face deosebire între mai multe forme ale
concurenţei. După
gradul de libertate se distinge între concurenţa
pură sau perfectă şi concurenţa
eficientă sau posibilă.
Concurenţa pură sau perfectă are
trăsături cum ar fi: atomicitatea pieţei (un număr mare de agenţi mici
şi
mijlocii), omogenitatea produselor şi serviciilor (relativa
similitudine
calitativă a acestora), transparenţa (posibilitatea consumatorilor de a
cunoaşte caracteristicile şi preţurile produselor care li se oferă),
pluralitatea de opţiuni mobilitatea factorilor de producţie determinată
de
factori care ţin exclusiv de piaţă. În raport cu acest tip de
concurenţă statul
nu intervine în economie decât pentru asigurarea condiţiilor optime
pentru
desfăşurarea spontană a concurenţei economice. Concurenţa perfectă a
funcţionat
în perioada de început a capitalismului. În timp, tendinţa a fost de a
se
promova o altă formă a concurenţei denumită convenţional concurenţă
eficientă
sau posibilă.
Intervenţia statului in cazul
concurenţei eficiente constă în îndeplinirea de către acesta a unor
funcţii de
reglementare, de asistenţă şi de gestiune.
Concurenţa eficientă se
concretizează prin trei trăsături specifice şi anume:
-
caracterul
deschis al pieţei (toţi agenţii economici se bucura de
accesul liber pe piaţă);
-
libertatea
de acţiune pe piaţă (toate întreprinderile îşi pot stabili în
mod autonom politica în raport cu ceilalţi
concurenţi si
cu consumatorii);
-
toţi
utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de un grad satisfăcător
de libertate în alegerea furnizorului şi a
mărfii dorite.
Modelul
concurenţei este flexibil şi răspunde în mod corespunzător unor
exigenţe
conjuncturale impuse de piaţă şi este larg adoptat în teoria dreptului
ca şi în
jurisprudenţă, inclusiv de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor
Europene.
După cum prin practicile
concurenţiale ale agenţilor economici se încalcă dispoziţiile legale
care
reglementează domeniul concurenţei se face distincţie între concurenţa
licită si concurenţa ilicită. Concurenţa ilicită
poate fi de asemenea clasificată în concurenţă
interzisă şi concurenţă neloială.
Concurenţa interzisă apare in domenii scoase de lege din sfera
competenţei. Concurenţa
neloială apare în domeniul în care competiţia este permisă prin lege
dar
trebuie desfăşurată cu mijloace oneste. În concluzie, aşa cum s-a
observat, ne
aflăm în cazul concurenţei interzise atunci când se săvârşeşte un act
fără
drept (interzis de lege) şi in cazul concurenţei neloiale atunci când
un act,
in principiu permis este realizat printr-un exerciţiu abuziv al unui
drept.
Prin concurenţă neloială trebuie
să înţelegem săvârşirea în domeniile
deschise competiţiei economice, a unor fapte contrare legii sau
uzanţelor
cinstite ale activităţii comerciale, în scopul captării clientelei unor
rivali
de pe piaţa relevantă, producându-se astfel prejudicii materiale şi/sau
morale,
prezente sau eventuale.
Concurenţa neloială nu trebuie confundată cu activităţile pe care le
poate
desfăşura titularul unui drept de proprietate industrială, cu
practicile
monopoliste, sau cu anumite măsuri ce se iau pentru protecţia
consumatorului.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei
neloiale,
constituie concurenţă neloială orice
act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi
de
comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de
efectuare a
prestărilor de servicii.
În practica judiciară uneori se
face confuzie între concurenţa onestă şi cea neloială. Pentru a-şi
acapara
clientela un comerciant are dreptul să uzeze de toate practicile oneste
pentru
a obţine acest lucru, inclusiv practicarea unor preţuri mai mici decât
un alt
agent comercial concurent cu acelaşi profil de activitate.
I.2. Regimul juridic al
concurenţei. Evoluţia reglementărilor în dreptul
intern. Iniţial
actele de concurenţă neloială erau supuse regimului juridic de drept
comun al răspunderii
delictuale prevăzut în art. 998 C. civ. Mai târziu au fost adoptate
acte
normative specifice din care amintim: Legea
din 17 martie 1884 asupra comerţului ambulant, Legea
concurenţei neloiale din 18 mai 1932 şi Decretul
pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937
completat prin Legea din 26 septembrie 1939.
În anii regimului comunist nu a
existat, practic, o legislaţie specifică în domeniul concurenţei.
Economia era
bazată aproape exclusiv pe proprietatea statului asupra mijloacelor de
producţie
şi avea un caracter planificat. Această stare de fapt este firească
având în
vedere că monopolul de stat în economie şi planificarea rigidă sunt
prin definiţie
incompatibile cu libertatea pieţei şi concurenţa. Anumite reglementări
erau
prevăzute în legislaţie dar acestea nu erau aplicabile decât în
domeniul activităţilor
de comerţ exterior.
După 1989, odată cu abolirea
regimuli politic comunist s-au adoptat numeroase reglementări cu
incidenţă în
sfera concurenţei.
De
primă însemnătate sunt dispoziţiile constituţionale referitoare la
economie şi funcţiile publice. În art. 135 din Constituţie se
stabileşte că
1
„economia României este o
economie de piaţă, iar statul trebuie să asigure libertatea comerţului,
protecţia
concurenţei loiale…”, iar în art. 136 se prevede că „statul ocroteşte
proprietatea care este publică sau privată”. Tot în art. 136 paragraful
6 se stabileşte
că „proprietatea privată este în condiţiile legii inviolabilă”. Art. 44
stabileşte
că „dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statutului sunt
garantate” şi că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de
lege,
indiferent de titular”. La dispoziţiile constituţionale am putea adăuga
reglementările
cuprinse în convenţiile internaţionale pe care România le-a ratificat,
şi în
tratatele constitutive ale Uniunii Europene.
Ca reglementari obişnuite cu
incidenţă implicită sau explicită în sfera concurenţei pot fi
menţionate: Legea
nr. 15/1990 (cu modificările şi completările ulterioare) privind
reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale,
Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi republicată,
Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 21/1996
(republicată) privind regimul concurenţei.
Dispoziţiile cuprinse în legi
speciale se completează cu reglementările de drept comun prevăzute în
Codul
comercial, Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul
de
procedură penală.
I.3. Răspunderea juridică
pentru faptele de concurenţă neloială
I.3.1. Răspunderea civila. Potrivit art. 3 din Legea nr. 11/1991
faptele de
concurenţă neloială atrag răspunderea civilă în condiţiile acestei
legi. Comerciantul
care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să înceteze
sau să înlăture
actul şi după caz să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite.
În măsura
în care actele sau faptele de concurenţă neloială constituie
contravenţii sau infracţiuni
şi au cauzat daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în
drept să se
adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă
delictuală. Când
fapta a fost săvârşită de un salariat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu,
comerciantul răspunde solidar cu salariatul, cu excepţia situaţiei în
care dovedeşte
că potrivit uzanţelor nu putea împiedica fapta.
Soluţionarea acţiunilor civile în
materia concurenţei neloiale este de competenţa tribunalului locului
săvârşirii
faptei sau în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtului sau
inculpatului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul de la
domiciliul
pârâtului sau inculpatului.
Dreptul la acţiune civilă se
prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a cunoscut sau
ar fi
trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu
de 3 ani
de la săvârşirea faptei.
I.3.2. Răspunderea
contravenţională. Conform
art. 4 din Legea nr. 11/1991 următoarele fapte
constituie contravenţii, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii
încât sa
fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:
a) oferirea serviciilor de către salariatul
exclusiv
al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;
b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea
unui
secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia,
fără
consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial
şi
intr-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte
prin care un
comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în
mod
avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu
care
comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în
public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale
sau activităţii
acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de
favoare în
dauna unor concurenţi;
e) comunicarea, chiar făcută confidenţial,
sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra
unui
concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură
să dăuneze
bunului mers al întreprinderii concurente;
f) oferirea, promiterea sau
acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje
salariatului
unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare
neloială
să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a
folosi
clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru alta
persoana
în dauna unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui
comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în
cadrul funcţiei
deţinute anterior la acel comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariaţi
ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care
să
capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui
comerciant în
scopul dezorganizării activităţii sale.
Contravenţiile prevăzute la lit.
a)-c) se sancţionează cu amendă de la 10.000.000 lei la 100.000.000
lei, iar
cele prevăzute la lit. d)-h), cu amendă de la 15.000.000 lei la
150.000.000
lei. Actualizarea cuantumului amenzilor se face prin hotărâre a
Guvernului, în funcţie
de rata inflaţiei. Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor
juridice. Contravenţiile
se constată, la sesizarea părţii vătămate, a camerelor de comerţ şi
industrie
sau din oficiu, de către personalul de control împuternicit in acest
scop de Oficiul
Concurentei, care aplică şi amenda.
În cazurile de concurenţă
neloială ce afectează în mod semnificativ funcţionarea concurenţei pe
piaţa
relevantă afectată, Oficiul Concurenţei va sesiza Consiliul Concurenţei
pentru soluţionarea
cazului în conformitate cu dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996.
Oficiul Concurenţei va transmite
camerelor de comerţ şi industrie teritoriale actele de decizie adoptate
pentru
cazurile de concurenţă neloială care constituie contravenţie, conform
prevederilor prezentei legi.
Prevederile privind sancţionarea
contravenţiilor
se completează cu dispoziţiile O. G.
Nr. 2/2001 (modificată şi completată) privind regimul juridic al
contravenţiilor.
Termenul de prescripţie este de 3 ani.
I.4. Autorităţi specializate
în prevenirea şi combaterea faptelor şi
actelor care încalcă regimul concurenţei. Pentru controlul desfăşurării activităţilor
comerciale
în spiritul concurenţei în ţara noastră au fost înfiinţate autorităţi
specializate din care cele mai reprezentative sunt: Consiliul
Concurenţei şi
Oficiul Concurenţei; Camera de industrie şi comerţ a României şi a
municipiului
Bucureşti şi camerele de industrie şi comerţ judeţene; Oficiul
registrului
comerţului organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti; Garda
financiară etc.
II. Infracţiunea de concurenţă neloială prevăzută
în art. 5 din Legea nr. 11/1991
Aşa cum s-a
apreciat în literatura de specialitate Legea nr. 11/1991 depăşeşte
concepţia
politică şi juridică care a stat la
elaborarea art. 301 C. pen. – concurenţa neloială, întrucât obiectul
ocrotirii
penale în cazul infracţiunii prevăzute în art. 5 al Legii nr. 11/1991
îl
constituie relaţiile sociale stabilite între comercianţi pe piaţa
liberă, în
spiritul art. 1 al acestei legi.
Astfel
se consideră că odată cu apariţia Legii nr. 11/1991, dispoziţiile art.
301 C.
pen. au fost abrogate implicit.
|