1

I. Cadrul general al reglemantării

I.1. Consideraţii generale. Concurenţa este un element definitoriu al economiei de piaţă şi reprezintă motorul dezvoltării economico-sociale.

În general prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop. Prin concurenţă, în sens juridic înţelegem confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în domeniile deschise pieţei pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi[1].

I.1.1. Premise. Din punct de vedere economic, concurenţa, pentru a fi posibilă presupune o piaţă organizată pe baza următoarelor reguli: independenţa şi descentralizarea activităţii de producţie, de distribuţie şi de consum, libertatea de iniţiativă fără constrângeri sau limitări, de ordin administrativ şi proprietatea privată asupra unui procent semnificativ din totalitatea mijloacelor de producţie.

I.1.2. Funcţii. În condiţiile de piaţă liberă concurenţa îndeplineşte câteva funcţii definitorii:

·        facilitează ajustarea automată a cererii şi ofertei în toate domeniile

vieţii economice;

·        împiedică fixarea preţurilor printr-o politică de monopol exercitată

de anumiţi agenţi economici;

·        stimulează invenţiile şi inovaţiile, crearea de produse ori servicii noi

de o calitate tot mai bună;

·        asigură o alocare raţională a resurselor în funcţie de diferitele

utilităţi solicitate pe piaţă;

·        stabileşte o repartizare a beneficiilor proporţională cu contribuţia

efectivă a agenţilor economici în activitatea de producere a unor bunuri şi de prestare a unor servicii şi de distribuţie a acestora.

I.1.3. Formele concurenţei. În funcţie de anumite criterii în literatura juridică de specialitate se face deosebire între mai multe forme ale concurenţei. După gradul de libertate se distinge între concurenţa pură sau perfectă şi concurenţa eficientă sau posibilă.

Concurenţa pură sau perfectă are trăsături cum ar fi: atomicitatea pieţei (un număr mare de agenţi mici şi mijlocii), omogenitatea produselor şi serviciilor (relativa similitudine calitativă a acestora), transparenţa (posibilitatea consumatorilor de a cunoaşte caracteristicile şi preţurile produselor care li se oferă), pluralitatea de opţiuni mobilitatea factorilor de producţie determinată de factori care ţin exclusiv de piaţă. În raport cu acest tip de concurenţă statul nu intervine în economie decât pentru asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea spontană a concurenţei economice. Concurenţa perfectă a funcţionat în perioada de început a capitalismului. În timp, tendinţa a fost de a se promova o altă formă a concurenţei denumită convenţional concurenţă eficientă sau posibilă.

Intervenţia statului in cazul concurenţei eficiente constă în îndeplinirea de către acesta a unor funcţii de reglementare, de asistenţă şi de gestiune[2].

Concurenţa eficientă se concretizează prin trei trăsături specifice şi anume:

-         caracterul deschis al pieţei (toţi agenţii economici se bucura de

accesul liber pe piaţă);

-         libertatea de acţiune pe piaţă (toate întreprinderile îşi pot stabili în

mod autonom politica în raport cu ceilalţi concurenţi si cu consumatorii);

-         toţi utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de un grad satisfăcător

de libertate în alegerea furnizorului şi a mărfii dorite[3].

         Modelul concurenţei este flexibil şi răspunde în mod corespunzător unor exigenţe conjuncturale impuse de piaţă şi este larg adoptat în teoria dreptului ca şi în jurisprudenţă, inclusiv de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

După cum prin practicile concurenţiale ale agenţilor economici se încalcă dispoziţiile legale care reglementează domeniul concurenţei se face distincţie între concurenţa licită si concurenţa ilicită. Concurenţa ilicită poate fi de asemenea clasificată în concurenţă interzisă şi concurenţă neloială. Concurenţa interzisă apare in domenii scoase de lege din sfera competenţei. Concurenţa neloială apare în domeniul în care competiţia este permisă prin lege dar trebuie desfăşurată cu mijloace oneste. În concluzie, aşa cum s-a observat, ne aflăm în cazul concurenţei interzise atunci când se săvârşeşte un act fără drept (interzis de lege) şi in cazul concurenţei neloiale atunci când un act, in principiu permis este realizat printr-un exerciţiu abuziv al unui drept.

Prin concurenţă neloială trebuie să înţelegem săvârşirea în domeniile deschise competiţiei economice, a unor fapte contrare legii sau uzanţelor cinstite ale activităţii comerciale, în scopul captării clientelei unor rivali de pe piaţa relevantă, producându-se astfel prejudicii materiale şi/sau morale, prezente sau eventuale[4]. Concurenţa neloială nu trebuie confundată cu activităţile pe care le poate desfăşura titularul unui drept de proprietate industrială, cu practicile monopoliste, sau cu anumite măsuri ce se iau pentru protecţia consumatorului. Potrivit art. 2 din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale[5], constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

În practica judiciară uneori se face confuzie între concurenţa onestă şi cea neloială. Pentru a-şi acapara clientela un comerciant are dreptul să uzeze de toate practicile oneste pentru a obţine acest lucru, inclusiv practicarea unor preţuri mai mici decât un alt agent comercial concurent cu acelaşi profil de activitate.    

I.2. Regimul juridic al concurenţei. Evoluţia reglementărilor în dreptul intern. Iniţial actele de concurenţă neloială erau supuse regimului juridic de drept comun al răspunderii delictuale prevăzut în art. 998 C. civ. Mai târziu au fost adoptate acte normative specifice din care amintim: Legea din 17 martie 1884 asupra comerţului ambulant, Legea concurenţei neloiale din 18 mai 1932 şi Decretul pentru reglementarea şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937 completat prin Legea din 26 septembrie 1939.

În anii regimului comunist nu a existat, practic, o legislaţie specifică în domeniul concurenţei. Economia era bazată aproape exclusiv pe proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie şi avea un caracter planificat. Această stare de fapt este firească având în vedere că monopolul de stat în economie şi planificarea rigidă sunt prin definiţie incompatibile cu libertatea pieţei şi concurenţa. Anumite reglementări erau prevăzute în legislaţie dar acestea nu erau aplicabile decât în domeniul activităţilor de comerţ exterior.

După 1989, odată cu abolirea regimuli politic comunist s-au adoptat numeroase reglementări cu incidenţă în sfera concurenţei.

[1] O. Căpăţână, Dreptul Concurenţei Comerciale (concurenţa onestă), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992, pag. 86

[2] Funcţia de reglementare nu a fost niciodată abandonată de vreun stat. Ponderea acestor funcţii diferă după genul de politică economică promovat, care poate fi liberal sau social.

[3] C. Voicu, Al. Boroi, Fl. Sandu, I. Molnar, M Gorunescu, S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. pag. 445

[4] Idem, pag. 445-446

[5] Publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991, modificată şi completată de Legea nr. 21/1996 şi Legea nr. 298/2001

„economia României este o economie de piaţă, iar statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale…”, iar în art. 136 se prevede că „statul ocroteşte proprietatea care este publică sau privată”. Tot în art. 136 paragraful 6 se stabileşte că „proprietatea privată este în condiţiile legii inviolabilă”. Art. 44 stabileşte că „dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statutului sunt garantate” şi că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. La dispoziţiile constituţionale am putea adăuga reglementările cuprinse în convenţiile internaţionale pe care România le-a ratificat, şi în tratatele constitutive ale Uniunii Europene[1].

Ca reglementari obişnuite cu incidenţă implicită sau explicită în sfera concurenţei pot fi menţionate: Legea nr. 15/1990 (cu modificările şi completările ulterioare) privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi republicată, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 21/1996 (republicată) privind regimul concurenţei.

Dispoziţiile cuprinse în legi speciale se completează cu reglementările de drept comun prevăzute în Codul comercial, Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală.

I.3. Răspunderea juridică pentru faptele de concurenţă neloială

I.3.1. Răspunderea civila. Potrivit art. 3 din Legea nr. 11/1991 faptele de concurenţă neloială atrag răspunderea civilă în condiţiile acestei legi. Comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi după caz să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite. În măsura în care actele sau faptele de concurenţă neloială constituie contravenţii sau infracţiuni şi au cauzat daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă delictuală. Când fapta a fost săvârşită de un salariat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, comerciantul răspunde solidar cu salariatul, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că potrivit uzanţelor nu putea împiedica fapta.

Soluţionarea acţiunilor civile în materia concurenţei neloiale este de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtului sau inculpatului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul de la domiciliul pârâtului sau inculpatului.

Dreptul la acţiune civilă se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la săvârşirea faptei.

I.3.2. Răspunderea contravenţională. Conform art. 4 din Legea nr. 11/1991 următoarele fapte constituie contravenţii, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât sa fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:

  a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;

  b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi intr-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;

  c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;

  d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;

  e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;

  f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru alta persoana în dauna unui concurent;

  g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;

  h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

Contravenţiile prevăzute la lit. a)-c) se sancţionează cu amendă de la 10.000.000 lei la 100.000.000 lei, iar cele prevăzute la lit. d)-h), cu amendă de la 15.000.000 lei la 150.000.000 lei. Actualizarea cuantumului amenzilor se face prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de rata inflaţiei. Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor juridice. Contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, a camerelor de comerţ şi industrie sau din oficiu, de către personalul de control împuternicit in acest scop de Oficiul Concurentei, care aplică şi amenda.

În cazurile de concurenţă neloială ce afectează în mod semnificativ funcţionarea concurenţei pe piaţa relevantă afectată, Oficiul Concurenţei va sesiza Consiliul Concurenţei pentru soluţionarea cazului în conformitate cu dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996.

Oficiul Concurenţei va transmite camerelor de comerţ şi industrie teritoriale actele de decizie adoptate pentru cazurile de concurenţă neloială care constituie contravenţie, conform prevederilor prezentei legi.

Prevederile privind sancţionarea contravenţiilor se completează cu dispoziţiile   O. G. Nr. 2/2001 (modificată şi completată) privind regimul juridic al contravenţiilor. Termenul de prescripţie este de 3 ani.

I.4. Autorităţi specializate în prevenirea şi combaterea faptelor şi actelor care încalcă regimul concurenţei. Pentru controlul desfăşurării activităţilor comerciale în spiritul concurenţei în ţara noastră au fost înfiinţate autorităţi specializate din care cele mai reprezentative sunt: Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei; Camera de industrie şi comerţ a României şi a municipiului Bucureşti şi camerele de industrie şi comerţ judeţene; Oficiul registrului comerţului organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti; Garda financiară etc.

         II. Infracţiunea de concurenţă neloială prevăzută în art. 5 din Legea nr. 11/1991

         Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate Legea nr. 11/1991 depăşeşte concepţia politică  şi juridică care a stat la elaborarea art. 301 C. pen. – concurenţa neloială, întrucât obiectul ocrotirii penale în cazul infracţiunii prevăzute în art. 5 al Legii nr. 11/1991 îl constituie relaţiile sociale stabilite între comercianţi pe piaţa liberă, în spiritul art. 1 al acestei legi[2]. Astfel se consideră că odată cu apariţia Legii nr. 11/1991, dispoziţiile art. 301 C. pen. au fost abrogate implicit[3].  

[1] C. Voicu, Al. Boroi, Fl. Sandu, I. Molnar, M Gorunescu, S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. pag. 447-448

[2] Comercianţii sunt obligaţi sa îşi exercite activitatea cu buna-credinţa, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor si a cerinţelor concurentei loiale.

[3] C. Voicu, Al. Boroi, Fl. Sandu, I. Molnar, M Gorunescu, S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. pag. 451