1
1. Cadrul juridic al infracţiunilor
contra patrimoniului
Infracţiunile contra
patrimoniului sunt
acele infracţiuni care au ca obiect juridic relaţii sociale de ordin
patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de ordin
patrimonial,
oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a societăţii,
de
aceea faptele prin care se vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii
sunt
fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea
represivă.
Legea
penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial,
incriminând şi
sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim
sancţionator sever.
Toate
aceste infracţiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului
unei
persoane şi anume în diferite schimbări ale situaţiei ori stări de fapt
a
bunurilor produse prin sustragerea, însuşirea, distrugerea, risipirea
sau
împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor
subiective
care au ca obiect bunurile a căror situaţie de fapt a fost schimbată
şi, prin
săvârşirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfăşurarea
normală a
relaţiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă şi necesitatea
ocrotirii
penale a patrimoniului.
În
încriminarea atingerilor aduse
patrimoniului, legea ţine seama de caracterul ilicit al acţiunilor
făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a victimei, scopul
incriminării fiind
apărarea situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.
Toate
infracţiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situaţie
preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă
într-o
anumită situaţie de fapt în care se gaseşte bunul, situaţie care este
modificată prin comiterea infracţiunii.
Infracţiunile contra
patrimoniului
sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al III-lea, denumit" Infracţiuni
contra patrimoniului" art. 208-2221. Infracţiunile
contra
patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcţie de
calitatea persoanei vătămate în Titlul III şi IV al Codului Penal
(Titlul IV
fiind abrogat prin Legea 14011 996), termenul de "obştesc" a
fost înlocuit cu cel "public" prin modificarea art. 145 din
Codul Penal, dându-se şi o nouă titulatură.
În
acest context, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune patrimonială,
este
prevăzută la art. 211 Cod Penal.
Infracţiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o
infracţiune
contra patrimoniului.
Ca
infracţiune
contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care
se poate
comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este
îndreptat
împotriva persoanei, această interferenţă între relaţii sociale
diferite – pe
de o parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii
referitoare la persoană - crează anumite implicaţii în sfera altor
infracţiuni, fapt ce a
determinat incriminarea
tâlhăriei ca infracţiune
___________________________________________
1. Prin Legea
1-10/1996 privind modificarea şi completarea Codului Penal- a fost
abrogat
titlul IV din Cod Penal
intitulată. „Infracţiunea
contra avutului obştesc"
orI. 223-235
distinctă, de sine
stătătoare.
Prin
Constituţia României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general
nou al
infracţiunilor contra patrimoniului.
Constituţia
României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de principii
constituţionale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite
norme
fundamentale de proprietate, şi anume, proprietatea
publică
şi proprietatea privată. De asemenea, sunt menţionaţi
cei cărora
le aparţin bunurile făcând parte din fiecare normă de proprietate:
astfel că
proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrative
teritoriale.2
1
2.
Patrimoniul - obiect al ocrotirii penale
Patrimoniul, din punct de
vedere juridic,
este apărat prin numeroase şi variate dispoziţii cuprinse în legile
extra
penale (civile si administrative).
Patrimoniul are însă
nevoie şi de
apărarea complementară a legii penale, care prin acţiunea de prevenţie
generală
a dispoziţiilor sale crează condiţii favorabile formării, dezvoltării
şi
întăririi relaţiilor sociale de ordin patrimonial în rândul membrilor
colectivităţii.
În incriminările sale
privind
patrimoniul, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a
făptuitorului, iar
nu poziţia juridică a victimei; infractorul trebuie să-şi justifice
fapta pe
care legea penală o prevede ca infracţiune, pe când victima nu este
ţinută să
dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea
alt
drept asupra bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin
comiterea
infracţiunii.
Pentru asigurarea
drepturilor
patrimoniale, legea penală apără situaţii existente, modificarea lor
făcând
mult prea anevoioasă ocrotirea penală a entităţilor patrimoniale de
drept
subiectiv.
Relaţiile
sociale de ordin patrimonial a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare
sunt
asigurate prin apărarea patrimoniului constituie generic al ocrotirii
împotriva
infracţiunilor contra patrimoniului obiectul juridic.
Pentru a intra sub
incidenţa legii penale, este
suficient să se constate că s-a comis o infracţiune asupra
patrimoniului, fără
să mai fie necesar să se facă dovada că s-a adus o vătămare unui raport
patrimonial.
A.
Noţiunea de patrimoniu
S-ar putea susţine ca patrimoniul privit ca o
universalitate este o noţiune abstractă, care nu poate fi atins prin
faptele
concrete ale unei persoane, infracţiunea putând fi îndreptată numai
contra unui
bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din
activul
patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul
să şi-o
apropie). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu
prezintă, de
regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcarea
patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu şi este
cuprins în
această noţiune.
In terminologia legii penale, noţiunea
de
"patrimoniu" nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect
civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor
şi
obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au valoare economică,
adică pot
fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea
drepturilor
şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.
Patrimoniul
este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii
ale
unei persoane private ca o universalitate, ca o totalitate independentă
de
bunurile cuprinse la un moment dat în patrimoniu; fie că îl privim ca o
entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate
de
drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când
pasivul
depaşeşte activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite
numai
la moartea subiectului, în momentul când voinţa acestuia - care îi dă
caracterul de unitate - se stinge.
Noţiunea
de patrimoniu, în dreptul penal, se referă la bunuri în
individualitatea lor, susceptibile a fi apropiate de făptuitor prin
mijloace
|