1

1. Cadrul juridic al infracţiunilor contra patrimoniului

Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect juridic relaţii sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a societăţii, de aceea faptele prin care se vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea represivă.

                    Legea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial, incriminând şi sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancţionator sever.

                    Toate aceste infracţiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane şi anume în diferite schimbări ale situaţiei ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea, însuşirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situaţie de fapt a fost schimbată şi, prin săvârşirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfăşurarea normală a relaţiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă şi necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.

 În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ţine seama de caracterul ilicit al acţiunilor făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a victimei, scopul incriminării fiind apărarea situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.

                   Toate infracţiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situaţie preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită situaţie de fapt în care se gaseşte bunul, situaţie care este modificată prin comiterea infracţiunii.

Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al III-lea, denumit" Infracţiuni contra patrimoniului" art. 208-2221. Infracţiunile contra patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcţie de calitatea persoanei vătămate în Titlul III şi IV al Codului Penal (Titlul IV fiind abrogat prin Legea 14011 996), termenul de "obştesc" a fost înlocuit cu cel "public" prin modificarea art. 145 din Codul Penal, dându-se şi o nouă titulatură.

           În acest context, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune patrimonială, este prevăzută la art. 211 Cod Penal.

          Infracţiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o infracţiune contra patrimoniului.  

        Ca infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este îndreptat împotriva persoanei, această interferenţă între relaţii sociale diferite – pe de o parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii referitoare la persoană - crează anumite implicaţii în sfera altor

infracţiuni, fapt ce a determinat incriminarea tâlhăriei ca infracţiune

___________________________________________

1. Prin Legea 1-10/1996 privind modificarea şi completarea Codului Penal- a fost abrogat titlul IV din Cod Penal

intitulată. „Infracţiunea  contra  avutului obştesc" orI. 223-235

distinctă, de sine stătătoare.

                    Prin Constituţia României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general nou al infracţiunilor contra patrimoniului.

                    Constituţia României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de principii constituţionale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme fundamentale de proprietate, şi anume, proprietatea publică şi proprietatea privată. De asemenea, sunt menţionaţi cei cărora le aparţin bunurile făcând parte din fiecare normă de proprietate: astfel că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrative teritoriale.2

2.      Patrimoniul - obiect al ocrotirii penale

Patrimoniul, din punct de vedere juridic, este apărat prin numeroase şi variate dispoziţii cuprinse în legile extra penale (civile si administrative).

Patrimoniul are însă nevoie şi de apărarea complementară a legii penale, care prin acţiunea de prevenţie generală a dispoziţiilor sale crează condiţii favorabile formării, dezvoltării şi întăririi relaţiilor sociale de ordin patrimonial în rândul membrilor colectivităţii.

În incriminările sale privind patrimoniul, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei; infractorul trebuie să-şi justifice fapta pe care legea penală o prevede ca infracţiune, pe când victima nu este ţinută să dovedească că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin comiterea infracţiunii.

Pentru asigurarea drepturilor patrimoniale, legea penală apără situaţii existente, modificarea lor făcând mult prea anevoioasă ocrotirea penală a entităţilor patrimoniale de drept subiectiv.

                    Relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului constituie generic al ocrotirii împotriva infracţiunilor contra patrimoniului obiectul juridic.

Pentru a intra sub incidenţa legii penale, este suficient să se constate că s-a comis o infracţiune asupra patrimoniului, fără să mai fie necesar să se facă dovada că s-a adus o vătămare unui raport patrimonial.

                    A. Noţiunea de patrimoniu

S-ar putea susţine ca patrimoniul privit ca o universalitate este o noţiune abstractă, care nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putând fi îndreptată numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul să şi-o apropie). Pasivul patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcarea patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu şi este cuprins în această noţiune.

         In terminologia legii penale, noţiunea de "patrimoniu" nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.

                    Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale unei persoane private ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile cuprinse la un moment dat în patrimoniu; fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul depaşeşte activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului, în momentul când voinţa acestuia - care îi dă caracterul de unitate - se stinge.