1
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU EDUCAŢIE, ŞTIINŢĂ
ŞI CULTURĂ
(UNITED NATIONS EDUCATIONAL, SCIENTIFIC AND CULTURAL
ORGANISATION)
1. Acronim: UNESCO
2. Data înfiinţării: 16
noiembrie 1945
3.
Actul constitutiv:
Constituţia
UNESCO care a fost semnată la Londra în data de 16 noiembrie 1945 de
către
reprezentanţiii din 37 de ţări şi a intrat în vigoare pe 4 noiembrie 1946 după
semnarea de
către 20 de state.
În
Preambulul Actului Constitutiv se poate citi următorul motto al
Organizaţiei: „Dat fiind că războaiele
iau naştere în mintea oamenilor, în însăşi mintea oamenilor trebuie
clădită
apărarea păcii”.
4.
Sediul:
Sediul principal
este la Paris, în Franţa, dar organizaţia mai are şi 73 de suboficii
active în
diverse ţări ale lumii.
5.
Membri:
Iniţial au existat
20 de state fondatoare (Africa de Sud, Arabia Saudită, Australia,
Brazilia, Canada,
Cehoslovacia, China, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban,
Mexic, Norvegia,
Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Dominicană,
Turcia şi
Statele Unite ale Americii).
În
prezent UNESCO are 192 de state membre şi 6 state asociate. În 2007,
Muntenegru a devenit al 192-lea stat membru. România este membră UNESCO
din 27
iulie 1956.
6.
Istoric.
Încă
din 1942, în plin război mondial, guvernele ţărilor europene care s-au
confruntat cu Germania nazistă şi aliaţii săi s-au reunit în Marea
Britanie
pentru Conferinţa Miniştrilor Educaţiei. Al doilea război mondial era
departe
de a se termina, totuşi aceste ţări căutau căi şi mijloace pentru
reconstruirea
sistemului lor de educaţie odată ce pacea era restabilită. Foarte
repede,
proiectul a luat amploare şi a dobândit o dimensiune universală. Noi
guverne, inclusiv
cel al Statelor Unite, au decis să se alăture.
La
propunerea Conferinţei Miniştrilor Educaţiei, o Conferinţă a Naţiunilor
Unite pentru înfiinţarea unei organizaţii pentru educaţie şi cultură a
fost
convocată la Londra între 1 şi 16 noiembrie 1945, tocmai la sfârşitul
războiului. Aceasta a reunit reprezentanţi din patruzeci şi patru ţări.
Sub
impulsul Franţei şi Regatului Unit, două ţări foarte afectate de
conflict, delegaţiile
au decis să creeze o organizaţie care să instituie o adevărată cultură
a păcii.
Din
perspectiva lor, această nouă organizaţie trebuia să stabilească
„solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii” şi, astfel, să
prevină
izbucnirea unui nou război mondial.
La
sfârşitul Conferinţei, cele 37 de ţări care au semnat Actul Constitutiv
au
fondat Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi
Cultură. Actul
Constitutiv intră în vigoare în 1946, ratificat de 20 de state: Africa
de Sud, Arabia
Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Danemarca,
Egipt, Franţa,
Grecia, India, Liban, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit al
Marii
Britanii, Republica Dominicană, Turcia şi Statele Unite ale Americii.
Prima
sesiune a Conferinţei Generale s-a ţinut la Paris între 19 noiembrie şi
10
decembrie 1946. Au participat reprezentanţii celor 30 de guverne cu
drept de
vot. UNESCO s-a născut din cenuşa celui de-al Doilea Război Mondial,
iar lista
statelor fondatoare confirmă acest lucru.
Japonia
şi Republica Federală Germană au devenit membre în 1951, iar Spania
în 1953. URSS s-a alăturat UNESCO în 1954 şi a fost înlocuit de
Federaţia Rusă
în 1992.
În
1956 Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO susţinând că unele
dintre publicaţiile Organizaţiei intervin în „problemele rasiale” ale
ţării.
Statul a revenit în Organizaţie în 1994 sub conducerea lui Nelson
Mandela.
Nouăsprezece
state africane au devenit membre în 1960.
Republica
Democrată Germană a fost membră din 1972 până în 1990, când s-a
unit cu Republica Federală Germană.
În
1984 Statele Unite ale Americii se retrag din Organizaţie invocând
dezacordul faţă de managementul UNESCO şi alte probleme. Regatul Unit
al Marii
Britanii şi Singapore s-au retras în 1985. Prin urmare, bugetul
Organizaţiei a
scăzut considerabil.
În
perioada 1991-1993 douăsprezece republici din fosta Uniune Sovietică
s-au alăturat UNESCO.
Regatul
Unit al Marii Britanii a revenit la UNESCO în anul 1997, iar
Statele Unite ale Americii în 2003.
În
2005 Brunei Darussalam a devenit al 191-lea Stat Membru al UNESCO, iar
în 2007 Muntenegru al 192-lea.
7.
Principalele documente adoptate
● Convenţia
Universală privind Dreptul de Autor a
fost adoptată la Geneva în anul 1952
şi revizuită la Pris în anul 1971.
În
deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial, Convenţia „a
lucrat” la extinderea protecţiei drepturilor de autor în numeroase
state care
nu erau atunci părţi ale Convenţiei de la Berna pentru protecţia
operelor
literare şi artistice (1886).
● Convenţia
privind Protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural -
semnată pe16 noiembrie 1972 la Paris. Comitetul Patrimoniului Mondial a
fost creat în 1976 şi primele situri au fost înscrise pe lista
Patrimoniului
Mondial în 1978.
● Declaraţia
privind rasele şi prejudecăţile de rasă
- adoptată şi proclamată de Conferinţa
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul învăţămîntului,
ştiinţei
şi culturii la sesiunea a douăzecea pe 27 noiembrie 1978.
● În
1980 au fost publicate primele două volume ale UNESCO
privind „Istoria generală a Africii”. Au apărut şi alte serii
similare
concentrate pe alte regiuni, îndeosebi Asia Centrală şi Caraibe.
● Declaraţia
Generală privind genomul uman şi drepturile omului, adoptată
şi proclamată de Conferinţa Generală
a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 11 noiembrie 1997.
● În
2001 a fost adoptată Declaraţia Universală privind
Diversitatea Culturală, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO.
8.
Structura
Structura
UNESCO este formată din două organe de conducere, Conferinţa
Generală şi Consiliul Executiv şi un
organ de execuţie, Secretariatul.
1
Conferinţa
Generală
Conferinţa
Generală este formată din reprezentanţii tuturor Statelor Membre
ale Organizaţiei. Ea se întruneşte odată la doi ani, cu participarea
Statelor
Membre şi a Statelor Asociate. Sunt, de asemenea, invitate să
participe, în
calitate de obsevatori, statele non-membre, organizaţiile
interguvernamentale
şi fundaţiile. Fiecare Stat dispune de un vot, indiferent de
dimensiunea sa sau
de contribuţia la buget.
Conferinţa
Generală determină politicile şi liniile principale ale activităţii
Organizaţiei. Sarcina sa este să stabilească programele şi bugetul
UNESCO. Ea
alege membrii Consiliului Executiv şi numeşte, odată la patru ani,
Directorul
General. Limbile de lucru ale Conferinţei Generale sunt engleză, arabă,
chineză, spaniolă, franceză şi rusă.
Consiliul
Executiv
Consiliul
Executiv este, în acelaşi timp, Consiliul de Administraţie al
UNESCO. El pregăteşte activitatea Conferinţei Generale şi verifică dacă
deciziile sale sunt executate în mod corespunzător. Atribuţiile şi
responsabilităţile Consiliului Executiv decurg în principal din Actul
Constitutiv al UNESCO şi din normele sau directivele stabilite de
Conferinţa
Generală. La fiecare doi ani, Conferinţa Generală atribuie sarcini
specifice
Consiliului. Alte atribuţii decurg din acordurile încheiate între
UNESCO şi
Organizaţia Naţiunilor Unite, instituţiile specializate şi alte
organizaţii
interguvernamentale.
Cei
58 de membri ai săi sunt aleşi de Conferinţa Generală. Alegerea acestor
reprezentanţi depinde mai ales de diversitatea culturilor pe care le
reprezintă
şi de originea lor geografică; sunt necesare negocieri complexe pentru
a obţine
un echilibru între regiunile lumii într-un mod care să reflecte
universalitatea
Organizaţiei.
Consiliul
Executiv se întruneşte de două ori pe an.
Secretariatul
Secretariatul
este format din Directorul General şi echipa de personal
desemnată de el. În ianuarie 2007, Secretariatul a angajat în jur de
2100 de
funcţionari publici din aproximativ 170 de ţări.
Potrivit
unei recente politici de descentralizare mai mult de 700 de
funcţionari lucrează în 58 de oficii din întreaga lume.
9.
Activitate: Scopul
organizaţiei
este de a contribui la pacea şi securitatea lumii prin colaborarea
între
naţiuni în educaţie, ştiinţă, cultură, şi comunicaţii pentru a se reuşi
stabilirea unui respect faţă de justiţie universal, pentru
corectitudinea
justiţiei şi pentru drepturile şi fundamentele omului liber, indiferent
de
rasă, sex, limbă sau religie, după Carta Naţiunilor Unite.
Una
dintre misiunile UNESCO este aceea de a menţine o listă de locuri din
patrimoniul mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere
natural
sau istoric, astfel încât conservarea şi salvarea lor prezintă o
importanţă
deosebită pentru comunitatea mondială.
Educaţie
În
1948 UNESCO recomandă Statelor Membre să declare învăţământul primar
gratuit obligatoriu şi universal.
Conferinţa
Mondială privind Educaţia pentru Toţi care a avut loc în 1990 în
Jomtiem, Thailanda, lansează o mişcare globală pentru asigurarea
educaţiei de
bază pentru toţi copiii, tinerii şi adulţii. Zece ani mai târziu, în
Dakar,
Senegal, Forumul Mondial pentru Educaţie a solicitat statelor să
asigure
educaţia de bază pentru toţi până în 2015.
Sub
auspiciile Naţiunilor Unite şi UNESCO este înfiinţată la Tokio, în
1975, Universitatea Naţiunilor Unite.
Mediu
În
1960 a avut loc lansarea „expediţiei” din Nubia, Egipt, pentru a muta
Marele Templu de la Abu Simbel pentru a se evita inundarea de râul Nil
după
construirea barajului Aswan. În timpul celor 20 de ani de campanie, 22
de
monumente şi complexuri arhitecturale sunt mutate. Aceasta este prima
şi cea
mai importantă dintr-o serie de campanii printre care cele de la
Moenjodaro
(Pakistan), Fez (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) şi
Acropolis
(Grecia).
UNESCO
a organizat în 1968 prima conferinţă interguvernamentală care are ca
scop o conciliere între mediul înconjurător şi dezvoltare, ceea ce se
numeşte
acum „dezvoltare durabilă”. Aceasta a condus la crearea Programului
„Omul şi
biosfera”.
În
1992 a avut loc crearea programului „Memoria lumii” care cuprinde
arhive
audio, cinematografice şi de televiziune.
|