1

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU EDUCAŢIE, ŞTIINŢĂ ŞI CULTURĂ

(UNITED NATIONS EDUCATIONAL, SCIENTIFIC AND CULTURAL ORGANISATION)

1. Acronim: UNESCO

2. Data înfiinţării: 16 noiembrie 1945

3. Actul constitutiv: Constituţia UNESCO care a fost semnată la Londra în data de 16 noiembrie 1945 de către reprezentanţiii din 37 de ţări şi a intrat în vigoare pe 4 noiembrie 1946 după semnarea de către 20 de state.

În Preambulul Actului Constitutiv se poate citi următorul motto al Organizaţiei: „Dat fiind că războaiele iau naştere în mintea oamenilor, în însăşi mintea oamenilor trebuie clădită apărarea păcii”.

4. Sediul: Sediul principal este la Paris, în Franţa, dar organizaţia mai are şi 73 de suboficii active în diverse ţări ale lumii.

5. Membri: Iniţial au existat 20 de state fondatoare (Africa de Sud, Arabia Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Dominicană, Turcia şi Statele Unite ale Americii).

În prezent UNESCO are 192 de state membre şi 6 state asociate. În 2007, Muntenegru a devenit al 192-lea stat membru. România este membră UNESCO din 27 iulie 1956.

6. Istoric.

Încă din 1942, în plin război mondial, guvernele ţărilor europene care s-au confruntat cu Germania nazistă şi aliaţii săi s-au reunit în Marea Britanie pentru Conferinţa Miniştrilor Educaţiei. Al doilea război mondial era departe de a se termina, totuşi aceste ţări căutau căi şi mijloace pentru reconstruirea sistemului lor de educaţie odată ce pacea era restabilită. Foarte repede, proiectul a luat amploare şi a dobândit o dimensiune universală. Noi guverne, inclusiv cel al Statelor Unite, au decis să se alăture.

La propunerea Conferinţei Miniştrilor Educaţiei, o Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru înfiinţarea unei organizaţii pentru educaţie şi cultură a fost convocată la Londra între 1 şi 16 noiembrie 1945, tocmai la sfârşitul războiului. Aceasta a reunit reprezentanţi din patruzeci şi patru ţări. Sub impulsul Franţei şi Regatului Unit, două ţări foarte afectate de conflict, delegaţiile au decis să creeze o organizaţie care să instituie o adevărată cultură a păcii.

Din perspectiva lor, această nouă organizaţie trebuia să stabilească „solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii” şi, astfel, să prevină izbucnirea unui nou război mondial.

La sfârşitul Conferinţei, cele 37 de ţări care au semnat Actul Constitutiv au fondat Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Actul Constitutiv intră în vigoare în 1946, ratificat de 20 de state: Africa de Sud, Arabia Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Dominicană, Turcia şi Statele Unite ale Americii. Prima sesiune a Conferinţei Generale s-a ţinut la Paris între 19 noiembrie şi 10 decembrie 1946. Au participat reprezentanţii celor 30 de guverne cu drept de vot. UNESCO s-a născut din cenuşa celui de-al Doilea Război Mondial, iar lista statelor fondatoare confirmă acest lucru.

Japonia şi Republica Federală Germană au devenit membre în 1951, iar Spania în 1953. URSS s-a alăturat UNESCO în 1954 şi a fost înlocuit de Federaţia Rusă în 1992.

În 1956 Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO susţinând că unele dintre publicaţiile Organizaţiei intervin în „problemele rasiale” ale ţării. Statul a revenit în Organizaţie în 1994 sub conducerea lui Nelson Mandela.

Nouăsprezece state africane au devenit membre în 1960.

Republica Democrată Germană a fost membră din 1972 până în 1990, când s-a unit cu Republica Federală Germană.

În 1984 Statele Unite ale Americii se retrag din Organizaţie invocând dezacordul faţă de managementul UNESCO şi alte probleme. Regatul Unit al Marii Britanii şi Singapore s-au retras în 1985. Prin urmare, bugetul Organizaţiei a scăzut considerabil.

În perioada 1991-1993 douăsprezece republici din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat UNESCO.

Regatul Unit al Marii Britanii a revenit la UNESCO în anul 1997, iar Statele Unite ale Americii în 2003.

În 2005 Brunei Darussalam a devenit al 191-lea Stat Membru al UNESCO, iar în 2007 Muntenegru al 192-lea.

7. Principalele documente adoptate

● Convenţia Universală privind Dreptul de Autor a fost adoptată la Geneva în anul 1952 şi revizuită la Pris în anul 1971.

În deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial, Convenţia „a lucrat” la extinderea protecţiei drepturilor de autor în numeroase state care nu erau atunci părţi ale Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (1886).

● Convenţia privind Protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural - semnată pe16 noiembrie 1972 la Paris. Comitetul Patrimoniului Mondial a fost creat în 1976 şi primele situri au fost înscrise pe lista Patrimoniului Mondial în 1978. 

● Declaraţia privind rasele şi prejudecăţile de rasă - adoptată şi proclamată de Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul învăţămîntului, ştiinţei şi culturii la sesiunea a douăzecea pe 27 noiembrie 1978.

● În 1980 au fost publicate primele două volume ale UNESCO privind „Istoria generală a Africii”. Au apărut şi alte serii similare concentrate pe alte regiuni, îndeosebi Asia Centrală şi Caraibe.

● Declaraţia Generală privind genomul uman şi drepturile omului, adoptată şi proclamată de Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 11 noiembrie 1997.

● În 2001 a fost adoptată Declaraţia Universală privind Diversitatea Culturală, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO.

8. Structura

Structura UNESCO este formată din două organe de conducere, Conferinţa Generală şi  Consiliul Executiv şi un organ de execuţie, Secretariatul.

Conferinţa Generală

Conferinţa Generală este formată din reprezentanţii tuturor Statelor Membre ale Organizaţiei. Ea se întruneşte odată la doi ani, cu participarea Statelor Membre şi a Statelor Asociate. Sunt, de asemenea, invitate să participe, în calitate de obsevatori, statele non-membre, organizaţiile interguvernamentale şi fundaţiile. Fiecare Stat dispune de un vot, indiferent de dimensiunea sa sau de contribuţia la buget.

Conferinţa Generală determină politicile şi liniile principale ale activităţii Organizaţiei. Sarcina sa este să stabilească programele şi bugetul UNESCO. Ea alege membrii Consiliului Executiv şi numeşte, odată la patru ani, Directorul General. Limbile de lucru ale Conferinţei Generale sunt engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză şi rusă.

Consiliul Executiv

Consiliul Executiv este, în acelaşi timp, Consiliul de Administraţie al UNESCO. El pregăteşte activitatea Conferinţei Generale şi verifică dacă deciziile sale sunt executate în mod corespunzător. Atribuţiile şi responsabilităţile Consiliului Executiv decurg în principal din Actul Constitutiv al UNESCO şi din normele sau directivele stabilite de Conferinţa Generală. La fiecare doi ani, Conferinţa Generală atribuie sarcini specifice Consiliului. Alte atribuţii decurg din acordurile încheiate între UNESCO şi Organizaţia Naţiunilor Unite, instituţiile specializate şi alte organizaţii interguvernamentale.

Cei 58 de membri ai săi sunt aleşi de Conferinţa Generală. Alegerea acestor reprezentanţi depinde mai ales de diversitatea culturilor pe care le reprezintă şi de originea lor geografică; sunt necesare negocieri complexe pentru a obţine un echilibru între regiunile lumii într-un mod care să reflecte universalitatea Organizaţiei.

Consiliul Executiv se întruneşte de două ori pe an.

Secretariatul

Secretariatul este format din Directorul General şi echipa de personal desemnată de el. În ianuarie 2007, Secretariatul a angajat în jur de 2100 de funcţionari publici din aproximativ 170 de ţări.

Potrivit unei recente politici de descentralizare mai mult de 700 de funcţionari lucrează în 58 de oficii din întreaga lume.

9. Activitate: Scopul organizaţiei este de a contribui la pacea şi securitatea lumii prin colaborarea între naţiuni în educaţie, ştiinţă, cultură, şi comunicaţii pentru a se reuşi stabilirea unui respect faţă de justiţie universal, pentru corectitudinea justiţiei şi pentru drepturile şi fundamentele omului liber, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, după Carta Naţiunilor Unite.

Una dintre misiunile UNESCO este aceea de a menţine o listă de locuri din patrimoniul mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, astfel încât conservarea şi salvarea lor prezintă o importanţă deosebită pentru comunitatea mondială.

Educaţie

În 1948 UNESCO recomandă Statelor Membre să declare învăţământul primar gratuit obligatoriu şi universal.

Conferinţa Mondială privind Educaţia pentru Toţi care a avut loc în 1990 în Jomtiem, Thailanda, lansează o mişcare globală pentru asigurarea educaţiei de bază pentru toţi copiii, tinerii şi adulţii. Zece ani mai târziu, în Dakar, Senegal, Forumul Mondial pentru Educaţie a solicitat statelor să asigure educaţia de bază pentru toţi până în 2015.

Sub auspiciile Naţiunilor Unite şi UNESCO este înfiinţată la Tokio, în 1975, Universitatea Naţiunilor Unite.

Mediu

În 1960 a avut loc lansarea „expediţiei” din Nubia, Egipt, pentru a muta Marele Templu de la Abu Simbel pentru a se evita inundarea de râul Nil după construirea barajului Aswan. În timpul celor 20 de ani de campanie, 22 de monumente şi complexuri arhitecturale sunt mutate. Aceasta este prima şi cea mai importantă dintr-o serie de campanii printre care cele de la Moenjodaro (Pakistan), Fez (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) şi Acropolis (Grecia).

UNESCO a organizat în 1968 prima conferinţă interguvernamentală care are ca scop o conciliere între mediul înconjurător şi dezvoltare, ceea ce se numeşte acum „dezvoltare durabilă”. Aceasta a condus la crearea Programului „Omul şi biosfera”.

În 1992 a avut loc crearea programului „Memoria lumii” care cuprinde arhive audio, cinematografice şi de televiziune.