untitled
Metabolismul
glucidelor la microorganisme este complex şi se realizează prin căi de
catabolism şi de sinteză care uneori variază funcţie de specie, astfel
încât el
nu poate fi reprezentat într-o schemă unitară.
Cea mai mare parte a rezervei de C din natură se găseşte sub
formă de
oligo- şi mai ales polizaharide, care sunt degradate într-o primă etapă
la
constituenţii lor monozaharidici.
Având rol energetic- în calitate de combustibil electiv al
celulei, şi
rol plastic în sinteza constituenţilor celulari, ei au o importanţă
deosebită
în metabolismu bacteriilor, reprezentând principala şi poate chiar
singura
sursă de carbon pentru sinteza glucidelor, lipidelor, a aminoacizilor
şi a
altor constituenţi organici ai celulei bacteriene.
Metabolismul hidraţilor de carbon complecşi
Hidraţii de
carbon complecşi sunt compuşi organici formaţi prin cuplarea a două sau
mai
multe molecule monozaharidice legate între ele prin legături
glicozidice.
În mediul extern, cel mai răspândit dintre hidraţii de carbon
este
celuloza, ce se găseşte în resturile vegetale rămase la suprfaţa
solului după
moartea plantelor. Microorganismele descompun întâi zaharuruile
complexe până
la constituenţii lor monozaharidici, proces care reprezintă treapta
iniţialaă
premergatoare folosirii monozaharidelor ca sursă de enenrgie sau ca
material de
sinteză a a protoplasmei.
Astfel, într-o primă etapă microorganismele celulozolitice
prezente în
sol, pe fiundul mărilor şi în intestinul ierbivorelor,hidrolizează
celuloza sub
acţiunea unei exoenzime- celulaza-cu formarea dizaharidului celobioză,
care la
rândul său este hidrolizat mai departe, sub acţiunea celobiazei, până
la glucoză.
Asemănător, amidonul este hidrolizat iniţial de o enzimă
extracelulară
(diastaza sau amilaza) cu formarea dizaharidului maltoză, care este
hidrolizat
în continuare până la glucoză, de către maltază.
Căile metabolismului glucozei la microorganisme
La cele mai
multe microorganisme, catabolismul glucozei urmează căi similare
acelora
utilizate în catabolismul animalelor superioare.
Calea catabolică
cea mai frecvent folosită este cea a hexozodifosfaţilor – calea EMBDEN-MAYERHOF-PARNAS- al cărei produs
final esenţial este acidul piruvic, după reacţia globală
C6H12O6
+ 2 NAD + 2 ADP + 2 Pi
2CH3COCOOH
+ 2 NADH + 2 ATP
Reprezentarea
schematică a catabolismului glucozei la bacterii după
Calea
Embden-Mayerhof-
Parnas
Această
cale, la microorganisme, ca şi la cele mai multe celule vii, utilizează
ATP ca
purtător de fosfor şi de energie.
Prima treaptă a catabolismului glucozei constă
în cuplarea
unei molecule de ATP, care devine astfel ADP, şi transformarea concomitentă a
glucozei – prin fosforilarea la C6 – într-un ester fosforic, glucoză –
6- P, treaptă catalizată de hexokinază.
G – 6- P funcţionează,
la bacterii ca şi la celelalte animale, ca un "macaz metabolic", de
la el pornind o serie de reacţii, de sinteză sau de degradare.
A doua transformare constă în modificarea structurii moleculei de G – 6-
P, sub acţiunea izomerazei, cu formare
de fructozo- 6- fosfat, F-6-P.
Acest compus intră apoi într-o serie de reacţii prin care se produc
două
molecule de compuşi cu 3 atomi de C,convertibile la piruvat ( CH3-
CO- COOH).
Fructozo-6-
fosfatul cuplează
sub acţiunea fructokinazei o moleculă de ATP şi formează astfel ADP şi
o
moleculă de fructozo- 1-6-difosfat ( sau hexozodifosfat ),care sub
cţiunea aldolazei,
este scindat în două fragmente,
cu câte 3 atomi de carbon ,de 3- fosfo- gliceraldehidă.
Aceasta este oxidată în prezenţa H3PO4
cu formare de acid 1-3- difosfogliceric.
În continuare acesta
cuplează o nouă moleculă de ADP, sub
acţiunea fosfogliceralKinazei, cu formare
de ATP şi acid 3- fosfo-gliceric
care este convertit la acid 2-fosfo-gliceric sub acţiunea
fosfogliceromutazei.
L a sfârşit, prin
pierderea unei molecule de apă sub acţiunea enolazei, acidul 2-
fosfogliceric
dă naştere formei enolice a acidului fosfopiruvic- acidul
fosfoenolpiruvic,
care prin defosforilare îşi cedează
fosforul unei molecule de ADP , care devine astfel ATP, dând naştere la
acid
piruvic.
Microorganismele pot
însă utiliza şi căi alternative. Astfel, la aproape toate bacteriile
glucoza
poate fi catabolizată şi pe calea pentazofosfaţilor
sau a „shunt-ului” hexozomonofosfaţilor, iar la unele grupuri, ca
Pseudomonas ,
Aeromonas etc, pe calea Entner- Doudoroff ( calea 2-oxo- 3 dezoxi-6
fosfogluconat).
Acidul piruvic,
produs final al acestor căi de degradare, reprezintă o substanţă cheie
a
metabolismului, care este folosită în continuare pe mai multe căi,
dintre care
unele sunt specific microbiene.
Calea principală de metabolizare a piruvatului este calea oxidativă
cunoscută sub
denumirea de calea acidului citric
sau ciclul
lui Krebs, reacţie în care
intervine un compus special-acidul lipoic – cuplat cu vitamina B1(tiamina)
şi cu acidul fosforic.
Compusul portă numele
de lipotiaminpirofosfat (LTPP).
Simultan cu decarboxilarea acidului piruvic, mecanism foarte răspândit
la
bacterii, coenzima A , descoperită de Lipmann, cuplează restul de
acetil rezultat
din decarboxilare şi formează un compus macroergic, acetil ~coA, de la
care se
produc acizi graşi prin reacţii de sinteză.
Astfel, se formează
din
acetil~coA
citrat
cisaconitat
izocitrat
oxalosuccinat
α –
cetoglutarat
succinil-CoA
fumarat
malat
oxalacetat , ce reintră în ciclu.
La microorganismele
aerobe, includerea piruvatului în ciclul lui Krebs are două consecinţe
importante:
-
determină
eliberarea unei mari cantităţi de energie
-
furnizează
precursori pentru o serie de aminoacizi –lizina, serina, izoleucina,
metionina,
alanina, valina, leucina etc.)
O altă modalitate de descompunere
a piruvatului o constituie decarboxilarea
lui neoxidativă,
care duce la formarea de acetaldehidă pornind de la care, în aerobioză,
procesul evoluează în sensul aşa numitei „fermentaţii acetice” specifice bacteriilor din genul Acetobacter,
iar în anaerobioză în sensul fermentaţiei alcoolice specifice levurilor
din
genul Saccharomyces şi unor bacterii.
În
sfârşit, o ultimă cale de utilizare a
piruvatului- specifică bacteriilor din genul Lactobacillus –
corespunde
metabolizării
acidului piruvic la acid lactic în procesul de fermentaţie lactică, sub
acţiunea lactico- dehidrazei.
untitled
2. Metabolismul lipidelor la
bacterii
Deşi
bacteriile au capacitatea de a sintetiza
activ şi de a degrada acizii graşi, fosfolipidele şi sterolii, modul
prin care
se realizează aceste transformări este puţin cunoscut.
Reacţiile biochimice de
degradare a acizilor graşi
la bacterii - Ciclul lui Lynen.
Degradarea şi
sinteza acizilor graşi – proces al cărui mecanism nu este încă elucidat
la bacterii
– urmează probabil în mare şi la aceste microrganisme căile metabolice
clasice,
de-a lungul ciclului lui Lynen stabilit la celulele animale.
În acest
metabolism, un rol important revine, şi la bacterii, acetil-CoA, care
joacă rolul
unui intermediar cheie.
Iniţial,
grăsimile sunt atacate de lipaze – în general extracelulare – care le
scindeazăîn acizi graşi şi glicerol, compus preluat în procesul de
degradare a
glucidelor.Acizii graşi rezultaţi variază după natura grăsimilor de
origine,
dar în general, este vorba despre acizi graşi saturaţi cu 14-18 atomi
de
carbon, în special palmitic şi stearic.
După cum
reiese din schemă, într-o primă fază CoA activează acidul gras, formând
un
compus macroergic( cu legătura puternic energetică ~).
Compusul
activat se degradează apoi de-a lungul unor reacţii intermediare ale
ciclului,
până la un acid gras cu doi atomi de
carbon mai puţin şi un fragment dicarbonic cu CoA.
Ciclul
continuă până când, prin acelaşi mecanism de formare a unor acizi graşi
cu 2
atomi de carbon mai puţin şi unui fragment dicarbonic – întreg lanţul
acidului
gras supus degradării este transformat în fragmente de acetil-CoA.
În sens
invers, reacţiile duc la sinteza compuşilor complecşi (acizi graşi cu
lanţ
carbonic lung). Ele comportă participarea aceluiaşi transportor
catalitic-
coenzima A- şi a acizilor organici activaţi sub forma derivatelor lor
acetil-CoA.
Energia necesară este furnizată de ATP cu eliberare de pirofosfat, după
reacţia
globală :
Acid organic+CoA+ATP
Acetil-CoA+AMP+
P~P
3.Metabolismul
proteinelor la bacterii
În general, moleculele de proteină din
mediul de
cultură nu pot pătrunde în interiorul celulei bacteriene şi de aceea
sunt în
prealabil hidrolizate în molecule mai mici, sub acţiunea enzimelor
proteolitice.
Aceste enzime sunt
de două feluri:
-
proteinaze, care scindează macromoleculele proteice în peptide
-
peptidaze, în special intracelulare, care hidrolizează peptidele la
aminoacizi.
În celula
bacteriană aminoacizii se găsesc cel mai frecvent în constituţia
proteinelor şi
mai puţin în stare liberă sau legaţi în molecule specifice. Ei nu
reprezintă o
importantă sursă de energie pentru bacterii, cu excepţia germenilor
anaerobi
proteolitici.
Capacitatea de
degradare a aminoacizilor este foarte răspândită la bacterii, în
special la
cele Gram-negative, care pot ataca toţi aminoacizii întâlniţi în
natură, în
timp ce la cele Gram-pozitive capacitatea de metabolizare a
aminoacizilor este
mult mai limitată.
În general, între
capacitatea de a degrada aminoacizii şi aceea de a-i sintetiza există o
corelaţie netă. Metabolismul bacterian al aminoacizilor nu poate fi
prezentat
într-o schemă generală, deoarece diversitatea structurii lor chimice
face ca
atât degradarea cât şi sinteza lor să se realizeze prin mai multe
mecanisme
diferite.
La bacterii,
metabolismul aminoacizilor decurge fie după mecanisme specifice de
degradare-
care formează obiectul de studiu al unor discipline de specialitate –
fie după
scheme comune cu cele întâlnite la animale.
a.Degradarea aminoacizilor de către bacterii
La bacterii,
metabolismul aminoacizilor decurge fie prin procese specifice de
degradare, fie
după două mecanisme fundamentale, comune şi altor organisme vii, şi
anume
-
prin dezaminare
-
prin decarboxilare
Mecanismul dezaminărilor microbiene
Degradare
aminoacizilor prin reacţii de dezaminare au ca rezultat formarea
cetoacidului
corespunzător şi eliberarea de NH3, care poate fi ulterior
folosit
pentru sinteza altor substanţe azotate. Mecanismul dezaminărilor
microbiene nu
este în întregime clarificat. Dezaminarea se poate produce în mai multe
moduri,
cu formarea unor produşi de reacţie diferiţi.
1)
Dezaminarea
oxidativă, care are ca
rezultat formarea NH3 şi a cetoacidului corespunzător, după
reacţia
generală
R-CHNH2COOH
+ 1/ 2 O2
R-C – COOH + NH3
2)
Dezaminare
reductivă care duce la
formarea unui acid gras saturat, după reacţia
R – CHNH2 –
COOH + H2
R-
CH2COOH + NH3
3)
Dezaminare
desaturantă , prin care se
formează un acid gras nesaturat,după ecuaţia
R-CH2-CHNH2-COOH
R-CH=CH-COOH + NH3
4)
Dezaminare
hidrolitică , prin care se
formează un hidroxiacid, după reaţia generală
R-CHNH2-COOH +H2O
R-CHOH-COOH
+ NH3
Transaminarea reprezintă o reacţie
specială de
dezaminare produsă sub acţiunea unor enzime specifice – transaminazele
– prin
care gruparea NH2 a unui aminoacid
este transferată în poziţia α a unui α – cetoacid, care în felul
acesta
devine aminoacid, în timp ce primul aminoacid, care a pierdut NH2,
devine cetoacid, după reacţia generală
R
R1
R
R1
|
|
transaminază
|
|
HC
- NH2 + C=O
C =
O +
HC – NH2
|
|
|
|
COOH
COOH
COOH
COOH
aminoacid cetoacid
cetoacid
aminoacid
Mecanismul
decarboxilării
aminoacizilor
Bacteriile
decarboxilează anaerob aminoacizii cu scindarea grupei carboxilice
–COOH şi
formare de CO2 şi amidă corespunzătoare, după ecuaţia
generală
R-CHNH2-COOH
R-CH2-NH2
+ CO2
aminoacid
amidă
Reacţia este
catalizată de enzime inductibile specifice, numite decarboxilaze, şi
reprezintă
unul din mecanismele importante prin care se formează CO2 la
microorganisme.
4.Ciclul ureei la
bacterii
Amoniacul
produs de celulele bacteriene, prin unul din cele 2 mecanisme amintite,
este
utilizat în bună parte în ciclul ornitino- citrulino – arginic, similar
acleuia
din celula animală.
Într –o primă
etapă, ornitina cuplează o moleculă de NH3 şi una de CO2,
formând citrulina, cu eliminarea unei molecule de apă .
Citrulina cuplează o altă
moleculă de NH3,
elimină o moleculă de apă şi formează arginina. În celula animală
arginina dă
naştere la uree şi reface ornitina, în timp ce la majoritatea
bacteriilor ea
serveşte drept precursor pentru formarea acidului glutamic şi a
lizinei,
trecând prin acidul α –ceto–adipic.
Trecerea
citrulinei în arginină se face prin fixarea de NH3. Aceasta
provine
din acidul aspartic care se formează astfel în acid fumaric (produs
intermediar
în ciclul lui Krebs).
În felul acesta, ciclul
ureei se cuplează cu ciclul energetic glucidic, aspartatul
regenerându-se din
oxal-acetat.
|