untitled

                               Metabolismul glucidelor la microorganisme este complex şi se realizează prin căi de catabolism şi de sinteză care uneori variază funcţie de specie, astfel încât el nu poate fi reprezentat într-o schemă unitară.

                      Cea mai mare parte a rezervei de C din natură se găseşte sub formă de oligo- şi mai ales polizaharide, care sunt degradate într-o primă etapă la constituenţii lor monozaharidici.

                       Având rol energetic- în calitate de combustibil electiv al celulei, şi rol plastic în sinteza constituenţilor celulari, ei au o importanţă deosebită în metabolismu bacteriilor, reprezentând principala şi poate chiar singura sursă de carbon pentru sinteza glucidelor, lipidelor, a aminoacizilor şi a altor constituenţi organici ai celulei bacteriene.

                   Metabolismul hidraţilor de carbon complecşi

                                Hidraţii de carbon complecşi sunt compuşi organici formaţi prin cuplarea a două sau mai multe molecule monozaharidice legate între ele prin legături glicozidice.

                        În mediul extern, cel mai răspândit dintre hidraţii de carbon este celuloza, ce se găseşte în resturile vegetale rămase la suprfaţa solului după moartea plantelor. Microorganismele descompun întâi zaharuruile complexe până la constituenţii lor monozaharidici, proces care reprezintă treapta iniţialaă premergatoare folosirii monozaharidelor ca sursă de enenrgie sau ca material de sinteză a a protoplasmei.

                        Astfel, într-o primă etapă microorganismele celulozolitice prezente în sol, pe fiundul mărilor şi în intestinul ierbivorelor,hidrolizează celuloza sub acţiunea unei exoenzime- celulaza-cu formarea dizaharidului celobioză, care la rândul său este hidrolizat mai departe, sub acţiunea celobiazei, până la glucoză.

                         Asemănător, amidonul este hidrolizat iniţial de o enzimă extracelulară (diastaza sau amilaza) cu formarea dizaharidului maltoză, care este hidrolizat în continuare până la glucoză, de către maltază.

                    Căile metabolismului glucozei la microorganisme

                                  La cele mai multe microorganisme, catabolismul glucozei urmează căi similare acelora utilizate în catabolismul animalelor superioare.

                                  Calea catabolică cea mai frecvent folosită este cea a hexozodifosfaţilor – calea EMBDEN-MAYERHOF-PARNAS- al cărei produs final esenţial este acidul piruvic, după reacţia globală

                    C6H12O6 + 2 NAD + 2 ADP + 2 Pi              2CH3COCOOH + 2 NADH + 2 ATP

                      Reprezentarea schematică a catabolismului glucozei la bacterii după            

                                     Calea Embden-Mayerhof- Parnas

                           Această cale, la microorganisme, ca şi la cele mai multe celule vii, utilizează ATP ca purtător de fosfor şi de energie.

                         Prima treaptă a catabolismului glucozei constă în cuplarea unei molecule de ATP, care devine astfel ADP, şi transformarea concomitentă a glucozei – prin fosforilarea la C6 – într-un ester fosforic, glucoză – 6- P, treaptă catalizată de hexokinază.

                         G – 6- P funcţionează, la bacterii ca şi la celelalte animale, ca un "macaz metabolic", de la el pornind o serie de reacţii, de sinteză sau de degradare.

                         A doua transformare constă în modificarea structurii moleculei de G – 6- P, sub acţiunea izomerazei, cu formare de fructozo- 6- fosfat, F-6-P. Acest compus intră apoi într-o serie de reacţii prin care se produc două molecule de compuşi cu 3 atomi de C,convertibile la piruvat ( CH3- CO- COOH).

                        Fructozo-6- fosfatul cuplează sub acţiunea fructokinazei o moleculă de ATP şi formează astfel ADP şi o moleculă de fructozo- 1-6-difosfat ( sau hexozodifosfat ),care sub cţiunea aldolazei, este scindat în două fragmente, cu câte 3 atomi de carbon ,de 3- fosfo- gliceraldehidă.

                           Aceasta este oxidată în prezenţa H3PO4  cu formare de acid 1-3- difosfogliceric.

                           În continuare acesta cuplează o nouă moleculă de ADP, sub acţiunea fosfogliceralKinazei,  cu formare de ATP şi acid 3- fosfo-gliceric care este convertit la acid 2-fosfo-gliceric sub acţiunea fosfogliceromutazei.

                            L a sfârşit, prin pierderea unei molecule de apă sub acţiunea enolazei, acidul 2- fosfogliceric dă naştere formei enolice a acidului fosfopiruvic- acidul fosfoenolpiruvic, care prin defosforilare îşi cedează fosforul unei molecule de ADP , care devine astfel ATP, dând naştere la acid piruvic.

                           Microorganismele pot însă utiliza şi căi alternative. Astfel, la aproape toate bacteriile glucoza poate fi catabolizată şi pe calea pentazofosfaţilor sau a „shunt-ului” hexozomonofosfaţilor, iar la unele grupuri, ca Pseudomonas , Aeromonas etc, pe calea Entner- Doudoroff ( calea 2-oxo- 3 dezoxi-6 fosfogluconat).

                          Acidul piruvic, produs final al acestor căi de degradare, reprezintă o substanţă cheie a metabolismului, care este folosită în continuare pe mai multe căi, dintre care unele sunt specific microbiene.

                    Calea principală de metabolizare a piruvatului este calea oxidativă cunoscută sub denumirea de calea acidului citric sau ciclul lui Krebs, reacţie în care intervine un compus special-acidul lipoic – cuplat cu vitamina B1(tiamina) şi cu acidul fosforic.

                          Compusul portă numele de lipotiaminpirofosfat (LTPP). Simultan cu decarboxilarea acidului piruvic, mecanism foarte răspândit la bacterii, coenzima A , descoperită de Lipmann, cuplează restul de acetil rezultat din decarboxilare şi formează un compus macroergic, acetil ~coA, de la care se produc acizi graşi prin reacţii de sinteză.

                            Astfel, se formează din

 acetil~coA              citrat           cisaconitat             izocitrat                oxalosuccinat 

                  α – cetoglutarat                  succinil-CoA                fumarat                 malat                       

                oxalacetat , ce reintră în ciclu.

                           La microorganismele aerobe, includerea piruvatului în ciclul lui Krebs are două consecinţe importante:

-          determină eliberarea unei mari cantităţi de energie

-          furnizează precursori pentru o serie de aminoacizi –lizina, serina, izoleucina, metionina, alanina, valina, leucina etc.) 

                           O altă modalitate de descompunere a piruvatului o constituie decarboxilarea lui neoxidativă, care duce la formarea de acetaldehidă pornind de la care, în aerobioză, procesul evoluează în sensul aşa numitei „fermentaţii acetice”  specifice bacteriilor din genul Acetobacter, iar în anaerobioză în sensul fermentaţiei alcoolice specifice levurilor din genul Saccharomyces şi unor bacterii.

                        În sfârşit, o ultimă cale de utilizare a piruvatului- specifică bacteriilor din genul Lactobacillus – corespunde metabolizării acidului piruvic la acid lactic în procesul de fermentaţie lactică, sub acţiunea lactico- dehidrazei.

                                 2.  Metabolismul lipidelor la bacterii

                     Deşi bacteriile au capacitatea de a sintetiza activ şi de a degrada acizii graşi, fosfolipidele şi sterolii, modul prin care se realizează aceste transformări este puţin cunoscut.

Reacţiile biochimice de degradare a acizilor graşi la bacterii - Ciclul lui Lynen.

                        Degradarea şi sinteza acizilor graşi – proces al cărui mecanism nu este încă elucidat la bacterii – urmează probabil în mare şi la aceste microrganisme căile metabolice clasice, de-a lungul ciclului lui Lynen stabilit la celulele animale.

                         În acest metabolism, un rol important revine, şi la bacterii, acetil-CoA, care joacă rolul unui intermediar cheie.

                          Iniţial, grăsimile sunt atacate de lipaze – în general extracelulare – care le scindeazăîn acizi graşi şi glicerol, compus preluat în procesul de degradare a glucidelor.Acizii graşi rezultaţi variază după natura grăsimilor de origine, dar în general, este vorba despre acizi graşi saturaţi cu 14-18 atomi de carbon, în special palmitic şi stearic.

                          După cum reiese din schemă, într-o primă fază CoA activează acidul gras, formând un compus macroergic( cu legătura puternic energetică ~).

                        Compusul activat se degradează apoi de-a lungul unor reacţii intermediare ale ciclului, până la un acid  gras cu doi atomi de carbon mai puţin şi un fragment dicarbonic cu CoA.

                         Ciclul continuă până când, prin acelaşi mecanism de formare a unor acizi graşi cu 2 atomi de carbon mai puţin şi unui fragment dicarbonic – întreg lanţul acidului gras supus degradării este transformat în fragmente de acetil-CoA.

                          În sens invers, reacţiile duc la sinteza compuşilor complecşi (acizi graşi cu lanţ carbonic lung). Ele comportă participarea aceluiaşi transportor catalitic- coenzima A- şi a acizilor organici activaţi sub forma derivatelor lor acetil-CoA. Energia necesară este furnizată de ATP cu eliberare de pirofosfat, după reacţia globală :

    Acid organic+CoA+ATP                                                          Acetil-CoA+AMP+ P~P

                       3.Metabolismul proteinelor la bacterii

                   În general, moleculele de proteină din mediul de cultură nu pot pătrunde în interiorul celulei bacteriene şi de aceea sunt în prealabil hidrolizate în molecule mai mici, sub acţiunea enzimelor proteolitice.

                             Aceste enzime sunt de două feluri:

-          proteinaze, care scindează macromoleculele proteice în peptide

-          peptidaze, în special intracelulare, care hidrolizează peptidele la aminoacizi.

                            În celula bacteriană aminoacizii se găsesc cel mai frecvent în constituţia proteinelor şi mai puţin în stare liberă sau legaţi în molecule specifice. Ei nu reprezintă o importantă sursă de energie pentru bacterii, cu excepţia germenilor anaerobi proteolitici.

                           Capacitatea de degradare a aminoacizilor este foarte răspândită la bacterii, în special la cele Gram-negative, care pot ataca toţi aminoacizii întâlniţi în natură, în timp ce la cele Gram-pozitive capacitatea de metabolizare a aminoacizilor este mult mai limitată.

                            În general, între capacitatea de a degrada aminoacizii şi aceea de a-i sintetiza există o corelaţie netă. Metabolismul bacterian al aminoacizilor nu poate fi prezentat într-o schemă generală, deoarece diversitatea structurii lor chimice face ca atât degradarea cât şi sinteza lor să se realizeze prin mai multe mecanisme diferite.

                           La bacterii, metabolismul aminoacizilor decurge fie după mecanisme specifice de degradare- care formează obiectul de studiu al unor discipline de specialitate – fie după scheme comune cu cele întâlnite la animale.

                                             a.Degradarea aminoacizilor de către bacterii

                           La bacterii, metabolismul aminoacizilor decurge fie prin procese specifice de degradare, fie după două mecanisme fundamentale, comune şi altor organisme vii, şi anume

-          prin dezaminare

-          prin decarboxilare

Mecanismul dezaminărilor microbiene

                          Degradare aminoacizilor prin reacţii de dezaminare au ca rezultat formarea cetoacidului corespunzător şi eliberarea de NH3, care poate fi ulterior folosit pentru sinteza altor substanţe azotate. Mecanismul dezaminărilor microbiene nu este în întregime clarificat. Dezaminarea se poate produce în mai multe moduri, cu formarea unor produşi de reacţie diferiţi.

1)      Dezaminarea oxidativă, care are ca rezultat formarea NH3 şi a cetoacidului corespunzător, după reacţia generală

                        R-CHNH2COOH + 1/ 2 O2                R-C – COOH + NH3

2)      Dezaminare reductivă care duce la formarea unui acid gras saturat, după reacţia

                        R – CHNH2 – COOH + H2                       R- CH2COOH + NH3

3)      Dezaminare desaturantă , prin care se formează un acid gras nesaturat,după ecuaţia

              R-CH2-CHNH2-COOH                       R-CH=CH-COOH + NH3

4)      Dezaminare hidrolitică , prin care se formează un hidroxiacid, după reaţia generală

             R-CHNH2-COOH +H2O                     R-CHOH-COOH + NH3

                                    Transaminarea reprezintă o reacţie specială de dezaminare produsă sub acţiunea unor enzime specifice – transaminazele – prin care gruparea NH2 a unui aminoacid  este transferată în poziţia α a unui α – cetoacid, care în felul acesta devine aminoacid, în timp ce primul aminoacid, care a pierdut NH2, devine cetoacid, după reacţia generală

   R                R1                                                               R                   R1

    |                 |             transaminază                 |                      |

HC - NH2  + C=O                                           C = O    +  HC – NH2

    |                  |                                                   |                   |

   COOH       COOH                                        COOH          COOH

aminoacid      cetoacid                               cetoacid               aminoacid

           Mecanismul decarboxilării aminoacizilor

                       Bacteriile decarboxilează anaerob aminoacizii cu scindarea grupei carboxilice –COOH şi formare de CO2 şi amidă corespunzătoare, după ecuaţia generală

                          R-CHNH2-COOH                                R-CH2-NH2 + CO2

                       aminoacid                                           amidă

                      Reacţia este catalizată de enzime inductibile specifice, numite decarboxilaze, şi reprezintă unul din mecanismele importante prin care se formează CO2 la microorganisme.

                             4.Ciclul ureei la bacterii

                       Amoniacul produs de celulele bacteriene, prin unul din cele 2 mecanisme amintite, este utilizat în bună parte în ciclul ornitino- citrulino – arginic, similar acleuia din celula animală.

                       Într –o primă etapă, ornitina cuplează o moleculă de NH3 şi una de CO2, formând citrulina, cu eliminarea unei molecule de apă .

                        Citrulina cuplează o altă moleculă de NH3, elimină o moleculă de apă şi formează arginina. În celula animală arginina dă naştere la uree şi reface ornitina, în timp ce la majoritatea bacteriilor ea serveşte drept precursor pentru formarea acidului glutamic şi a lizinei, trecând prin acidul α –ceto–adipic.

                       Trecerea citrulinei în arginină se face prin fixarea de NH3. Aceasta provine din acidul aspartic care se formează astfel în acid fumaric (produs intermediar în ciclul lui Krebs).

                        În felul acesta, ciclul ureei se cuplează cu ciclul energetic glucidic, aspartatul regenerându-se din oxal-acetat.