Costache Negruzzi
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
NegruÅŸeÅŸtii, cu numele italienizat ulterior în Negruzzi, după un
procedeu pe care-l va folosi şi Vasile Alecsandri, erau de provenienţă
probabil răzăţeacă, deoarece întîiul înaintaÅŸ, Ianache, căruia i s-a dat
porecla NegruÅ£, după culoarea obrazului, moÅŸtenită în familie, nu apare
cu vreun rang cît de mic de boierie în actele cunoscute ÅŸi a trebuit să
i se născocească o legătură cu marele logofăt Neniul din 1661 şi
GavrilaÅŸ Neniu, vtori logofăt în 1667 sub Alexandru IliaÅŸ... |
|
|
1
Costache Negruzzi
Negruşeştii, cu numele italienizat ulterior în
Negruzzi, după un procedeu pe care-l va folosi şi Vasile Alecsandri,
erau de provenienţă probabil răzăţeacă, deoarece întîiul înaintaş,
Ianache, căruia i s-a dat porecla Negruţ, după culoarea obrazului,
moştenită în familie, nu apare cu vreun rang cît de mic de boierie în
actele cunoscute şi a trebuit să i se născocească o legătură cu marele
logofăt Neniul din 1661 şi Gavrilaş Neniu, vtori logofăt în 1667 sub
Alexandru Iliaş. Nu ştim nimic nici despre Grigore Negruţ,
urmaşul lui Ianache şi străbunul scriitorului, care apucase numai pe
Vasile Negruţ, bunicul pomenit şi într-o carte de judecată, cu
mînăstirea Ocnei, din 28 octombrie 1811, pentru moşia Şărăuţi. Om
cuprins, căpitanul Vasile s-a îsurat cu fata unui răzeş din ţinutul
Putnei şi stabilinduse în podgoriile Odobeştilor, la Păţeşti, a avut
patru băieţi şi două fete. De la socrul său, Toma Stamatin, vecini de
moşie cu Vasile Negruţ, paharnicul C. Sion, autorul Arbondologiei
Moldovei, ştia că Vasile încuviinţase că doi din fiii săi, Dinu şi
Gheorghe, să fie crescuţi de boierul Constantin Balş Ciuntu, la moşia
Trifeşti, ca ceraci. Daţi în grija vătafului de curte, Dinu ar fi
rînduit cafegiu, iar Gheorghe sufragiu, pînă ce în cîţiva ani
Dinu ajunse la treapta de logofăt de casă. În 1807 Dinu se căsătorea cu
Sofia Hermeziu, fiica logofătului Iancu Hermeziu, înzestrată cu moşia
Trifeştii-Vechi de lîngă Prut. Acolo s-a născut, după toate ipotezele,
în 1808, Constantin, unicul fiu al lui Dinu Negruţ şi al Sofiei
Hermeziu, moartă nu peste multă vreme. Dinu n-a depăşit treapta de
paharnic dobîndită în 1818 sub Scarlat Callimachi şi a murit la 19
aprilie 1826 în Iaşi unde-şi cumpărase o casă, în mahalau Calicilor. În
testamentul său din 30 ianuarie 1822, logofătul Constantin Balş numise
pe paharnicul Dinu şi pe serdarul Gheorghe Negruţ epitropi ai copiilor
săi, pentru că-i purtase toate socotelele şi pricinile casei, dîndu-le
celui dintîi 3.000, iar celui de al doilea 2.000 de lei. Dinu Negruzzi
ar fi fost om cu dragoste de carte, “nu ieşia nici un calendar care să
nu-l aibă el întîi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici
o traducţie care să nu pună să i-o prescrie”. Poseda la Iaşi într-o
ladă din corridor, Veţile sfinţilor din toată lunile, Moartea lui Avel
de Salomon Gessner, în traducerea lui Alecu Belidiman, Numa Pompilie,
al doilea crai al Romei, de cavalerul de Florian, în versiunea
aceluiaşi, Patimile şi moartea a domnului şi îintuitorului nostru Is.
Hs. , de Klopstock, în traducerea lui Vasile Aaron, istoria lui Arghir
şi a preafrumoasei Elena, de Ion Barac, Istoria pentru începutul
românilor în Dacia, de Petru Maior, Floarea darurilor,
Întîmplările războiului franţozilor şi întoarcerea lor de la Moscova,
tradusă din germană de Alexie Lazaru (Buda, 1814), Talmudul,
letopiseţul lui Nicolaie Costin, cavalerii lebedei (Les chevaliers du
Cygne, ou la cour de Charlemagne, 1745, de M me de Genlis),
Înconjurarea cetăţii Roşela (Le siege de la Rochella ou le malbeur de
la conscience, 1808, de M me de Gelinis), Lentor, tragedie în versuri,
tradusă de Alecu Beldiman, Sapor de Regnard, în versiunea aceluiaşi
Matilda (Mathilde ou memories tires de l’histoire des croisades, 1805,
de M me Cottin), versiunea Conachi, în manuscris , Manon Lescaut, de
abatele Prevost, versiunea Beldiman, Tarlo sau străinii în Elveţia,
traducere de acelaşi, Zelmis şi Elvira, Cugetările lui
Oxenstiern, noul Erotocrit al lui Dionisie Fotino, la care prenumerase
în 1818 etc.
Asupra primelor învăţături ale lui Constantin
Negruzzi avem puţine ştiri. Ar fi învăţat greceşte cu un dascăl Chiriac
şi faceza cu emigrantul Rancovitz, plecat apoi în Polonia şi deportat
de acolo în Siberia. Îngrijorat de faptul că la treisprezece ani nu
cunoştea încă cuvintele chirilice, tatăl său voi să-l încredinţeze
dascălului de limba romînă Enachi Albotianu de la Seminariul Socola,
fost professor în Suceava şi la Şcoala Sf. Niculaie din Iaşi, care
uimea la examene cu exemple de întreită scriere aomonimelor.
Jignit de faptul că el, care înţelegea pe
gramaticul Herodian, comentatorul prozodiei homerice, şi scria
franţuzeşte sous la dictee, era întors la abecedar, elevul luă Istoria
pentru începutul românilor în Dacia de Petru Maior şi cu bucoavna
încredinţată de dascăl “în puţine ceasuri” învaţă a citi singur, în aşa
fel, încît seara putu să facă dovadă tatălui cu un întreg cînt din
Moarte lui Avel, tradusă de Belidima şi tipărită la Buda în 1818. A
trei zi, în urma unui sfat cu colegii, alcătui, pentru dascălul
pedant cu nas ca o “proboscidă” care exploata în folosul său
dificultatea scrierii cu patruzeci şi unu de semne.
În anul 1821,după înfrîngerea eteriştilor la
Sculeni, Iaşul se pustii. Paharnicul Dinu Negruzzi, care, împreună cu
vonicul Mihail Sturza, logofătul Vasile Rosetti, vonnicul N. Dimachi,
vornicul Iordache Drăgheci şi spătarul Petrache Cazimir, luase în 1817,
de la stat, în arendă pe trei ani, otcupul menzilului (
întreprinderea poştelor ), perdu în timpul răzmeriţii toţi caii şi
căruţele. Familia se văzu nevoită să ia drumul pribegiei. Iarna
1821-1822 o petrecu la Şărăuţi, dar vara Dinu şi fiul său merseră la
Chişinău spre a se întîlni cu rude, prieteni, cunoscuţi şi alţi
“refugiţi” de răul “birbanţilor” şi al “patrihoţilor”. Din deşert
şi tăcut cum fusese mai înainte, oraşul devenise viu şi zgomotos.
Plimbările, muzicile, mesele şi intrigile amoroase alungau gîndurile
rele şi necazurile.
La Chişinău, în vara anului 1822, cunoscu
Negruzzi pe poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin, dacă trebuie să credem
însemnările sale din Scrisoarea VII. Nu mai mare de 14 ani, întîlnise
pe poetul rus de 23 ani cu fes pe cap în grădina publică, însoţit de o
„jună înaltă” cu şal negru, Calipso Polihroni.
„Puşkin- scrie Negruzzi- mă iubea, şi găsea
plăcere a-mi îndrepta greşelele ce făceam vorbind cu el franţuzeşte.
Cîteodată şedea şi ne asculta oare întregi pe mine şi pe Calipso
vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita deodată versuri de a lui, pe
care mi le traducea”.
De la Chişinău Negruzzeştii s-au întors
după lună la Şărăuţi, unde au rămas pînă în primăvara anului 1823. Din
această epocă datează manuscrisul Zăbăvirile mele din anii 1821,
1822, 1823 la satul Şărăuţi, cuprinzînd patru traduceri: Zuma sau
discoperire scorţîşoarii tămăduitoarei de friguri, adică a binei (Zuma
ou la decouverte du quinquina de M me de Genlis); Moraliceşti
baractiruri, după Dimitrie Darvari, traducătorul lui Teofrast; Pentru
bărbatul cel greu, care luînd o fimei guralivă, să duci să ceri moarte
la giudicată, traducere din greceşti; Crispin, rival stăpînă-său,
comedie într-un act (Crispin, rival de son maître, 1707, de Lesage,
imitată după Mendoza).
La revenirea în Moldova, refugiaţii casele din
Trifeşti şi Iaşi prădate de ieniceri. Argintăria îngropată la Trifeşti
dispăruse, la Iaşi nu era nici urmă de cărţi. Casa, prefăcută în
grajd,era păzită încă de cîinele Balaban, credincios ca Argos al
lui Ulisc. Aici îşi continuă totuşi Constantin, de îndată ce lucrul fi
posibil, încercările sale literale, căci o traducere este datată 1823,
septembrie 25, în Iaşi, cînd autorul pretinde că avea 16 ani. E vorba
de Memnon, istorioară alcătuită de Volter, iar acum tălmăcită de
Negruţi. Altă traducere o „idilie”, Satirii, e de la începutul anului
1824, iar Pirostria Elenei poartă data de 7 martie 1824.
1
La 30 aprilie 1825 Costache Negruzzi era căminar, căci
semnează
astfel nişte versuri de scuză la poemul lui Enache Ganea „Pribejia lui
cupidon la pustiu”, copiat în satul Ciumuleşti.
În acelaşi an, la 25 mai, e numit diac,
copiist de visterie,
funcţie în care va rămîne cincisprezece ani. Pe o „Condică a
trebuinţelor mele”, din 1826, găsim că cheltuierile de îngropare a
tatăli său s-au ridicat la suma de 1765 lei, 60, iar pe altă Condică a
supravegherii supuşilor străini, încredinţată lui de visterie la 20
noiembrie 1827, aflăm nişte versuri despre Deşteptarea şlicului, cu
comica dispută între zei a unui işlic, bun de caic pentru Neptun, foi
pentru Vulcan, scut pentru Marte sau, după părerea comunicată de Junona
la urechea lui Jupiter, vas de întrebuinţat noaptea.
Din primul număr al ziarului „Albina
românească” aflăm că Negruzzi
figurează printre binevoitorii prenumeraţi „din carii o seamă au dat şi
deosebit ajutor”. O scrisoare a lui către Barbul Slătineanu, datată
iunie 1829, face aluzii la o petrecere din Galaţi, unde pentru persoana
din dosul unei perdele trandafirii era să-şi jertvească starea şi
cinstea. Împuternicea totodată pe Slătineanu să apuce pe un anume Scufă
de suma de 850 lei cu dobînda lor, „care este cît şi capetele”, datorie
amînată de mai mulţi ani.
Ca financiar, Negruzzi nu se dădea în lături
de la speculaţii
băneşti. În 1832 împrumută lui Ivan Timofeev, colonel al regimentului
„Minsc”, suma de 500 de ruble în asignaţiuni, ipotecîndu-i un rob, pe
Nichita Filatov din Tula, vîndut în 1826 de soţia unui ştab
căpitan.
Arendă secretarului de colegiu Niculaie Stepanovschi satul Şărăuţii,
rămas în proprietatea sa. Din nefericire avea şi el necazuri, mai ales
din cauza afacerii tatălui său din 1817 cu otcupul menzilului.
Societatea arendaşilor fiind ruinată, statul obliga pe gestionar, Dinu
Negruzzi, la plata integrală a datoriilor,apoi datoriile fură împărţite
pe concesionari şi în 1831 Constantin Negruzzi achită partea sa în sumă
de 11.716 piaştri. Puţin după aceea, deoarece datoria totală era de
122.540 de piaştri, iar Mihail Sturza, devenit în aprilie 1834
domnitor, nu voia să audă de ea, o nouă hotărîre a divanului obligă pe
Negruzzi singur la plata întregii datorii.
Activitatea literară
Activitatea literară al lui Costache Negruzzi poate fi împărţită în
trei perioade.
În perioada începuturilor, de la 13-29 ani
(1821-1837), se
manifestă îndeosebi ca traducător din autori clasici, precum La
Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontei, M me de Genlis, Florian,
Grecourd, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari, mai mult în scopul
deprinderii de a scrie, fără intenţia publicării. Tot exerciţiu trebuie
socotite versurile originale din 1827, „Femeia cînd e sfădită cu al său
amorizai şi „Deşteptare şlicului”, versuri ale unui tînăr de 19 ani, nu
lipsit de însuşiri umoristice şi de o anume lesniciune prozodică.
În perioada maturităţii, pe care o fixăm între
29 şi 36 de ani
(1837-1844), Negruzzi colaborează la principalele reviste ale vremii
(Curierul de ambe- sexe, Albina şi Alăuta românească, Dacia literară,
Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Propăşire etc.) şi dă cele mai
importante scrieri din cele patru cicluri ale volumului „Păcatele
tinereţelor”,
adică aşa numitele „Amintiri de juneţe”, „Fragmente istorice”, „Negbină
şi pălămidă”, „Negru pe Alb”. După „Aprodul Purice” (1837) urmează
nuvela sentimentală „Zoe”, schiţa turistică „Primblare”, anecdota
„Reţetă”, portretul „Un poet necunoscut”, schiţa „Calipso” etc.
În perioada a treia, în fine, de la 36 la 49
de ani, activitatea
lui Negruzzi devine sporadică, redusă la cîteva scrisori şi încercări
dramaticale de imitaţie, unele publicate în „România literară” a lui
Alecsandri, putînd fi încheiată în 1857 , o dată cu apariţia volumului
„Păcatele tinereţii”.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|