Tudor Arghezi - eul poetic
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
În scurta istorie a discursului poetic românesc, momentul arghezian are o importanţă deosebită tocmai prin tentativa dramatică – manifestată în act –de constituire a unui eu poetic autonom. Foarte puÅ£ini dintre cei care s-au ocupat de poezia lui Tudor Arghezi au dat atenÅ£ia cuvenită acestei probleme esenÅ£iale în evoluÅ£ia conceptului modern de poezie la noi. .. |
|
|
1
TUDOR ARGHEZI SAU DESPRE TENTATIVA DRAMATICĂ DE CONSTITUIRE A EULUI
POETIC
În scurta istorie a discursului poetic românesc, momentul arghezian are
o importanţă deosebită tocmai prin tentativa dramatică – manifestată în
act – de constituire a unui eu poetic autonom. Foarte puţini dintre cei
care s-au ocupat de poezia lui Tudor Arghezi au dat atenţia cuvenită
acestei probleme esenţiale în evoluţia conceptului modern de poezie la
noi.
Se cunoaşte că efortul maxim, în cele aproximativ două secole de poezie
scrisă, se leagă mai ales de emanciparea dificilă a genului liric de
sechelele oralităţii – instituite de o nelipsită tradiţie orală – în
structurarea discursului poetic de până la Vasile Alecsandri şi chiar
şi după nu întâmplător bardul de la Mirceşti este autorul celebrului
enunţ “românul s-a născut poet” ce modelează – explicit sau implicit –
poeticitatea confuză a tuturor poeţilor ce i-au succedat până la Tudor
Arghezi. Autorul doinelor şi lăcrămioarelor a trasat prin acest
postulat o trăsătură dominantă – şi anume coordonata liricităţii
ereditare – ce se poate decela uşor din viziunea abstract-cosmică a
poeziei noastre orale. Este evident că pattern-urile narative,
integrând scenariile miturilor originare, au traversat îndelungi
metamorfoze – în cadrul unei istorii subtile a formelor interne –
pentru a atinge lirismul pur din această atât de cunoscută secvenţă
orală, intens personalizată: “Doină, doină, cântec dulce / Când te-aud
nu m-aş mai duce / Doină, doină, viers cu foc, / Când te-aud eu stau în
loc”. Nu cred că se încumetă cineva să conteste valoarea lirică
intrinsecă a acestor versuri, chiar dacă aparţin unei instanţe
enunţătoare anonime. În această strofă, exemplară prin laconism, se
comunică esenţa orfică a fiinţei şi, dincolo de inserţia
autoreferenţială, se poate semnala prezenţa unui subiect poetic extrem
de puternic, asumat la persoana întâi, precum în discursul scris, deşi
reprezintă expresia unei manifestări colective. Desigur, nu putem vorbi
de un eu diferenţiat, dar este cu totul remarcabilă această pulsiune
textualizantă de a se constitui ca un posibil subiect autonom, prin
reducţia extremă a modelului actanţial până la identificarea într-o
unică instanţă a discursului ce se autosemnifică în actul semiotic.
Primul pas decisiv în constituirea unui eu poetic empiric este făcut de
Eminescu şi anume de acel Eminescu ce reuşeşte să se exprime plenar
printr-o emisie lirică directă, în versul coparticipativ “Nu credeam
să-nvăţ a muri vreodată”. Prin sforţarea agonală dusă până la
paroxismul trăirii, actantul eminescian îşi asumă individual aici
condiţia ontologică, transgresând orfismul originar din textul
mioritic. Dar poeticitatea discursului romantic, în general, nu propune
decât un subiect abstract, autocontemplativ, ce-şi caută încă în
exterior raţiunea unui statut ambiguu; de fapt, “conţinuturile”
paradigmatice ale textului premodern sunt actualizate prin figurarea
unui subiect mai mult diegetic decât poetic. Versul citat, ce
reprezintă interiorizarea viscerală a condiţiei ontologice, îl înscrie
pe Eminescu în perimetrul restrâns al poeticităţii moderne, salvându-l
de desuetudinea diacronicităţii artelor poetice. Solemnitatea
restrictivă din textuarea eminesciană continuă să menţină acelaşi
contact ombilical cu o substanţă metafizică colectivă (în sens blagian)
ce întreţine tiparele coercitive ale unei oralităţi congenitale. Am
afirmat de nenumărate ori – în diverse împrejurări – că nu putem vorbi
în mod întemeiat de structurarea unui eu poetic autonom în discursul
eminescian, situaţie gravă ce a condus la hibridarea modernităţii
noastre poetice şi la fixarea unui deziderat obsesiv ce va fi tranşat
în secolul XX prin eforturile conjugate ale unor Arghezi, Blaga, Barbu,
Bacovia şi Nichita Stănescu. Cel ce face tranziţia către asemenea
statut autonom al subiectului poetic este autorul Cuvintelor potrivite
şi astfel se şi explică oscilaţiile şi incertitudinile repetate în
receptarea arghezianismului.
Al doilea moment important în evoluţia poeticităţii româneşti îl
reprezintă tentativa argheziană de ieşire din matricea metafizică, prin
infuzarea discursului cu altă materie lirică, de provenienţă impură,
prozaic-realistă, care să conducă la actul reformator de
dez-metafizicizare a tradiţiei poetice: aceasta în ceea ce priveşte
obiectul poeziei, pe de o parte, iar – pe de altă parte – numai odată
cu Arghezi se observă străduinţa programatică de a separa subiectul
poetic de o descendenţă transcendentală, conţinută în mitul poetului
inspirat de tipologia orfic-romantică. Are loc o disipare şi o slăbire
cvasi-postmodernistă a subiectului tare, absolutist-eminescian,
printr-o răzvrătire totală faţă de instanţa transcendentă şi prin
substituirea acesteia cu o instanţă imanentă mai suplă, aproape
domestică. Asemenea reformulare revoluţionară a poeticităţii a făcut
din Arghezi un anti-Eminescu, deschizător de drum pentru avangarde şi
post-avangarde, omologat ca atare de avangardişti chiar înainte de
debutul editorial al poetului din 1927.
Pentru a modifica optica discursului mimetic post-eminescian, Tudor
Arghezi va conduce o triplă polemică cu instituţiile eminescianităţii;
va reforma radical obiectul poeziei, va deconstrui statutul
elitist-titanian al subiectului poetic şi va institui o altă direcţie a
tradiţiei.
Astfel, deşi primul Arghezi eminesciniazează masiv chiar la nivelul
“conţinutului”, reiterând teme şi motiveme din discursul
reprezentaţionist-romantic, totuşi obiectul poeziei nu mai este
acelaşi. Faţă de contemplarea şi autocontemplarea metafizică a lumii,
se trece la asumarea brutală a acesteia, ca realitate primară, întrucât
această lume i se prezintă concret poetului ca un dat ereditar al
“osemintelor vărsate în mine”. Tocmai această ereditate frustă,
“materială”, lipsită de vreo aură simbolizantă, semnifică un indiciu
ferm al intenţiei dez-metafizicizante. Simbolistica, atât cât apare în
poezia lui Arghezi, nu mai este una strict conceptuală, ci se adaptează
necesităţilor expresive de arghezianizare a discursului poetic, adică
obiectul poeziei nu mai este separat de eul propriu al poetului, ci
reintegrat. Arghezi nu mai contemplă ataractic lumea, ci o seduce
pasional, construindu-şi nişte strategii discursive proprii; lumea nu
mai este “redată”, “descrisă” “obiectiv”, ci asumată / personalizată de
o instanţă comună, aproape umilă, ce se desprinde din colectivitate ca
emanaţie directă a acesteia (“Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”).
La nivelul conţinutului, această lume de provenienţă ţărănească, de o
viguroşenie gloduroasă, manifestă o vitalitate exacerbată ce-şi
transgresează limitele. Perspectiva, indicată de opoziţia argheziană
“stăpân” versus “rob”, este răsturnată în favoarea robului, adică în
direcţia actantului anonim. Investigarea abruptă a conţinuturilor
insalubre, interzise ale subteranei din Flori de mucigai (volum
arghezian fără nici o legătură “estetică” cu Les fleurs du mal de
Baudelaire) corespunde acestei obstinări poietice de explorare
exhaustivă a realului în pliurile cele mai degradate, unde existenţa
este constrânsă să se manifeste imund, ca o proiecţie decăzută, josnică
a fiinţei. Lumea “urâtă” a “robilor”, a celor ce întreţin agon-ul
existenţial, răbufneşte violent, îşi iese din ţâţânile încătuşate,
luându-şi revanşa; “bubele”, “mucegaiurile şi noroiul” bolbotesc
într-un proces semiozic rebarbativ al unei metamorfoze inevitabile,
forţate la act, pentru a “iscodi frumuseţi şi preţuri noi”. Răzvrătirea
colosală a actantului arghezian se ridică împotriva canoanelor
metafizice consacrate prin eminescianism, solicitând vehement o altă
perspectivă în evaluarea (“preţuirea”) conţinutului poeziei, care să
valorizeze altfel coerenţa vectorilor semiotici.
1
Mai explicit, cu Arghezi, polii poeziei s-au inversat, iar materialul
solemn al acesteia a fost bulversat, explorându-se iremediabil zonele
cele mai impure, intermundiile abjecte, excatalogice, fetide ale
existentului, care – prin recul – revitalizează discursul edulcorat
post-eminescian. Revendicând materialitatea brutală a realităţii nude
ce aspiră să se transforme în obiect poetic, Arghezi demolează
concomitent şi statutul privilegiat al actantului poetic. Am putea
vorbi de o perspectivă naturalistă – în sensul exacerbării patologice –
de amorsare în real a discursului arghezian, un discurs contorsionat,
de angajare testamentar colectivă, în numele unui proiect social
justiţiar. Poezia nu vindecă “leneş”, ci răneşte fizic ca un “bici
izbăvitor” pentru a îndeplini un efect neaşteptat de coparticipare
etică; ea îl traumatizează corporal pe receptor în loc să-l mântuie
spiritual prin chatarsis estetic. Este într-adevăr o poezie
“răzvrătită” cu o retorică bine precizată: retorica revoltei absolute.
Actantul arghezian nediferenţiat se revoltă împotriva instanţei
transcendente, reprezentată de un Dumnezeu ce nu admite
concurenţialitate în plan social. Atitudinea de “răzvrătire”, desprinsă
din dicotomia abstractă propusă şi de un Eminescu în “Împărat şi
proletar”, capătă o motivare mai stringentă, se acutizează până la
nivelul unei determinări ontologice. Negaţia argheziană, strictamente
laică, a fost interpretată şi ca o posibilă pulsiune mistică ce ar
justifica atitudinea apofatică a subiectului cioranian, aflat în criză
de cunoaştere (“Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»”). Înclinăm să
credem că lupta cu “divinitatea”, adulată şi contestată concomitent –
deşi conservă acele mărci recunoscute ale scenariului cristic –
sugerează mai de grabă experienţa dramatică a subiectului poetic ce nu
reuşeşte să-şi regăsească propria-i identitate şi intră în dispută
totală cu sine însuşi ca proiecţie inautentică a unui individ social,
cultural, religios etc. Căci, în cazul lui Arghezi, ceea ce surprinde
neplăcut (şi în asta rezidă cred incertitudinea unei permanente
receptări oscilante!) este tocmai inautenticitatea subiectului poetic
antrenat vindicativ în aventura existenţială şi gnoseologică. Se
depistează imediat o anumită complicitate, o flagrantă lipsă interioară
ce ne avertizează că undeva angajarea experienţială a fost trucată, că
nu a existat o implicare definitivă, abisală a subiectului în act, că
ceva a fost falsificat. În fine, apar acele indicii şi semnale obscure
care divulgă statutul de “răspopit” al actantului poetic. Lupta cu
transcendenţa este decorul necesar pentru a disimula absenţa trăirii
autentice. Cu cât această “luptă cu îngerul” apare mai dramatică – prin
exacerbarea naturii plebee a actantului poetic “neîncercat de slavă,
crâncen şi scârbit” – cu atât se înteţeşte simulacrul autenticităţii.
Refuzat de posibilitatea transcenderii, Arghezi vrea să instaureze
atitudinea negatoare ca unică instanţă discursivă “izbăvitoare”.
Asistăm, de fapt, doar la o răsturnare a polilor poeticităţii, întrucât
“metafizica” înaltă, identificabilă discursului eminescian, va fi
substituită mecanic de “metafizica” joasă, a “beznei” şi a “nămolului”
ancestral. Perspectiva demolatoare a “robului” răzvrătit conţine
germenii dialectici ai evoluţiei, dar nu depăşeşte stadiul obscur al
conştientizării colective junghiene. Arghezi are meritul incontestabil
de a fi contrabalansat orientarea metafizică, opunând viziunea sa
imanentă viziunii solemne consacrate de Eminescu. În ceea ce priveşte
eul poetic în sine, răzvrătirea argheziană a sporit confuzia, căci
autonomizarea subiectului nu putea să se realizeze sub auspiciile unei
conştiinţe traumatizate, nediferenţiate individual; statutul asumat de
“rob” nu-l eliberează pe subiect ci-l patologizează. În acest sens,
răzvrătirea argheziană devine inautentică în plan poetic, ceea ce va
stârni amendarea drastică din partea lui Ion Barbu. Am exagerat puţin
pentru a scoate la iveală incongruenţele insurmontabile în abordarea
actantului arghezian. Obiectul ca şi subiectul poeziei rămân la fel de
confuze în concepţia şi practica poetică a lui Tudor Arghezi şi chiar
în asta constă “postmodernismul” său involuntar, în căutarea lor
obsedantă.
În altă ordine, dacă am elimina retorica “revoltei”, am constata că
mecanismele retoricii tradiţionale, în ceea ce priveşte conceperea
actului poetic, nu au fost nicidecum abandonate şi că, atunci când nu
eminescianizează, Arghezi este un tipic poet tradiţionalist, mai
canonic decât Vasile Voiculescu şi mai “eminescianizat” decât Eminescu.
Există, însă, un Arghezi foarte actual, recuperat de către poeţii
optzecişti; este vorba de poetul acelui prozaism ludic ce a stat la
originea discursului anti-metafizic al noilor promoţii. Din poetica
“cuvintelor potrivite”, asumată programatic, s-a putut desprinde
aproape o metodă “prozaică”; aceasta se referă fie la materialul
lingvistic cotidian ce poate fi investit necenzurat în discursul
poetic, fie la dimensiunea ludică a poetizării propriu-zise.
Dezamorsarea discursului solemn eminescian a condus la convertirea şi
slăbirea subiectului care se complace domestic într-o familiaritate
terestră cu obiectele înconjurătoare; prin deviere ludică, banalul
infinitezimal poate fi obiect al poetizării. Tocmai atitudinea umilă,
de simplu “meşteşugar”, ce descrie atent existenţa liliputană, fără
vreo răsfrângere simbolică, a devenit un reper esenţial pentru noua
priză la real a optzeciştilor. Ludismul programatic şi prozaicitatea
manifestă a acestora îşi află un model indiscutabil în “arta poetică”
terestră, eterogenă şi aleatorie a “potrivitorului de cuvinte”, adică a
artizanului genial întru poezie. Pe această linie demistificatoare,
poetul nu mai este un actant demiurgic şi un inspirat, ci un “făcător”
de versuri ce asudă căznit lucrând asupra materialului lingvistic
precum un plugar anonim ce-şi ară ogorul.
Tudor Arghezi a încercat, cu eforturi sisifice, să acceadă la autonomia
eului poetic fără a reuşi s-o obţină eul personalizat în elanul
răzvrătirii obscure din prima fază de creaţie, sau acea instanţă
domestică ce exorcizează realul în etapa senescenţei poetice, nu sunt
decât tentative confuze, înregistrând urmele unei voci hibride,
incapabile de o emancipare definitivă de toate sechelele
ancestralităţii lirice. Gestica argheziană impune însă o atitudine de
mare orgoliu, omologabilă aproape unei deturnări victorioase a
instanţei tiranice, cu toate că arghezianismul consacră un discurs al
cărui obiect / subiect acţionează dincolo de text, într-o exterioritate
incongruentă. Aleatorismul congenital i-a conferit, însă, actualitatea
reluată, oricât de inconsistentă s-ar dovedi aceasta în timp.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|