1 TUDOR ARGHEZI SAU DESPRE TENTATIVA DRAMATICĂ DE CONSTITUIRE A EULUI POETIC

În scurta istorie a discursului poetic românesc, momentul arghezian are o importanţă deosebită tocmai prin tentativa dramatică – manifestată în act – de constituire a unui eu poetic autonom. Foarte puţini dintre cei care s-au ocupat de poezia lui Tudor Arghezi au dat atenţia cuvenită acestei probleme esenţiale în evoluţia conceptului modern de poezie la noi.
Se cunoaşte că efortul maxim, în cele aproximativ două secole de poezie scrisă, se leagă mai ales de emanciparea dificilă a genului liric de sechelele oralităţii – instituite de o nelipsită tradiţie orală – în structurarea discursului poetic de până la Vasile Alecsandri şi chiar şi după nu întâmplător bardul de la Mirceşti este autorul celebrului enunţ “românul s-a născut poet” ce modelează – explicit sau implicit – poeticitatea confuză a tuturor poeţilor ce i-au succedat până la Tudor Arghezi. Autorul doinelor şi lăcrămioarelor a trasat prin acest postulat o trăsătură dominantă – şi anume coordonata liricităţii ereditare – ce se poate decela uşor din viziunea abstract-cosmică a poeziei noastre orale. Este evident că pattern-urile narative, integrând scenariile miturilor originare, au traversat îndelungi metamorfoze – în cadrul unei istorii subtile a formelor interne – pentru a atinge lirismul pur din această atât de cunoscută secvenţă orală, intens personalizată: “Doină, doină, cântec dulce / Când te-aud nu m-aş mai duce / Doină, doină, viers cu foc, / Când te-aud eu stau în loc”. Nu cred că se încumetă cineva să conteste valoarea lirică intrinsecă a acestor versuri, chiar dacă aparţin unei instanţe enunţătoare anonime. În această strofă, exemplară prin laconism, se comunică esenţa orfică a fiinţei şi, dincolo de inserţia autoreferenţială, se poate semnala prezenţa unui subiect poetic extrem de puternic, asumat la persoana întâi, precum în discursul scris, deşi reprezintă expresia unei manifestări colective. Desigur, nu putem vorbi de un eu diferenţiat, dar este cu totul remarcabilă această pulsiune textualizantă de a se constitui ca un posibil subiect autonom, prin reducţia extremă a modelului actanţial până la identificarea într-o unică instanţă a discursului ce se autosemnifică în actul semiotic.
Primul pas decisiv în constituirea unui eu poetic empiric este făcut de Eminescu şi anume de acel Eminescu ce reuşeşte să se exprime plenar printr-o emisie lirică directă, în versul coparticipativ “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Prin sforţarea agonală dusă până la paroxismul trăirii, actantul eminescian îşi asumă individual aici condiţia ontologică, transgresând orfismul originar din textul mioritic. Dar poeticitatea discursului romantic, în general, nu propune decât un subiect abstract, autocontemplativ, ce-şi caută încă în exterior raţiunea unui statut ambiguu; de fapt, “conţinuturile” paradigmatice ale textului premodern sunt actualizate prin figurarea unui subiect mai mult diegetic decât poetic. Versul citat, ce reprezintă interiorizarea viscerală a condiţiei ontologice, îl înscrie pe Eminescu în perimetrul restrâns al poeticităţii moderne, salvându-l de desuetudinea diacronicităţii artelor poetice. Solemnitatea restrictivă din textuarea eminesciană continuă să menţină acelaşi contact ombilical cu o substanţă metafizică colectivă (în sens blagian) ce întreţine tiparele coercitive ale unei oralităţi congenitale. Am afirmat de nenumărate ori – în diverse împrejurări – că nu putem vorbi în mod întemeiat de structurarea unui eu poetic autonom în discursul eminescian, situaţie gravă ce a condus la hibridarea modernităţii noastre poetice şi la fixarea unui deziderat obsesiv ce va fi tranşat în secolul XX prin eforturile conjugate ale unor Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia şi Nichita Stănescu. Cel ce face tranziţia către asemenea statut autonom al subiectului poetic este autorul Cuvintelor potrivite şi astfel se şi explică oscilaţiile şi incertitudinile repetate în receptarea arghezianismului.
Al doilea moment important în evoluţia poeticităţii româneşti îl reprezintă tentativa argheziană de ieşire din matricea metafizică, prin infuzarea discursului cu altă materie lirică, de provenienţă impură, prozaic-realistă, care să conducă la actul reformator de dez-metafizicizare a tradiţiei poetice: aceasta în ceea ce priveşte obiectul poeziei, pe de o parte, iar – pe de altă parte – numai odată cu Arghezi se observă străduinţa programatică de a separa subiectul poetic de o descendenţă transcendentală, conţinută în mitul poetului inspirat de tipologia orfic-romantică. Are loc o disipare şi o slăbire cvasi-postmodernistă a subiectului tare, absolutist-eminescian, printr-o răzvrătire totală faţă de instanţa transcendentă şi prin substituirea acesteia cu o instanţă imanentă mai suplă, aproape domestică. Asemenea reformulare revoluţionară a poeticităţii a făcut din Arghezi un anti-Eminescu, deschizător de drum pentru avangarde şi post-avangarde, omologat ca atare de avangardişti chiar înainte de debutul editorial al poetului din 1927.
Pentru a modifica optica discursului mimetic post-eminescian, Tudor Arghezi va conduce o triplă polemică cu instituţiile eminescianităţii; va reforma radical obiectul poeziei, va deconstrui statutul elitist-titanian al subiectului poetic şi va institui o altă direcţie a tradiţiei.
Astfel, deşi primul Arghezi eminesciniazează masiv chiar la nivelul “conţinutului”, reiterând teme şi motiveme din discursul reprezentaţionist-romantic, totuşi obiectul poeziei nu mai este acelaşi. Faţă de contemplarea şi autocontemplarea metafizică a lumii, se trece la asumarea brutală a acesteia, ca realitate primară, întrucât această lume i se prezintă concret poetului ca un dat ereditar al “osemintelor vărsate în mine”. Tocmai această ereditate frustă, “materială”, lipsită de vreo aură simbolizantă, semnifică un indiciu ferm al intenţiei dez-metafizicizante. Simbolistica, atât cât apare în poezia lui Arghezi, nu mai este una strict conceptuală, ci se adaptează necesităţilor expresive de arghezianizare a discursului poetic, adică obiectul poeziei nu mai este separat de eul propriu al poetului, ci reintegrat. Arghezi nu mai contemplă ataractic lumea, ci o seduce pasional, construindu-şi nişte strategii discursive proprii; lumea nu mai este “redată”, “descrisă” “obiectiv”, ci asumată / personalizată de o instanţă comună, aproape umilă, ce se desprinde din colectivitate ca emanaţie directă a acesteia (“Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”). La nivelul conţinutului, această lume de provenienţă ţărănească, de o viguroşenie  gloduroasă, manifestă o vitalitate exacerbată ce-şi transgresează limitele. Perspectiva, indicată de opoziţia argheziană “stăpân” versus “rob”, este răsturnată în favoarea robului, adică în direcţia actantului anonim. Investigarea abruptă a conţinuturilor insalubre, interzise ale subteranei din Flori de mucigai (volum arghezian fără nici o legătură “estetică” cu Les fleurs du mal de Baudelaire) corespunde acestei obstinări poietice de explorare exhaustivă a realului în pliurile cele mai degradate, unde existenţa este constrânsă să se manifeste imund, ca o proiecţie decăzută, josnică a fiinţei. Lumea “urâtă” a “robilor”, a celor ce întreţin agon-ul existenţial, răbufneşte violent, îşi iese din ţâţânile încătuşate, luându-şi revanşa; “bubele”, “mucegaiurile şi noroiul” bolbotesc într-un proces semiozic rebarbativ al unei metamorfoze inevitabile, forţate la act, pentru a “iscodi frumuseţi şi preţuri noi”. Răzvrătirea colosală a actantului arghezian se ridică împotriva canoanelor metafizice consacrate prin eminescianism, solicitând vehement o altă perspectivă în evaluarea (“preţuirea”) conţinutului poeziei, care să valorizeze altfel coerenţa vectorilor semiotici.

1 Mai explicit, cu Arghezi, polii poeziei s-au inversat, iar materialul solemn al acesteia a fost bulversat, explorându-se iremediabil zonele cele mai impure, intermundiile abjecte, excatalogice, fetide ale existentului, care – prin recul – revitalizează discursul edulcorat post-eminescian. Revendicând materialitatea brutală a realităţii nude ce aspiră să se transforme în obiect poetic, Arghezi demolează concomitent şi statutul privilegiat al actantului poetic. Am putea vorbi de o perspectivă naturalistă – în sensul exacerbării patologice – de amorsare în real a discursului arghezian, un discurs contorsionat, de angajare testamentar colectivă, în numele unui proiect social justiţiar. Poezia nu vindecă “leneş”, ci răneşte fizic ca un “bici izbăvitor” pentru a îndeplini un efect neaşteptat de coparticipare etică; ea îl traumatizează corporal pe receptor în loc să-l mântuie spiritual prin chatarsis estetic. Este într-adevăr o poezie “răzvrătită” cu o retorică bine precizată: retorica revoltei absolute. Actantul arghezian nediferenţiat se revoltă împotriva instanţei transcendente, reprezentată de un Dumnezeu ce nu admite concurenţialitate în plan social. Atitudinea de “răzvrătire”, desprinsă din dicotomia abstractă propusă şi de un Eminescu în “Împărat şi proletar”, capătă o motivare mai stringentă, se acutizează până la nivelul unei determinări ontologice. Negaţia argheziană, strictamente laică, a fost interpretată şi ca o posibilă pulsiune mistică ce ar justifica atitudinea apofatică a subiectului cioranian, aflat în criză de cunoaştere (“Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»”). Înclinăm să credem că lupta cu “divinitatea”, adulată şi contestată concomitent – deşi conservă acele mărci recunoscute ale scenariului cristic – sugerează mai de grabă experienţa dramatică a subiectului poetic ce nu reuşeşte să-şi regăsească propria-i identitate şi intră în dispută totală cu sine însuşi ca proiecţie inautentică a unui individ social, cultural, religios etc. Căci, în cazul lui Arghezi, ceea ce surprinde neplăcut (şi în asta rezidă cred incertitudinea unei permanente receptări oscilante!) este tocmai inautenticitatea subiectului poetic antrenat vindicativ în aventura existenţială şi gnoseologică. Se depistează imediat o anumită complicitate, o flagrantă lipsă interioară ce ne avertizează că undeva angajarea experienţială a fost trucată, că nu a existat o implicare definitivă, abisală a subiectului în act, că ceva a fost falsificat. În fine, apar acele indicii şi semnale obscure care divulgă statutul de “răspopit” al actantului poetic. Lupta cu transcendenţa este decorul necesar pentru a disimula absenţa trăirii autentice. Cu cât această “luptă cu îngerul” apare mai dramatică – prin exacerbarea naturii plebee a actantului poetic “neîncercat de slavă, crâncen şi scârbit” – cu atât se înteţeşte simulacrul autenticităţii. Refuzat de posibilitatea transcenderii, Arghezi vrea să instaureze atitudinea negatoare ca unică instanţă discursivă “izbăvitoare”. Asistăm, de fapt, doar la o răsturnare a polilor poeticităţii, întrucât “metafizica” înaltă, identificabilă discursului eminescian, va fi substituită mecanic de “metafizica” joasă, a “beznei” şi a “nămolului” ancestral. Perspectiva  demolatoare a “robului” răzvrătit conţine germenii dialectici ai evoluţiei, dar nu depăşeşte stadiul obscur al conştientizării colective junghiene. Arghezi are meritul incontestabil de a fi contrabalansat orientarea metafizică, opunând viziunea sa imanentă viziunii solemne consacrate de Eminescu. În ceea ce priveşte eul poetic în sine, răzvrătirea argheziană a sporit confuzia, căci autonomizarea subiectului nu putea să se realizeze sub auspiciile unei conştiinţe traumatizate, nediferenţiate individual; statutul asumat de “rob” nu-l eliberează pe subiect ci-l patologizează. În acest sens, răzvrătirea argheziană devine inautentică în plan poetic, ceea ce va stârni amendarea drastică din partea lui Ion Barbu. Am exagerat puţin pentru a scoate la iveală incongruenţele insurmontabile în abordarea actantului arghezian. Obiectul ca şi subiectul poeziei rămân la fel de confuze în concepţia şi practica poetică a lui Tudor Arghezi şi chiar în asta constă “postmodernismul” său involuntar, în căutarea lor obsedantă.
În altă ordine, dacă am elimina retorica “revoltei”, am constata că mecanismele retoricii tradiţionale, în ceea ce priveşte conceperea actului poetic, nu au fost nicidecum abandonate şi că, atunci când nu eminescianizează, Arghezi este un tipic poet tradiţionalist, mai canonic decât Vasile Voiculescu şi mai “eminescianizat” decât Eminescu.
Există, însă, un Arghezi foarte actual, recuperat de către poeţii optzecişti; este vorba de poetul acelui prozaism ludic ce a stat la originea discursului anti-metafizic al noilor promoţii. Din poetica “cuvintelor potrivite”, asumată programatic, s-a putut desprinde aproape o metodă “prozaică”; aceasta se referă fie la materialul lingvistic cotidian ce poate fi investit necenzurat în discursul poetic, fie la dimensiunea ludică a poetizării propriu-zise.
Dezamorsarea discursului solemn eminescian a condus la convertirea şi slăbirea subiectului care se complace domestic într-o familiaritate terestră cu obiectele înconjurătoare; prin deviere ludică, banalul infinitezimal poate fi obiect al poetizării. Tocmai atitudinea umilă, de simplu “meşteşugar”, ce descrie atent existenţa liliputană, fără vreo răsfrângere simbolică, a devenit un reper esenţial pentru noua priză la real a optzeciştilor. Ludismul programatic şi prozaicitatea manifestă a acestora îşi află un model indiscutabil în “arta poetică” terestră, eterogenă şi aleatorie a “potrivitorului de cuvinte”, adică a artizanului genial întru poezie. Pe această linie demistificatoare, poetul nu mai este un actant demiurgic şi un inspirat, ci un “făcător” de versuri ce asudă căznit lucrând asupra materialului lingvistic precum un plugar anonim ce-şi ară ogorul.
Tudor Arghezi a încercat, cu eforturi sisifice, să acceadă la autonomia eului poetic fără a reuşi s-o obţină eul personalizat în elanul răzvrătirii obscure din prima fază de creaţie, sau acea instanţă domestică ce exorcizează realul în etapa senescenţei poetice, nu sunt decât tentative confuze, înregistrând urmele unei voci hibride, incapabile de o emancipare definitivă de toate sechelele ancestralităţii lirice. Gestica argheziană impune însă o atitudine de mare orgoliu, omologabilă aproape unei deturnări victorioase a instanţei tiranice, cu toate că arghezianismul consacră un discurs al cărui obiect / subiect acţionează dincolo de text, într-o exterioritate incongruentă. Aleatorismul congenital i-a conferit, însă, actualitatea reluată, oricât de inconsistentă s-ar dovedi aceasta în timp.