Aspecte psihologice ale minciunii
Categoria: Referat
Psihologie
Descriere:
Minciuna este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce
subiectul dobândeÅŸte o anumită experienţă praxiologică, ajunge la o
anumită performanţă cognitivă, ştie să selecteze şi să ierarhizeze,
dispune de o anumită performanţă discursivă, este integrat în comunitate
şi are anumite interese. Nu minţi doar de dragul de a minţi... |
|
|
1
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE MINCIUNII
Ralierea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod
pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăposteşte (de lucruri,
de alţii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că
„invenţia” îi asigură confort, siguranţă şi succes, individul
perseverează în acest sens, reiterând sau perfecţionând formula de
ascundere, de inducere în eroare, de forţare a zăgazurilor
imaginare.
Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări dintre cele
mai felurite, minciuna are o prezenţă ubicuă. Minciuna este o „figură”
a raţionalităţii desfăşurată în vederea înfruntării unei dificultăţii
şi în perspectiva rezolvării ei spre beneficiul agentului ce o propagă.
Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de
interese.
Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o
cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive
dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru
disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidităţii,
din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a ascunde un adevăr
dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista
presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi
minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine.
Ne autoiluzionăm că nu am greşit, că suntem buni,
drepţi şi frumoşi, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau
nu suntem iubiţi îndeajuns. Minţim în mod conştient şi, câteodată,
inconştient. Minţim din interes sau minim din interes sau minim
nemotivat. Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă,
minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi.
Minţim pe faţă sau pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare,
inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere.
Minţim falsificând sau minţim …adeverind.
Minciuna constituie un act psihic complex, cu
rezonanţe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi existenţiale:
ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice,
culturologice, sociologice. Ea este o formă de administrare
eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare
prin limbaj sau gestică de la cea ce îndeobşte este recunoscut ca
existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea
ce este , minciuna dă seama de faptul că distanţa dintre real şi ireal
este reglabilă prin mecanisme semiotice, că nu întotdeauna este
urmărită corespondenţa dintre ceea ce se afirmă şi stările de fapt (şi
că, în anumite circumstanţe, acest lucru este chiar contraindicat!), că
instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente
mijloace de a trişa, de a ascunde, de a născoci. Minciuna este o
achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobândeşte o
anumită experienţă praxiologică, ajunge la o anumită performanţă
cognitivă, ştie să selecteze şi să ierarhizeze, dispune de o anumită
performanţă discursivă, este integrat în comunitate şi are anumite
interese. Nu minţi doar de dragul de a minţi.
Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune
unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material
imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit,
capacitatea unui subiect de a alege între mai multe opţiuni favorabile.
Actul de a minţi presupune:
• anumită capacitate proiectivă, ideaţională,
care să treacă dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins
nemulţumit)
• cunoaşterea adevărului, dar, atenţie!, şi abţinerea
de a-l spune, de a te da de gol
• fructificarea efectivă a avantajului de a şti mai
mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui
Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conştiinţei, o gândire
de tip simbolic, o decentrare şi dedublare subiectivă, o dezvoltare
minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiinţei umane sunt
antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase.
Este mai uşor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te
trădezi mult mai uşor prin mimică sau gestică. Mâinile sau faţa noastră
sunt mai sincere, mai transparente.
Jankelevitch M. a explicat că punerea la index a minciunii se
face „prin mecanisme sociale pe care trişorul le afectează, ci prin
periculoasa facilitate a înşelătoriei sale. Totul se poate spune, dacă
nu se face, căci dacă nu se poate acţiona asupra lumii fizice în
întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispoziţia noastră
autocrată şi la o desăvârşită discreţie…Unde se va opri mincinosul?
Cine ar putea să-l împiedice să se servească de pârghiile trucurilor
sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor?
Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minţi. Prin recul,
limbajul este primul atacat de minciună.
Legată indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezintă ca un ordin
disimulat printr-o simplă informare. Atunci când comunic adversarului
meu că „Drumul spre care tu te îndrepţi este blocat” (ştiind că
aserţiunea este contrară adevărului, dar gândind că prezenţa altuia pe
acest drum jenează sau dezavantajează), îi sugerez aproape la modul
imperativ s-o ia în altă direcţie. Sub masca unei simple descrieri a
unei realităţi (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin (n-o
lua pe acest drum!).Discursul langajier este penetrat de o puternică
dispoziţie de prevalorizare şi preorientare asupra lucrurilor.
Cuvintele fac ca influenţa şi puterea să se manifeste, să se distribuie
mai tot timpul disproporţionat, preferenţial. Se vorbeşte când trebuie,
cât trebuie, cui trebuie, unde trebuie. Simpla împrăştiere de
informaţii nu rămâne inocentă. Substanţa limbii –îngemănată cu
contextul manifestării ei – conţine o insiduoasă apetenţă de dominare,
care se împrăştie de îndată ce circumstanţele devin
favorabile.
1
Omul minte şi prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune
interesată a gesturilor şi comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai
apeleze la cuvinte. Reuşeşti să minţi în deplină tăcere. Poţi foarte
bine să induci în eroare acţionând într-un anumit mod, exagerând sau
alternând semnificaţiile unor acte sau îmbinându-le şi articulându-le
astfel încât să se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca
şi a cuvintelor, este nelimitată şi, de aceea, ea creează spaţiul de
manevră suficient de larg pentru reuşite strategii de înşelare. Minţim
gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne,
bucurându-ne,…minţindu-ne. Minţim de cum facem prima mişcare, dar şi în
nemişcare.
Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul este o
fiinţă nemulţumită de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îi)
este dat, tinzând să stăpânească şi alte orizonturi pe care le
identifică după prealabile ordonări, ierarhizări, selectări. Trebuie să
fii capabil de a construi şi alte trasee, să le înnobilezi cu valori
superioare, pentru ca apoi să ajungi la ele. Întotdeauna minţi având în
minte „ mai multul , „ mai binele ”, „ mai frumosul ” etc.
Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie
protectivă, adaptivă şi succesivă de inserţie optimală a individului în
complicata reţea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau
distanţarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât şi
implicarea inteligentă în vederea obţinerii unei poziţii sau profit
maxim când crede de cuviinţă. În acelaşi timp, prezenţa minciunii poate
de seama de calitatea relaţiilor care reglementează societatea, de
profilul comunicării dintre diferiţii protagonişti sociali.
Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement
adevărului precum falsitatea pură. Dimpotrivă, ea este o formă de
adevăr refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare brută; este un adevăr
călduţ, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevăr
ce-şi face drumul cu greu. În situaţia în care adevărul este prea
stânjenitor sau doare, se oferă o replică mai slabă a acestuia, un
artefact tămâiat şi tămăduitor. Se ştie doar că, în multe situaţii,
omul fuge de adevărul gol-goluţ. De aceea minciuna este un substitut
ocazional- dar necesar- al adevărului. Uneori, minciuna se naşte în
vecinătatea sau prelungirea adevărului; este o fată nouă a acestuia;
minciuna nu este refractară la adevăr, ea se „ amestecă ” cu puţin
adevăr pentru a deveni credibilă. Poate fi şi o primă „ fază ” a
adevărului, o poartă de intrare şi acceptare a lui.
Agentul care minte nu este atât de preocupat de consecvenţa spuselor
sale cu realitatea. Puţin importă dacă cele invocate concordă cu
faptele. El este interesat de soliditatea emisiunii sale ficţionale.
Primează scopul său (ascuns, neprobat) şi nu conformitatea cu adevărul
sau falsul. Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne
raportăm la agentul mincinos şi pacientul minţit.
Şi iată cum:
• Mincinosul nu se sinchiseşte atât de mult de adevăr
sau falsitate,
ci de grija de a desfăşura un mijloc eficient pentru a modifica
sensibil conduita celui minţit, de a ajunge cât de repede la o
ţintă;
• Minţitul este dezavantajat din acest punct de
vedere, pentru că se
raportează la adevăr, la univocitatea sterilă a acestuia, ce mai mult
îl limitează, îi încurcă mintea decât o limpezeşte; el se centrează mai
ales pe spusa mincinosului, pe discursul său care mai întotdeauna pare
impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil
practic, etc); furat de aparenţele şi frumuseţile construcţiei, cel
minţit uită că aceasta foloseşte la ceva.
Minţitul se opreşte la suprafaţa lucrurilor, la idiosincraziile unei
logici abstracte, „ idealiste ” pe când mincinosul are priza
profunzimilor şi operează după o logică concretă, elastică şi spornică.
Fapt pentru care sorţi de izbândă are mincinosul, pentru că el are un
referenţial valoric care-l avantajează.
Minciuna nu se naşte pe un teren gol. Ea este aşteptată şi adulată.
Credulii trebuie să-i vină în întâmpinare. Terenul inserţiei ei este de
mult pregătit. Se găseşte ceea ce este căutat. De aceea, în actul
înşelării se exploatează predispoziţia conştientă sau inconştientă a
auditoriului către minciună. Într-un fel receptorii minciunii „ îşi dau
acordul ” cu ceea ce urmează să se denatureze. Credibilitatea şi
eficienţa minciunii se nasc şi sunt asigurate prin coparticipare. Încât
merită a fi interogaţi nu numai cei ce mint, ci şi cei care cred în
minciună!
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|