1 ASPECTE PSIHOLOGICE ALE MINCIUNII

Ralierea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăposteşte (de lucruri, de alţii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că „invenţia” îi asigură confort, siguranţă şi succes, individul perseverează în acest sens, reiterând sau perfecţionând formula de ascundere, de inducere în eroare, de forţare a zăgazurilor  imaginare.
Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenţă ubicuă. Minciuna este o „figură” a raţionalităţii desfăşurată în vederea înfruntării unei dificultăţii şi în perspectiva rezolvării ei spre beneficiul agentului ce o propagă. Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese.
    Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine.
    Ne autoiluzionăm că nu am greşit, că suntem buni, drepţi şi frumoşi, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau nu suntem iubiţi îndeajuns. Minţim în mod conştient şi, câteodată, inconştient. Minţim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat.  Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă, minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi. Minţim pe faţă sau pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere.
    Minţim falsificând sau minţim …adeverind.
    Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanţe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi existenţiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice.  Ea este o formă de administrare eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la cea ce îndeobşte este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este , minciuna dă seama de faptul că distanţa dintre real şi ireal este reglabilă prin mecanisme semiotice, că nu întotdeauna este urmărită corespondenţa dintre ceea ce se afirmă şi stările de fapt (şi că, în anumite circumstanţe, acest lucru este chiar contraindicat!), că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trişa, de a ascunde, de a născoci.  Minciuna este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobândeşte o anumită experienţă praxiologică, ajunge la o anumită performanţă cognitivă, ştie să selecteze şi să ierarhizeze, dispune de o anumită performanţă discursivă, este integrat în comunitate şi are anumite interese. Nu minţi doar de dragul de a minţi.
Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe opţiuni favorabile. Actul de a minţi presupune:
•    anumită capacitate proiectivă,  ideaţională, care să treacă dincolo de prezent (în general, mincinosul este un ins nemulţumit)
•    cunoaşterea adevărului, dar, atenţie!, şi abţinerea de a-l spune, de a te da de gol
•    fructificarea efectivă a avantajului de a şti mai mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui
Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conştiinţei, o gândire de tip simbolic, o decentrare şi dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiinţei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai uşor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai uşor prin mimică sau gestică. Mâinile sau faţa noastră sunt mai sincere, mai transparente.
Jankelevitch  M. a explicat că punerea la index a minciunii se face „prin mecanisme sociale pe care trişorul le afectează, ci prin periculoasa facilitate a înşelătoriei sale. Totul se poate spune, dacă nu se face, căci dacă nu se poate acţiona asupra lumii fizice în întâlnirea cu determinismul, limbajul, el, este la dispoziţia noastră autocrată şi la o desăvârşită discreţie…Unde se va opri mincinosul? Cine ar putea să-l împiedice să se servească de pârghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor?  Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minţi. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciună.
Legată indisolubil de actul de limbaj, minciuna se prezintă ca un ordin disimulat printr-o simplă informare. Atunci când comunic adversarului meu că „Drumul spre care tu te îndrepţi este blocat” (ştiind că aserţiunea este contrară adevărului, dar gândind că prezenţa altuia pe acest drum jenează sau dezavantajează), îi sugerez aproape la modul imperativ s-o ia în altă direcţie. Sub masca unei simple descrieri a unei realităţi (drumul acesta este blocat), se ascunde un ordin (n-o lua pe acest drum!).Discursul langajier este penetrat de o puternică dispoziţie de prevalorizare  şi preorientare asupra lucrurilor. Cuvintele fac ca influenţa şi puterea să se manifeste, să se distribuie mai tot timpul disproporţionat, preferenţial. Se vorbeşte când trebuie, cât trebuie, cui trebuie, unde trebuie.  Simpla împrăştiere de informaţii nu rămâne inocentă. Substanţa limbii –îngemănată cu contextul manifestării ei – conţine o insiduoasă apetenţă de dominare, care se împrăştie de îndată ce circumstanţele devin favorabile.           

1 Omul minte şi prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesată a gesturilor şi comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reuşeşti să minţi în deplină tăcere. Poţi foarte bine să induci în eroare acţionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificaţiile unor acte sau îmbinându-le şi articulându-le astfel încât să se creeze impresiile dorite. Combinatorica actelor, ca şi a cuvintelor, este nelimitată şi, de aceea, ea creează spaţiul de manevră suficient de larg pentru reuşite strategii de înşelare. Minţim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,…minţindu-ne. Minţim de cum facem prima mişcare, dar şi în nemişcare.
Din punct de vedere axiologic, minciuna este un semn că omul este o fiinţă nemulţumită de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îi) este dat, tinzând să stăpânească şi alte orizonturi pe care le identifică după prealabile ordonări, ierarhizări, selectări. Trebuie să fii capabil de a construi şi alte trasee, să le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi să ajungi la ele. Întotdeauna minţi având în minte „ mai multul , „ mai binele ”, „ mai frumosul ” etc.
Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptivă şi succesivă de inserţie optimală a individului în complicata reţea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanţarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât şi implicarea inteligentă în vederea obţinerii unei poziţii sau profit maxim când crede de cuviinţă. În acelaşi timp, prezenţa minciunii poate de seama de calitatea relaţiilor care reglementează societatea, de profilul comunicării dintre diferiţii protagonişti sociali.
Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevărului precum falsitatea pură. Dimpotrivă, ea este o formă de adevăr refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare brută; este un adevăr călduţ, afabil, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevăr ce-şi face drumul cu greu. În situaţia în care adevărul este prea stânjenitor sau doare, se oferă o replică mai slabă a acestuia, un artefact tămâiat şi tămăduitor. Se ştie doar că, în multe situaţii, omul fuge de adevărul gol-goluţ. De aceea minciuna este un substitut ocazional- dar necesar- al adevărului. Uneori, minciuna se naşte în vecinătatea sau prelungirea adevărului; este o fată nouă a acestuia; minciuna nu este refractară la adevăr, ea se „ amestecă ” cu puţin adevăr pentru a deveni credibilă. Poate fi şi o primă „ fază ” a adevărului, o poartă de intrare şi acceptare a lui.
Agentul care minte nu este atât de preocupat de consecvenţa spuselor sale cu realitatea. Puţin importă dacă cele invocate concordă cu faptele. El este interesat de soliditatea emisiunii sale ficţionale. Primează scopul său (ascuns, neprobat) şi nu conformitatea cu adevărul sau falsul. Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne raportăm la agentul mincinos şi pacientul minţit.   
          Şi iată cum:
•    Mincinosul nu se sinchiseşte atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de grija de a desfăşura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui minţit, de a ajunge cât de repede la o ţintă;    
•    Minţitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se raportează la adevăr, la univocitatea sterilă a acestuia, ce mai mult îl limitează, îi încurcă mintea decât o limpezeşte; el se centrează mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul său care mai întotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic, etc); furat de aparenţele şi frumuseţile construcţiei, cel minţit uită  că aceasta foloseşte la ceva.
Minţitul se opreşte la suprafaţa lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte, „ idealiste ” pe când mincinosul are priza profunzimilor şi operează după o logică concretă, elastică şi spornică. Fapt pentru care sorţi de izbândă are mincinosul, pentru că el are un referenţial valoric care-l avantajează.
Minciuna nu se naşte pe un teren gol. Ea este aşteptată şi adulată. Credulii trebuie să-i vină în întâmpinare. Terenul inserţiei ei este de mult pregătit. Se găseşte ceea ce este căutat. De aceea, în actul înşelării se exploatează predispoziţia conştientă sau inconştientă a auditoriului către minciună. Într-un fel receptorii minciunii „ îşi dau acordul ” cu ceea ce urmează să se denatureze. Credibilitatea şi eficienţa minciunii se nasc şi sunt asigurate prin coparticipare. Încât merită a fi interogaţi nu numai cei ce mint, ci şi cei care cred în minciună!