Creativitatea
Categoria: Referat
Psihologie
Descriere:
Termenul de creativitate îÅŸi are originea în cuvântul latin "creare",
care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naÅŸte". Creativitatea
defineÅŸte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârÅŸeÅŸte
ÅŸi cuprinde atât originea cât ÅŸi scopul... |
|
|
1
Ce este Creativitatea?
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare",
care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte".
Creativitatea defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se
desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul.
Creativitatea Problema
creativităţii
Sensuri şi definiţii
Acţionalismul şi Cognitivismul
Creativitatea limbajului
Interpretarea informaţiei
________________________________________
Sensuri şi definiţii
Conceptul de creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu
care a operat vreodată ştiinţa, este încă insuficient delimitat şi
definit. Aceasta se explică prin complexitatea procesului creativ, ca
şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia. După
unii autori, acest lucru se întâmplă ori de câte ori o noţiune este
difuzată de la un grup restrâns de specialişti la o populaţie mai
largă, pierzându-şi astfel caracterul univoc, stabilitatea şi rigoarea.
Nu este vorba de un proces de degradare, ci de asimilare a gândirii
logice individuale la gândirea socială.
Problemă de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti,
filosofi, esteticieni, sociologi şi sociologi ai culturii, axiologi,
antropologi, economişti - dată fiind complexitatea uimitoare a
fenomenului, creativitatea este şi în atenţia lingviştilor şi a
psiholingviştilor. Precizarea termenului, impunerea lui în limbă din
palierul neologismelor în cel al limbii comune şi menţionarea lui nu
numai în dicţionarele lexicale, dar şi în cele de pedagogie şi de
psihologie, sunt tot atâţia paşi în conştientizarea şi valorificarea
creativităţii.
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare",
care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte". Însăşi
etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate
defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte
şi cuprinde atât originea cât şi scopul. Termenul şi noţiunea generică
au fost introduse pentru prima dată, în anul 1937, de psihologul
american G.W. Allport, care simţise nevoia să transforme adjectivul
"creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a
cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum
apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii
'70, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea
limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză,
"Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind
eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea
termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie"). La noi, D.
Caracostea folosea termenul încă din 1943, în lucrarea "Creativitatea
eminesciană", în sensul de originalitate încorporată în opere de artă.
Discutarea conceptului de creativitate ridică o problemă de bază a
comunicării. Pe de o parte, întrebuinţarea termenilor de "creativitate"
şi de "gândire divergentă" ca sinonimi conduce la admiterea unei
relaţii între ele ceea ce nu e dovedit de stările obiective. Pe de altă
parte, este dificil să negăm o asemenea relaţie şi încă să n-o raportăm
la cercetarea şi practica în domeniu când mulţi cercetători şi
practicieni care abordează subiectul consideră că termenii sunt
interschimbabili. Suntem de acord cu precizarea pe care o fac în
continuare Husen & Postlethwaite: "Întrucât transferul de
deprinderi nu pare să se facă uşor, profesorul trebuie să aplice
gândirea divergentă în orice context posibil al curriculumului (s.n.).
Având în vedere valoarea acestor exerciţii în ansamblul programului
educaţional, este într-adevăr util pentru formare să fie aplicate
oriunde este posibil".
Dar creativitatea nu înseamnă numai atât. Larga putere de iradiere a
conceptului este surprinsă numai în practica educaţională.
"Dificultăţile psihologice şi teoretic-sociale ale problemelor
creativităţii se cristalizează în şcoală".
Astăzi, într-o lume de largă deschidere democratică, recunoaşterea şi
promovarea creativităţii nu este numai un deziderat, ci o reală şi
stringentă necesitate. Încă de acum două decenii, psihologul Morris
Stein anunţa acest prag de minunată deschidere pentru creativitate şi
spiritele creative: "O societate care stimulează creativitatea asigură
cetăţenilor săi patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi
pregătire, libertatea de explorare şi investigare, libertatea de
exprimare şi libertatea de a fi ei înşişi". Acest din urmă "a fi tu
însuţi" îl vizează formarea creativă şi învăţământul românesc.
(Adaptare după cartea "Formarea formatorilor ca educatori ai
creativităţii", scrisă de Sanda-Marina Bădulescu)
________________________________________
Creaţia de cultură o înţelegem ca un fel de compromis, solicitat de
conflictul virtual dintre existenţa umană şi Marele Anonim. - Lucian
Blaga
Pe când teologii preamăresc Creaţia Divină, savanţii şi artiştii
problematizează neîncetat creativitatea umană. Într-adevăr, problema
creativităţii este abordată şi se formulează în funcţie de contextul
social. Pentru simplificare, putem considera Dicţionarele ca reflectând
destul de fidel aceste oscilaţii de interes şi modalităţi de
prezentare.
Ultima ediţie Dicţionarului enciclopedic (1993) consideră
“Creativitatea ca trăsătură complexă a personalităţii umane, desemnând
capacitatea de a realiza ceva inedit, original”. Caracterizarea
aparţine psihologilor şi oferă ceva mai mult decât ediţia anterioară;
Dicţionarul Enciclopedic Român (1962) nu trata subiectul ca atare, ci
numai “Creaţia Artistică”. Tot ce aflăm sub acest titlu este că opera
de artă rezultă dintr-un proces îndatorat talentului şi fanteziei
artistului, respectiv concepţiei sale despre lume.
Ceva mai amplu se tratează problema în Dicţionarul de Estetică Generală
(1972), care insistă asupra fenomenului de producere a unicatelor şi a
diversităţii interpretărilor lui. Astfel, în istoria culturii, creaţia
artistică apare ca:
• act delirant, chiar demenţial sau mistic, impuls al
Divinităţii (Platon),
• expresie sensibilă a Ideii Absolute (Hegel),
• activitate spirituală prelogică şi amorală (B.
Croce),
• revelaţie pură (A. Brémond),
• o compensaţie sau manifestare sublimată a
refulărilor instinctuale (S. Freud),
• un produs patologic (C. Lombroso) sau al dicteului
automat (A. Bréton),
• act gratuit, aleator sau simplu joc (K. Gross),
• expresie a sintezei armonioase şi superioare a
disponibilităţilor vitale (J. M. Guyau),
• proces natural continuat pe planul spiritualităţii
(G. Séailles), etc.
Insistenţa cu care se repune mereu şi varietatea soluţiilor oferite,
din care am menţionat numai câteva, subliniază importanţa problemei.
Dificultatea de a o expune în puţine cuvinte se traduce prin erori,
îndepsebi prin circularitatea definiţiei. De exemplu, în Dicţionarul
Webster (Enciclopedic, Neprescurtat!, 1994) aflăm la articolul
CREATIVITATE formulările evident incorente: 1. Starea sau calitatea de
a fi creativ; 2. Abilitate sau proces creativ.
În continuare ne limităm la comentarea a două concepţii ce au favorizat
în timp rezolvări aparte pentru problema creativităţii: acţionalismul
şi cognitivismul.
(Adaptare după articolul "Problema creativităţii, ieri şi astăzi",
scris de conf.dr.ing. G.G. Constandache,
Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea POLITEHNICA din
Bucureşti)
________________________________________
Perspectiva acţionalistă
• În ce sens creativitatea poate fi considerată o
“facultate particulară a spiritului uman“?
• Reorganizarea componentelor culturale sau tehnice:
Aria percepţiei şi Imaginea mediului, Domeniul pragmatic şi Aria
fenomenelor, Ipoteza structuralistă (1972)
• Creativitatea aparţine tuturor?
• Invenţie şi creativitate: Act şi Produs, Putere sau
Randament
• Inteligenţa creatoare şi gândire divergentă
(Guilford)
• Creativitatea şi pedagogia: trezirea şi încurajarea
atitudinii noi
• Antrenarea creativităţii: imperativ utilitarist şi
exerciţiu spiritual
________________________________________
O facultate particulară a spiritului uman
Sociologii înţeleg prin creativitate dispoziţia care orientează
indivizii şi grupurile spre producerea unor invenţii. Iar încercările
de explicare a dispoziţiei creatoare pornesc de la opunerea
originalităţii faţă de conformism (norma socială) sau a spontaneităţii
faţă de artificiu (convenţie). Ceea ce deosebeşte perspectiva
sociologică în raport cu cea psihologică este preocuparea cu
creativitatea societăţilor sau a grupurilor. Se discută deci despre
creativitatea unei culturi anume, a unei clase sociale sau a unei
categorii profesionale etc.
Putem distinge teoriile organiciste (inspirate de Oswald Spengler) care
discută despre creativitate în contrast cu declinul social ce presupune
o scădere a vitalităţii membrilor şi grupurilor unei societăţi.
Teoriile mai recente sunt preocupate de studierea grupurilor mai
restrânse decât clasa socială, de exemplu în sociologia ştiinţei. În
acest context, creativitatea apare ca dependentă de numărul
schimbărilor de tot felul între grupurile în discuţie, mai precis de
rigiditatea sau de capacitatea lor de deschidere în afară. Nu se mai
acceptă cercetarea creativităţii fără a se face apel la teoria
informaţiei. În plus, a fost evideţiată existenţa unor subgrupuri sau
indivizi marginali, care provoacă, selectează sau propun rezolvări
pentru conflictele latente sau manifeste din societate (teză ilustrată
şi de istoricul român Neagu Djuvara). Precizarea necesară este că se
impune o anumită susţinere (cooperare) sau cel puţin o capacitate
(rezistentă) de a înfrunta conflictele, spre a reuşi ca grup sau chiar
ca individ, pentru a culege roadele activităţii într-o societate dată.
Se numeşte acţionalism o cercetare sociologică aplicată civilizaţiei
industriale, caracterizată prin importanţa deosebită a muncii,
considerată ca activitate colectivă. Cu alte cuvinte, în cadrul
doctrinelor acţionaliste se analizează realizarea grupului ca subiect
(unitate de acţiune şi de cercetare). Abordarea problemei creativităţii
în cadrul cercetărilor acţionaliste implică, alături de o definiţie ce
stabileşte punctul de vedere (sociologia muncii), un criteriu de
recunoaştere a comportamentelor în discuţie (reorganizarea
componentelor), o metodologie (teste) pentru precizarea
gradelor/varietăţilor de creativitate şi o directivă de aplicabilitate
(aspecte pedagogice şi praxiologice).
Teoreticienii acţionalismului consideră creativitatea ca o facultate
particulară a spiritului uman, definită prin înclinaţia “de a
reorganiza elementele (culturale sau tehnice) preluate din lumea
exterioară spre a le prezenta dintr-o nouă perspectivă şi pentru
realizarea unei acţiuni novatoare” (Les théories de l’action, vol. I,
1972, Hachette).
________________________________________
Reorganizarea componentelor culturale sau tehnice
Definiţia dată de teoreticienii acţionalismului presupune trei
componente:
• imaginea mediului,
• domeniul fenomenal sau pragmatic şi
• ipoteza structuralistă.
Mai pe larg, este vorba despre existenţa unui câmp al percepţiei
indivizilor umani, selectat printr-o perspectivă sau punct de vedere
propriu fiecăruia. În al doilea rând, se evidenţiază existenţa câmpului
pragmatic (acţional) unde se produc sau se influenţează fenomenele
respective. Poate fi vorba despre domeniul ce include experimentele, în
cazul cercetătorilor sau al artiştilor.
Acest domeniu este determinat prin capacitatea de acţiune mai extinsă
sau mai restrânsă a subiectului acţional (agent): domeniul fenomenelor
influenţate sau controlate poate presupune acţiuni directe, ca în cazul
experinţelor efectuate de savanţi, sau mediate, indirecte, ca în cazul
inginerilor şi îndeosebi a managerilor. De pildă, putem considera
domeniul fenomenelor în discuţie, fie câmpul optic al
microscopului/telescopului, fie materialele puse în operă de artist,
respectiv mediul social pentru omul politic sau jurist.
________________________________________
Creativitatea aparţine tuturor
Dacă acceptăm, împreună cu teoreticienii acţionalismului, despre
creativitate că aparţine fiecărui individ, trebuie făcută precizarea că
este totuşi mai puternic dezvoltată la anumiţi oameni (talente, genii)
şi constituie chiar justificarea de bază a activităţii (pasionate),
chiar a muncii multora dintre ei. Oricât pare de dificil, se poate
măsura originalitatea câmpului activ de percepere sau conţinutul
percepţiei corespunzând mulţimii “aberaţiilor posibile” (alterări
voite, căutate) relativ la elementele componente.
________________________________________
Invenţie şi creativitate
Se impune următoarea precizare: pe când invenţia reprezintă simultan
actul creator şi produsul creaţiei, conceptul psihologic de
creativitate desemnează puterea inovatoare sau capacitatea creativă
privită din unghiul de vedere al randamentului. În acest fel se pot
evidenţia indivizi care dovedesc mai multă creativitate decât ceilalţi
colegi din domeniul de activitate considerat folosind teste de
creativitate.
________________________________________
Inteligenţa creatoare şi gândirea divergentă
Inteligenţa creatoare se recunoaşte prin atitudinea spiritului faţă de
problemă (faţă de dat) sau faţă de realitate. În loc de a se mulţumi să
descrie, să contemple, el caută totdeauna să privească mai departe, la
conexiuni mai profunde, la urmări mai îndepărtate. Se orientează spre
cercetarea “diferitului”, a tot ce este “altfel”, spre a proceda în mod
inedit, cu ingeniuozitate. Aceasta este perspectiva care favorizează
apariţia ideilor novatoare (concepţii, teorii, prototipuri, proiecte).
O astfel de perspectivă denotă, aşa cum a arătat J.P. Guilford, o
gândire divergentă, care nu se limitează la cunoscut sau obşnuinţă
(rutină); această gândire fiind contrară celei numită convergentă, al
cărei câmp de investigaţie este limitat prin conformism sau pasivitate.
________________________________________
Creativitatea şi pedagogia
Tocmai pentru că disponibilitatea numită creativitate se remarcă
îndeosebi prin atitudine intelectuală novatoare, ea poate fi dezvoltată
printr-o pedagogie adecvată, care trezeşte şi încurajează acest mod de
a privi lucrurile, stimulându-l printr-o problematizare şi interogaţie
permanentă ce pune subiectul în situaţia de a se reanaliza şi redefini
continuu.
________________________________________
Antrenarea creativităţii
Astfel înţeles, antrenamentul dedicat creativităţii reprezintă nu doar
un imperativ utilitarist (economic) în cadrul societăţilor industriale
aflate în expansiune, unde inovaţia este cheia succesului pentru
întreprinderi, grupuri şi indivizi, ci totodată un adevărat exerciţiu
spiritual (invitînd la conduită etică), exerciţiu care promovează
sinele (eul cu vocaţie), capabil să se repună mereu în discuţie,
punându-se sub semnul întrebării, autocenzurându-se şi
autoprimenindu-se.
________________________________________
Perspectiva cognitivistă
• Creativitatea este capacitatea de a realiza un
produs nou şi adaptat?
• Judecarea şi aprecierea creativităţii la ingineri
şi la artişti
• Grade de creativitate: consensul social pentru
apreciere
• Teste de creativitate: multitudinea şi fluiditatea
răspunsurilor, varietatea soluţiilor depinde de aspecte cognitive,
emoţionale, dar şi de personalitate
• Creativitatea autorului funcţie de natura
procesului productiv: hazardul, regulile şi intenţia
• Sistemele artificiale pot fi creative?
• Creativitatea dependentă de cultură şi de epocă
istorică: conflictul dintre tradiţie şi tendinţele novatoare
• Abordarea cogniţiei creative în ştiinţele cognitive
________________________________________
Capacitatea de a realiza un produs nou şi adaptat
Psihologii înţeleg prin creativitate dispoziţia inventivă sau
capacitatea de înnoire existentă în stare potenţială la orice individ
uman şi la toate vârstele. Copilul, care-şi manifestă permanent mirarea
şi surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat încă
de educaţia rutinieră, este considerat prototipul creativităţii. Mai
trebuie precizat că, strâns legată de mediul socio-cultural, această
tendinţă naturală, firească a omului, de realizare a sinelui, presupune
condiţii favorabile spre a se exprima ca ingeniozitate elaborată. Teama
faţă de orice deviere de la normă (convenţie, tradiţie) sau
conformismul social are ca efect dispariţia oricărei urme de
originalitate, fiind capcana în care eşuează creativitatea multor
indivizi.
________________________________________
Judecarea şi aprecierea creativităţii
În psihologia cognitivă, creativitatea se defineşte prin capacitatea de
a realiza un produs care să fie simultan inedit şi adecvat. Acest
produs (operă filosofică sau muzicală, lucrare beletristică sau articol
ştiinţific etc.) poate însemna idee, compoziţie muzicală, relatare
istorică, comunicare savantă sau articol publicitar şi orice altă formă
de creaţie. În general, un produs nou trebuie să fie original şi
neprevăzut. Acesta trebuie să se deosebească de ceea ce autorul însuşi
sau alte persoane au realizat până acum în domeniu. Totuşi, o soluţie
nouă nu poate fi considerată creativă decât când este adecvată, adică
satisface diferitele cerinţe (constrângeri) ale unei probleme.
Importanţa acordată acestor două criterii, noutatea şi adecvarea, în
cadrul judecăţilor asupra creativităţii, variază după indivizi şi după
naura problemelor/sarcinilor asumate. De exemplu, criteriul adaptării
este mai puternic implicat în produsele creative ale inginerilor, decât
în operele artiştilor.
________________________________________
Grade de creativitate
Nu există norme absolute (universale în timp şi spaţiu) care să asigure
judecata critică şi aprecierea valorizatoare a unui produs, a unei
realizări sau soluţii (rezolvări). Arbitrajul sau judecările asupra
creativităţii presupun de fapt un consens social (quasi-unanimitate)
din care decurg recunoaşterea şi uneori recompensa. Un judecător
(arbitru) unic, un comitet alcătuit din mai multe persoane
autorizate/avizate sau chiar o societate în ansamblu uneori, evaluează
operele (artistice, ştiinţifice, tehnice etc.) şi determină gradul de
creativitate în raport cu alte produse de acelaşi gen. În acelaşi mod,
nivelul global de creativitate al unei persoane sau al unui grup
(colectiv de elaborare) poate fi evaluat în raport cu acela al altor
indivizi sau grupuri din domeniu.
________________________________________
Teste de creativitate
Unii psihologi au propus teste de creativitate. Cele mai cunoscute
aparţin lui Joy P. Guilford şi E. Paul Torrance, în care se solicită
subiectului analizat să producă numărul maxim de soluţii diferite
pentru o problemă dată. De exemplu, poate fi vorba de a enumera într-un
interval de timp limitat toate utilizările posibile, pentru o cutie de
carton (ambalaj, piedestal, ascunziş etc.). În astfel de probe,
creativitatea este evaluată prin fluiditatea răspunsurilor (numărul
variantelor propuse), flexibilitatea lor (numărul de categorii diferite
în care aceste răspunsuri pot fi clasate) şi gradul de originalitate
(funcţie inversă de frecvenţa lor în populaţia de referinţă). Aceste
teste pun accent pe varietatea soluţiilor, aşadar pe gândirea
“divergentă”.
1
________________________________________
Creativitatea autorului funcţie de natura procesului productiv
Însăşi natura procesului de producţie, realizare, creaţie, poate fi
luată în consideraţie pentru a judeca dacă un produs stă mărturie,
reprezintă o dovadă pentru creativitatea autorului său. O operă, o
lucrare de orice gen, creată prin hazard sau prin simpla aplicare a
regulilor specificate de altcineva, este considerată de obicei ca mai
puţin creativă decât opera sau lucrarea rezultată dintr-un efort
deosebit, continuu şi intenţional (deliberat, conştient), care a avut
de învins anumite probleme în realizare.
________________________________________
Sistemele artificiale pot fi creative
În aceeaşi ordine de idei, creativitatea sistemelor artificiale pentru
tratarea informaţiei este subiect de dezbatere (maşina are
inventivitate?) deoarece dacă răspunsurile (soluţiile) aestora sunt
deseori noi şi adecvate constrângerilor date în probleme, procesele de
producere (aflare) a acestor răspunsuri nu sunt în mod necesar cele
presupuse (implicate) de creativitatea umană.
________________________________________
Creativitatea dependentă de cultură şi de epocă istorică
În ultimă instanţă, concepţia asupra creativităţii poate varia după
cultura şi epoca istorică în cadrul cărora ne situăm. Realizarea
piramidelor în Egiptul antic şi producerea roboţilor cu inteligenţă
artificială în zilele noastre nu se judecă cu aceleaşi criterii. De
exemplu, în anumite cluburi, creativitatea este concentrată în produs
şi presupune totdeauna o ruptură cu tradiţia (schimbare de paradigmă
sau ideal), pe când în alte culturi, se valorizează procesul de creaţie
mai mult decât rezultatul şi totodată utilizarea novatoare a
elementelor tradiţionale.
________________________________________
Abordarea cogniţiei creative în ştiinţele cognitive
Într-o situaţie de complementaritate cu acţionalismul discutat mai
înainte, se află doctrina cognitivistă, care abordează creativitatea cu
mijloace mult mai tehnice (calculatorul ca instrument de simulare şi ca
model de funcţionare pentru orice sistem cognitiv), luând în
consideraţie şi alte aspecte ale problemei.
Cognitivismul postulează existenţa de reprezentări mentale simbolice,
concepute ca enunţuri ale unui limbaj formal intern (al gândirii) şi
consideră procesele cognitive ca procese calculatorii, ce operează
asupra acestor reprezentări conform unui sistem de reguli formale
(riguros precizate). Această paradigmă se inspiră mult din lucrările
asupra calculabilităţii şi sistemelor formale care au condus la
apariţia calculatoarelor electronice (şi a Inteligenţei artificiale).
Totuşi, tendinţa cea mai recentă este de a considera creativitatea ca
“o capacitate multidimensională în care intervin nu numai aspecte
cognitive, ci totodată aspecte emoţionale şi chiar trăsături de
personalitate (Vocabulaire de sciences cognitives, 1998, PUF). Studiul
creativităţii cunoaşte astăzi un spor de interes în psihologie datorită
perspectivei de “abordare a cogniţiei creative” în cadrul căreia este
vorba de a înţelege procesele creative prin aplicarea metodelor şi
conceptelor din ştiinţele cognitive. De exemplu, tipul căruia îi
aparţine o stare mentală se determină prin rolul său funcţional, adică
prin relaţia cauzală pe care o întreţine cu alte stări mentale, cu
stimulii şi comportamentele corespunzătoare. În plus, nivelul
descrierii stărilor şi proceselor mentale (simultan reprezentaţional şi
calculatoriu) este considerat ca larg autonom în raport cu nivelul
descrierii fizice a sistemului material (hardware) care îi oferă
substratul.
________________________________________
« Ochiul, care se vede în faţa unei configuraţii accentuat
polisemantică, are la dispoziţie două puncte de referinţă, chiar dacă
acestea sunt elementare: sesizează direcţii preferate, aluzii ale unor
relaţii » (U. Eco). « Bunul gust depăşeşte regula strictei imitări,
chiar dacă aceasta este indicată de şcoală şi de pedanţi, în favoarea
unei imitări creatoare, care adaugă formelor caracter poetic, le
exagerează, le măreşte, le corectează şi le înfrumuseţează » (S.
Kofman).
Orice limbaj realmente vorbit se opune limbajelor artificiale
(sistemelor formale) a căror sintaxă şi reguli de utilizare sunt
determinate prin scopuri teoretice. Iar Wittgenstein a subliniat că
este necesară scufundarea într-un mod de viaţă spre a înţelege
structura specifică şi conceptele de bază ale limbajului cotidian.
Pentru a evita neînţelegerile generate de folosirea incorectă şi
neglijentă a limbajului, prevenind capcanele limbii naturale, s-a făcut
apel tot la mijloacele oferite de limbaj, mergînd până la căutarea unei
ordini logice, după care datele simţurilor să poată fi adecvat
interpretate. S-a considerat ca fiind un limbaj perfect din punct de
vedere logic acela în care forma de suprafaţă a oricărei propoziţii
este transparentă pentru forma sa logică. Cu alte cuvinte, acel limbaj
unde capacităţile inferenţiale sunt uşor vizibile în forma de suprafaţă
a propoziţiilor construite în cadul său.
________________________________________
Interpretarea informaţiei
• Informaţia în limbajul cotidian
• Teoria informaţiei (Cl. Shannon) şi probabilitatea
• Comunicarea prin mesaje simbolizate
• Alfabetul simbolurilor şi tehnologia calculatoarelor
• Definiţii intuitive şi convenţionale pentru
informaţie (A.Kolmogorov)
• Cuantificarea informaţiei şi efectul mesajului
asupra destinatarului
• Relaţia informaţie – adevăr şi certitudine –
probabilitate (P. Botezatu)
________________________________________
Informaţia în limbajul cotidian
Etimologic, termenul informaţie înglobează atât formă cât şi inform,
dar mai este înrudit cu preformare, deformaţie şi reformă. Noţiunea de
“informaţie” deţine în limbajul obişnuit o valoare cognitivă, care nu
se regăseşte în accepţia conferită în cadrul informaticii, accepţie
moştenită direct din teoria informaţiei, propusă de Claude Shannon.
________________________________________
Teoria informaţiei şi probabilitatea
În această teorie, informaţia este funcţie de inversul probabilităţii
mesajului. Astfel că informaţia oferită de extragerea unei cărţi de joc
dintr-un pachet de 52 de cărţi rezultă mai mare decât cea obţinută
printr-o extragere din pachetul de 32 de cărţi... Iar unitatea de 1 bit
corespunde informaţiei date de un semnal cu probabilitatea •. Măsurile
de informaţie sunt relative. Conţinutul informaţional pentru un
eveniment depinde de felul în care acest eveniment a fost pus în
relaţie cu ţesătura de referinţe a sistemului de evaluare.
________________________________________
Comunicarea prin mesaje simbolizate
Să presupunem că agenţii nu pot comunica între ei decât prin mesaje
formate din simboluri conform unui alfabet determinat, A. Sosirea unui
mesaj M este capabilă să informeze destinatarul său că a intervenit un
eveniment dintre N evenimente posibile. Atunci se consideră despre
cantitatea de informaţie I, transmisă prin M, că a crescut în funcţie
de N. De obicei se alege ca funcţie crescătoare de N, logaritmul său în
baza 2 (I = log2N). Se poate arăta uşor că dacă alfabetul A posedă n
simboluri şi dacă mesajul M este de lungime k, atunci populaţia
evenimentelor posibile N este cel puţin egală cu numărul nk, adică
I£klog2n.
________________________________________
Alfabetul simbolurilor şi tehnologia calculatoarelor
În cazul curent din tehnologia actuală a ordinatoarelor, unde alfabetul
nu are decât n=2 semne, avem relaţia I£k. Adică mărimea (cantitatea)
informaţiei conţinută de mesajul M este cel puţin egală cu lungimea
lui, dacă este exprimată în limbaj binar.
________________________________________
Definiţii intuitive şi convenţionale pentru informaţie
Această definiţie presupune că orice serie de k simboluri luate din
acelaţi alfabet deţine aceeaşi informaţie; fapt care contrazice
intuiţia din mai multe motive. Mai întâi, un agent se va considera mai
informat când evenimentul anunţat de M este neprevăzut, decât dacă era
previzibil. Teoria lui Shannon permite remedierea acestui inconvenient
admiţând mesaje de lungime variabilă, astfel că cele mai scurte denotă
evenimentele a priori cele mai probabile. În continuare, un mesaj
format dintr-un million de “a” consecutivi nu este la fel de informativ
ca o carte având aceeaşi lungime ca mesaj. Această dificultate poate fi
depăşită considerând, împreună cu Andrei Kolmogorov, despre cantitatea
de informaţie vehiculată prin M că este legată, nu de probabilitatea a
ceea ce M anunţă, ci de complexitatea mecanismului cel mai simplu,
capabil să genereze mesajul M.
________________________________________
Cuantificarea informaţiei şi efectul mesajului asupra destinatarului
Definirea cantităţii de informaţie I prin creşterea cunoştinţelor
provocate de interpretarea lui M ar fi mai conformă intuiţiei. Totuşi,
această idee rămâne impracticabilă în informatică, deoarece presupune
cuantificarea cunoaşterii, iar I va depinde atunci de mesaj şi totodată
de destinatarul său. Cantitatea prezentată aici, de noi, este
dimpotrivă, uşor de măsurat, foarte utilă pentru dispozitivele de
stocare şi de transmitere; cel mult putem să ne mirăm că i se dă numele
de “informaţie”.
În final şi îndeosebi pentru cine este interesat de ştiinţele
cognitive, informaţia definită de Shannon sau Kolmogorov nu ia în
consideraţie efectul produs asupra destinatarului. Însă dacă M este
redactat în limba japoneză, el va fi considerat mai puţin informativ de
un agent care nu înţelege această limbă, faţă de cel care o înţelege.
De fapt, măsura informaţiei depinde de trei alegeri (fiecare implicând
un grad arbitrar): evenimentul considerat unitate, categoriile
stabilite, setul de probabilităţi. În consecinţă, măsuri informaţionale
mult diferite sunt compatibile cu o situaţie reală unică.
________________________________________
Relaţia informaţie – adevăr şi certitudine – probabilitate
Suntem puşi în faţa alternativei de a nu folosi teoria informaţiei sau
de a căuta căi care să nu ducă la aproximaţii plauzibile şi
utilizabile. De altfel, aşa cum a precizat Petre Botezatu, relaţia de
adevăr care se stabilşte între constructe şi fapte, mai precis între
propoziţii asupra elementelor din constructe şi propoziţii asupra
faptelor presupune existenţa unui conţinut informaţional. Apelând la
semantica lui Wittgenstein, Carnap şi Bar-Hillel s-a arătat că “din
perspectiva dimensiunii aletice, informaţia interesează numai sub
aspectul certitudinii”. Cu alte cuvinte, informaţia cuprinsă în
propoziţii, ca proporţie a cazurilor respinse faţă de totalitatea
cazurilor posibile, presupune grade de certitudine, acestea fiind
totodată grade de probabilitate ale enunţului sau teoriei, aceasta din
urmă nefiind altceva decât o clasă de enunţuri integrate (p. 35,
Adevăruri despre adevăr, Junimea-Iaşi, 1981).
________________________________________
Creativitatea limbajului
• Gramatica generativă şi productivitatea limbii
• Reguli formale şi recursivitate în producerea
frazelor
• Capacitatea generativă slabă şi tare
• Critica abordărilor generative (M. Gross, J.
Hintikka)
• Sublinierea diferenţei de nivel între fraza
principală şi subordonate
• Evitarea tendinţelor de a reduce creativitatea
limbajului la sintaxă
________________________________________
Gramatica generativă şi productivitatea limbii
În lingvistică, noţiunea de creativitate are în vedere aspectul
generativ (altfel spus, productivitatea limbii). Să examinăm unele
întrebări, de genul celor ce urmează. “Câte cuvinte avem în limba
română?” sau “Care este lungimea maximă a unei fraze?” (în româneşte).
Este imposibil să le dăm un răspuns, pornind de la creativitatea
(expresivitatea) limbii noastre, adică având în vedere facultatea
românilor de a înţelege sau a produce cuvinte şi fraze noi, în număr
aparent nelimitat. Adică nu este explicabil cum, după ce aud un număr
relativ mic de rostiri, copii dobândesc aptitudinea creatoare de a
înţelege şi produce indefinit de multe propoziţii gramaticale diferite.
________________________________________
Reguli formale şi recursivitate în producerea frazelor
Gramatica generativă, propusă de Noam Chomsky în 1957, consideră
această creativitate ca fiind guvernată prin reguli formalizabile. O
gramatică formală, în sens matematic, este definită ca mulţimea finită
a regulilor ce asigură, pornind de la un vocabular, el însuşi finit,
generarea unei mulţimi de fraze bine formate, care poate fi infinită.
Noţiunea de recursivitate, pentru care stau mărturie mecanismele
recurente de subordonare sau de coordonare prezente în toate limbile de
pe glob, permite oricărei reguli să fie utilizată în mod repetat (de un
număr nelimitat de ori) şi poate produce astfel fraze de orice lungime,
în număr nelimitat. Cu alte cuvinte, gramatica unei limbi naturale
trebuie să fie generativă, adică să permită celor ce-i cunosc regulile
să genereze şi să înţeleagă propoziţii pe care anterior nu le-au
întâlnit niciodată.
________________________________________
Capacitatea generativă slabă şi tare
Mulţimea frazelor generate sau recunoscute cu ajutorul gramaticii
reprezintă o submulţime a tuturor combinărilor posibile pernind de la
vocabularul limbii şi constituie capacitatea sa generativă slabă sau
limbajul său. Mulţimea combinărilor utilizate, de obicei, pentru a
produce sau recunoaşte frazele limbajului, adică analizele asociate
acestor fraze, în general prezentate sub formă de arbori în sintaxă,
constituie capacitatea generativă tare a gramaticii.
Două gramatici pot avea aceeaşi capacitate generativă slabă, adică să
caracterizeze aceeaşi mulţime de fraze ca fiind gramatical corecte, dar
să le asocieze structuri diferite. De exemplu, pentru o frază de trei
cuvinte, o gramatică va asocia un arbore binar cu legătură spre
dreapta. Două structuri de suprafaţă pot avea o aceeaşi structură de
profunzime: “Petre l-a antrenat pe Pavel” şi “Pavel l-a antrenat pe
Petre” sunt în româna curentă două variante optionale pentru aceeaşi
structură de profunzime. Alteori, ca în formularea “Petre a fost
sfătuit de Pavel să se înscrie la Politehnică”, structura de suprafaţă
indică drept subiect un cuvânt (aici, Petre), în timp ce structura de
profunzime arată că subiectul real este altul (Pavel). Există structuri
de suprafaţă ambigue, precum în exprimarea “Când au intrat în şcoală,
i-au văzut cei doi colegi”, care pot avea două structuri de profunzime
diferite.
Amintim că structura de profunzime şi de suprafaţă sunt termeni
specifici analizei lingvistice propuse de Chomsky pentru gramatică. El
a presupus că vorbitorii posedă reguli de combinare a secvenţelor din
elemente gramaticale: verbe, semne de timp gramatical şi substantive.
Aceste combinări în secvenţe sunt iniţial neidiomatice, dar prin reguli
de transformare sunt ulterior convertite în vorbire efectivă, adică
structura de profunzime generează structuri de suprafaţă.
________________________________________
Critica abordărilor generative
Abordarea generativă a limbajului a fost criticată de Maurice Gross
(1975), care consideră limbile ca fiind combinatorici finite, iar de
Jaako Hintikka (1994), prin respingerea noţiunii de recursivitate,
deoarece identifică simbolurile folosite în reguli, astfel că
escamotează deosebirea esenţială dintre fraza principală şi cele
subordonate. Vorbind mai general, apare clar că nu se poate reduce la
aspectul sintactic limba şi creativitatea ei specifică. Aşa cum a
observat L. Wittgenstein, cuvintele limbii nu sunt univoce deoarece ele
îşi modifică sensul în funcţie de contextul în care apar. Aşadar,
decisive sunt nu identităţile, ci diferenţele; presupusa identitate se
reduce la asemănări de familie ale cuvântului care este folosit în
contexte diferite.
________________________________________
Sublinierea diferenţei de nivel între fraza principală şi subordonate
Un model sintactic al limbii române este în continuare necesar, pentru
a putea alege dintre ipotezele existente şi pentru a asocia o structură
oricărui enunţ ce trebuie analizat, înţeles. Dar modelele propriu-zise
au evoluat, îndeosebi sub influenţa informaticii. De la gramaticile sub
forma de lanţuri ale lui Zellig Haris şi gramaticile transformaţionale
datorate lui Chomsky, dominante prin anii '60, s-a trecut în deceniul
următor la automatele cu adăugiri ale lui William Woods sau la
gramaticile cu metamorfoză ale lui Alain Colmerauer, iar la începutul
anilor '80, la gramaticile de unificare, cele mai utilizate în prezent.
În ceea ce priveşte tratarea conţinutului, el este adeseori divizat în
module semantice şi pragmatice, construind o formă logică presupusă că
exprimă condiţiile de adevăr ale enunţului – adică ceea ce trebuie să
se realizeze în Univers pentru ca el să fie veridic -, celelalte
modificând rezultatul obţinut spre a lua în consideraţie situaţia de
enunţare.
________________________________________
Evitarea tendinţelor de a reduce creativitatea limbajului la sintaxă
În final, trebuie să menţionăm relaţia competenţă-performanţă, care a
migrat din lingvistică în psihologie, dar se poate spune că are
îndepărtate origini în filosofia aristotelică (cuplul categorial
potenţă-act). Într-adevăr, distincţia competenţă-performanţă este
evidentă în orice analiză de sarcină în psihologie. Deoarece se observă
adesea un decalaj între competenţa evaluată, cum ar fi o structură
logico-matematică şi respectiv performanţa observată, într-un anumit
context sau o anumită situaţie, impusă de factorii ce influenţează
percepţia, memoria, atenţia etc. În astfel de cazuri, competenţa nu
este în mod necesar dată, înnăscută, ci poate presupune o competenţă
cognitivă (individuală sau socială) construită pe parcursul
dezvoltării. După Jean Piaget, procesul genetic este totodată
constructiv şi reflexiv, iar factorul reflexiv este în parte
constructiv, la fel cum factorul constructiv este el însuşi parţial
reflexiv. Aşadar, reflexia îmbogăţeşte retroactiv elementul ulterior,
pe când construcţia îl incorporează efectiv în cadrul unei alcătuiri
inedite (Dictionnaire d’epistemologie genetique, de Antonio Battro,
PUF, 1966).
De altfel, teoria structuralistă şi constructivistă bine cunoscută a
lui Piaget (structuralismul genetic) a generat critici tocmai datorită
decalajului obişnuit între subiectul epistemic si cel psihologic. Cu
alte cuvinte, între competenţa cognitivă care desemnează structurile şi
performanţele efective ale copilului pus în situaţia de a rezolva
probleme. Mai mult, după unii autori (psihologi), acest decalaj
reprezintă chiar regula creativităţii, prezentă în dezvoltarea
cunoaşterii şi a funcţiilor cognitive.
În loc de concluzie, ne vom întreba în ce măsură corpul disciplinelor
filosofice, orientate de cele trei paradigme (ontologică, mentalistă şi
lingvistică) consacrate în istoria filosofiei, discipline filosofice
asemănătoare în atâtea privinţe disciplinelor matematice, ar putea să
aibă capacitatea de a aspira la un rol analog matematicilor, rol
evidenţiat în dezvoltarea ştiinţelor realului (creativitatea
ştiinţifică). Am dat elemente în acest sens în lucrările scrise în
colaborare cu prof.dr.ing. Ştefan Trăuşan-Matu: Hermeneutica şi
Ontologia Calculatoarelor (2001, Editura Tehnică) şi Filosofia şi
Stiinţele Cognitive (2002, Editura Matrix Rom).
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|