Partidul comunist chinez si Mao Zedong Categoria: Referat Istorie
Descriere: 1 octombrie 1949 este data naÅŸterii Republicii Populare Chineze, un stat
condus de un partid comunist puternic, cu patru milioane de membri,
care la începutul anilor 1950 aveau să se ridice la ÅŸase. In momentul
predării Japoniei, forÅ£ele naÅ£ionaliste predominau în China, cu un
efectiv de patru milioane de oameni aflaţi sub arme, faţă de numai un
milion al armatei comuniste... |
|
||
|
|
|||
|
1 LICEUL „MIHAI EMINESCU” DIN BACAU PROFILUL: SOCIO-UMANE PROIECT – ISTORIE PARTIDUL COMUNIST CHINEZ ŞI MAO ZEDONG I ÎNFRÂNGEREA COMUNISMULUI CHINEZ Chiar dacă al doilea congres al Guomindang, desfăşurat în ianuarie 1926, reafirmă alianţa cu comuniştii, partidul este de acum supus puterii armatei naţionale revoluţionare, care primeşte ordine de la comandantul Academiei Militare, Chang Kai-shek. Chang vrea să proclame guvernul propriu, de la Guangzhou, drept guvern naţional şi să înceapă o campanie militară de unificare a întregului teritoriu chinez sub propria conducere. Rezervele comuniştilor constituie prilejul redimensionării rolului lor social şi al marginalizării consilierilor sovietici. Expediţia va cunoaşte succese rapide şi continue, fiind susţinută de revoltele ţărăneşti împotriva proprietarilor de pământ şi a nobililor care radicalizează conflictul din interiorul Guomindang. Răscoalele ţărăneşti îi sugerează lui Mao Zedong ideea de a plasa lumea rurală în centrul strategiei revoluţionare, în locul ideologiei marxiste „ortodoxe", pe care o consideră conservatoare. Când armata lui Chang ajunge la Shangai, muncitorii erau de câteva zile în grevă, se organizaseră ca putere autonomă, împiedicându-l pe „seniorul războiului" local să pregătească rezistenţa împotriva trupelor naţionaliste. Alianţa dintre Comuna din Shanghai şi trupele lui Chang este de scurtă durată: acestea din urmă vor dezlănţui în puţin timp o vânătoare de comunişti, în entuziasmul industriaşilor, al puterilor occidentale şi al celor certaţi cu legea, trecând sindicatele în ilegalitate. Numărul comuniştilor ucişi se ridică la câteva mii, aşa cum se întâmplă în 1928, în numeroase localităţi din ţară, unde partidul comunist decisese să promoveze o insurecţie generalizată, încercarea de a înfiinţa Comuna din Guangzhou, chiar in inima puterii Guomindang, sfârşeşte într-o baie de sânge. Cominternul, care aprobase poziţia lui Stalin, de a menţine cu orice preţ alianţa cu Guomindang, şi de a evita o politică revoluţionară autonomă, nu este capabil să tragă concluzii auitocritice din această înfrânare sângeroasă. Obedienţa strictă a partidelor comuniste faţă de Moscova este primul comandament căruia acestea trebuie să i se conformeze pentru a face parte din mişcarea revoluţionară internaţională; chiar dacă Partidul Comunist Chinez însuşi - sub noua conducere a lui Mao - va dovedi câţiva ani mai târziu, că tocmai autonomia poate fi garanţia succesului. II MAO ZEDONG Scurtă biografie: Mao Zedong (sau Mao Ţe-Tung n. 26 decembrie 1893, d. 9 septembrie 1976) a fost un om politic chinez, lider al Partidului Comunist Chinez. În urma războiului civil, în 1949 Partidul Comunist Chinez sub conducerea lui Mao Zedong a preluat puterea în China, proclamând Republica Populară Chineză. Mao Zedong a instaurat o dictatură sângeroasă, zeci de milioane de chinezi fiind ucişi în timpul în care acesta a condus China. Fiu de ţărani, Mao Zedong a fost de profesie învăţător. A condus forţele comuniste in lupta dusa cu forţele naţionaliste (1927-1949), străbătând întreaga Chină pentru a-şi recruta armata (este numit Marşul Cel Lung. Din 1935 a fost lider al Partidului Comunist Chinez si apoi sef al statului. Politica economica a "Marelui salt Înainte" iniţiat de el a eşuat, ca si Revoluţia Culturală. În consolidarea Regimului Comunist în China, s-a bizuit pe ţărănime şi pe cultul personalităţii. După ce aderă la marxism, in 1921, Mao Zedong se număra printre cei treisprezece membri fondatori ai Partidului Comunist Chinez. Reprezentant al grupului din Hunan, unde activa de multa vreme în rândul studenţilor şi se distinsese în cadrul activităţilor sindicale, al agitaţiilor şi protestelor împotriva „seniorilor războiului" şi a japoniei, Mao se va stabili ulterior în Canton şi Shanghai, unde se dedica trup şi suflet colaborării cu Guomindang, în perspectiva unei revoluţii democrate. În 1927, în timp ce Comuna din Shanghai este victimă a represaliilor sângeroase, Mao revine în Hunan pentru a-i organiza pe ţărani, mobilizându-i în acelaşi an într-o insurecţie care eşuează. Intrând în conflict, în repetate rânduri, cu poziţia susţinută de conducerea partidului, care urmează modificările impuse de Stalin politicii de alianţa sau conflict cu naţionaliştii din Guomindang, Mao îi organizează pe ţăranii săraci iar în 1929 îi grupează pe militanţii comunişti urmăriţi de trupele naţionaliste, stabilindu-se la graniţa dintre provinciile Jiangxi si Fujian. Aici, în jurul oraşului Ruijin, organizează una dintre cele mai stabile şi fortificate „baze roşii" -Sovietul din Jiangxi, care avea să dureze până în anul 1935, înainte de Marşul cel Lung. După victoria asupra japonezilor şi a mişcării Guomindang, Mao se va afla în fruntea Republicii Populare Chineze, pe care o va conduce mai întâi după modelul sovietic, introducând însă, încă de la început, elemente de originalitate şi diferenţiere care aveau să devină din ce în ce mai evidente începând cu jumătatea anilor 1950. Deosebit de abil în mobilizarea maselor în sprijinul său, în luptele aspre din interiorul partidului, Mao va favoriza, în ultimii ani ai conducerii sale (moare în 1976), un cult al propriei persoane, poate chiar mai vizibil şi mai excesiv decât cel al lui Stalin. China - Marşul cel Lung al comuniştilor III CHINA- MARŞUL CEL LUNG AL COMUNIŞTILOR La jumătatea anului 1934, „baza roşie" din Jiangxi este supusă unei blocade economice şi unui asediu militar organizat de trupele naţionaliste ale lui Chang Kai-shek. Lideri comunişti decid să părăsească regiunea. Comunicaţiile cu Uniunea Sovietică fuseseră întrerupte, iar cei aflaţi sub conducerea lui Zhu De, Zhou Enlai şi Mao Zedong nu mai pot conta decât pe propriile forţe. Se ia decizia de a străpunge trupele de încercuire la sud-vest retragerea este coordonată de Zhou Enlai, care comandă trupele conduse de Lin Biao şi Peng Dehuai (28 de mii de oameni, cu numai 9 000 de puşti, 30 de mortiere şi 300 de mitraliere). Acestea sunt urmate de două coloane formate din personalul „bazei roşii", numărul celor apţi de lupt. reducându-se la câteva mii de persoane; ariergarda şi flancurile sunt constituite din bărbaţi modest înarmaţi. În total 80 de mii de bărbaţi, fiecare având o raţie de orez şi sare pentru două săptămâni. Acestora li se adaugă şi 35 de femei, printre care a doua soţie a lui Mao, însărcinată, şi a patra soţie a lui Zhu De. Restul femeilor fuseseră părăsite în zona Jiangxi, împreună cu 28 de mii de bărbaţi, dintre care 20 de mii răniţi, însărcinaţi să desfăşoare, pe cât posibil, o activitate de guerilă împotriva armatei naţionaliste. Fuga dm Jiangxi începe în noaptea de 16 octombrie 1934. Nimeni nu îşi imagina că marşul avea să se termine un an mai târziu, pe 20 octombrie 1935, în provincia Shaanxi, după străbaterea a aproximativ 9 000 km. Fugind de trupele naţionaliste, cu care sunt, uneori, nevoiţi să lupte, soldaţii comunişti ocupă şi părăsesc rapid localităţile din Hunan şi Guangxi, unde se reaprovizionează şi se odihnesc. În ianuarie 1935, în oraşul Zunyi, ocupat pentru mai multă vreme, are loc o conferinţă a liderilor politici şi militari ai partidului cu reprezentantul Comintern, Otto Braun. Politica defensivă a epocii Jiangxi este criticată în favoarea unui „război de mişcare", principalul promotor al acestuia fiind Mao Zedong, o figură nouă a partidului care, în scurt timp, avea să dobândească o funcţie militară importantă, ca adjutant şi apoi înlocuitor al lui Zhou Enlai. Traversând munţi şi râuri, încercând să evite întâlnirea cu naţionaliştii şi trupele răsfirate ale „seniorilor războiului" din unele provincii, bombardaţi de aviaţia Guomindang, urmăriţi de tibetani, militanţii ajung în iunie în Sichuanul de Nord, cu un efectiv înjumătăţit. Acolo sunt ajunşi din urmă de alte 50 de mii de soldaţi comunişti sosiţi din Orient, sub conducerea lui Zhang Guotao. Susţinând poziţii diferite cu privire la strategia de urmat, Mao şi Zhang ajung la un compromis şi împart trupele în două. Mao decide sa pornească spre nord şi est, în direcţia Shanxi şi Ningxia, în timp ce Zhang încearcă să construiască o „bază rosie" între Sichuan şi Xikang. În octombrie, după ce traversează malul vestic al Fluviului Galben şi munţii Liupan, oamenii lui Mao se reunesc cu luptătorii comunişti din Shaanxi de Nord. Din cei 80 de mii de bărbaţi care începuseră marşul, mai rămăseseră numai opt sau nouă mii, cărora li se adaugă supravieţuitorii coloanelor lui Zhang şi Zhu De, nimicite de naţionalişti în vestul Chinei. Această întreprindere eroică, care avea să capete dimensiunile unei legende şi ale unui mit fondator, nu poate ascunde izolarea şi înfrângerea comuniştilor. Dar este o înfrângere care a permis ridicarea unei conduceri noi şi a unei politici noi. De îndată ce războiul se va extinde la scară largă, odată cu invazia japoneză din vara anului 1937, strategia frontului ic anti japonez propusă de Mao, în combinaţie cu o revoluţie ţărănească „mobilă", îi va scoate pe comunişti din izolare, permiţându-le, în decurs de un deceniu, să se organizeze în vederea preluării puterii. IV REVOLUŢIA CHINEZĂ 1 octombrie 1949 este data naşterii Republicii Populare Chineze, un stat condus de un partid comunist puternic, cu patru milioane de membri, care la începutul anilor 1950 aveau să se ridice la şase. In momentul predării Japoniei, forţele naţionaliste predominau în China, cu un efectiv de patru milioane de oameni aflaţi sub arme, faţă de numai un milion al armatei comuniste. Popularitatea mai mare de care se bucurau trupele lui Mao, corupţia guvernului lui Chang Kai-shek şi aroganţa violentă a soldaţilor, abilitatea strategică a comandanţilor comunişti vor înclina balanţa în avantajul celor din urmă, care erau deja prezenţi în zonele rurale din nord, iniţiind apoi o campanie de cucerire a întregii ţări, cu expediţii militare eficace şi victorioase. Reforma agrară, realizată în timpul revoltelor repetate împotriva proprietarilor de pământ, redistribuie 40% din terenurile cultivate la 60% din populaţie. Este reforma cea mai importantă, căreia i se alătură stoparea inflaţiei, lansarea reconstrucţiei economice şi edificarea unui stat în care legea şi ordinea să fie tot mai respectate. Campaniile de masă, care combină intimidarea şi persuasiunea, ameninţările şi condensul, presiunea la adeziunea voluntară şi reprimarea celor care nu se conformează, vizează străinii, contrarevoluţionarii, viciile care ameninţă partidul (corupţia, risipa, birocraţia) şi viciile caracteristice burgheziei (furtul din avutul stalului, evaziunea fiscală, corupţia). Modelul comunismului chinez îl urmează numai în parte pe cel impus de Uniunea Sovietică. Structura economiei (în 1953 este aprobat primul plan cincinal) şi prezenţa unică şi hegemonică a partidului comunist sunt asemănătoare, dar atenţia acordată lumii rurale şi accentuarea formelor voluntarismului, mobilizarea colectivă, îndoctrinarea constantă evidenţiază tot mai mult o formă de totalitarism marcată mai degrabă de o pedagogie represivă, decât de o intoleranţă indiscriminată. Insistenţa asupra celor mai diverse forme de educaţie politică (ritualuri de masă, obligaţia la autocritică, controalele repetate) exploatează o tendinţă a confucianismului pentru a legitima puterea şi structura ierarhică a societăţii, amestecând cultul conducătorului tradiţiei marxist-leniniste, cu exaltarea acestuia, specifică tradiţiei chineze locale. Invadarea Tibetului, în octombrie 1950, şi ameninţarea permanentă a invadării Taiwanului - marea insulă unde se stabilise Chang împreună cu guvernul naţionalist, menţinând un loc separat în ONU - arată că, odată cu victoria revoluţiei chineze, echilibrul internaţional s-a modificat profund în Extremul Orient. Integrarea Chinei populare în blocul sovietic este, pe de o parte, instrumentală (ajutor tehnic şi economic, scut militar protector în caz de atac direct sau indirect din partea Occidentului); pe de altă parte, aceasta se datorează uimitorului comun al ideologiei comuniste. Tratatul de alianţă şi asistenţă semnat în februarie 1950 garantează Chinei protecţia în faţa unor posibile atacuri americane sau japoneze şi recunoaşte Uniunii Sovietice rolul de lider în lumea comunistă. Câteva luni mai târziu, izbucnirea războiului din Coreea va duce la o confruntare directă a soldaţilor chinezi cu cei americani, chiar dacă nu va fi vorba şi de o ciocnire directă între cele două state. Conflictul, iniţiat pe 25 iunie 1950 de regimul comunist din Coreea de Nord, va duce la trimiterea trupelor ONU, în mare parte americane, care în zece zile îi gonesc pe nord-coreeni dincolo de paralela 38 - linia de demarcaţie dintre cele două state coreene, stabilită de acordurile internaţionale de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial - şi cuceresc capitala Coreei de Nord. Şapte mii de „voluntari" chinezi îi vor urmări, la rândul lor, pe americani, dincolo de paralela 38, care va fi din nou recunoscută ca frontiera dintre cele două republici coreene, prin armistiţiul din 1953. China pare să se izoleze tot mai mult de Occident, integrându-se în blocul sovietic. Dar instaurarea unui regim comunist într-un stat populat de aproape şase sute de milioane de persoane nu poate să nu afecteze echilibrul dintre cele două superputeri şi caracteristicile specifice lagărului comunist. V CHINA ŞI MARELE SALT ÎNAINTE Cea mai înverşunată contestare a acuzaţiilor aduse lui Stalin cu prilejul celui de-al XX-lea Congres vine din China, în ajunul unor alegeri de maximă importanţă pentru consolidarea identităţii socialiste în această ţară. Începând din 1955, întreaga structură de producţie a Chinei se afla sub controlul statului, planificarea economică determinând o creştere a producţiei industriale, cu preţul oprimării, în primul rând, a ţăranilor. Cu toate acestea, consumul alimentar a sporit impetuos faţă de anii 1930, chiar dacă presiunea exercitată asupra zonelor rurale îi determină pe ţărani - cărora le este permis să deţină mici proprietăţi de teren - să formeze cooperative. In 1957, într-un aparent consens cu evenimentele din URSS, Mao lansează Campania celor O Sută de Flori, menită să încurajeze criticile la adresa partidului şi identificarea problemelor cu care se confruntă ţara. Intelectualii sunt cei care profită, în primul rând, de acest prilej, umplând zidurile Universităţii din Beijing cu acuzaţii la adresa conducerii comuniste. La sfârşitul anului, o masivă acţiune de represiune îi va lovi pe cei care s-au expus prea mult şi au avut încredere în oferta partidului, permiţându-şi să-1 critice. Peste 300 de mii de persoane sfârşesc în închisoare şi în lagărele de muncă silnică sau într-un fel de exil intern, la munca câmpului. În această perioadă, dezbaterea se concentrează mai ales asupra posibilităţilor de a imprima un avânt şi mai mare dezvoltării economice. Un gigantic proiect de irigaţii şi gestionare a apelor implică peste o sută de milioane de ţărani, dar calea indicată de Mao este cea a unei adevărate revoluţii menite să transforme radical peisajul rural al Chinei. VI CONFLICTUL CHINEZO-SOVIETIC Relaţiile dintre URSS şi China Populara se consolidaseră în (cursul anilor 1950, atât din punctul de vedere al ajutoarelor economice şi tehnice, cât şi din perspectiva integrării regimului chinez în cadrul blocului socialist dirijat de URSS, chiar dacă Mao revendicase dintotdeauna autonomia şi paritatea în relaţiile cu PCUS. În 1957, Mao soseşte la Moscova şi obţine de la Hruşciov noi credite şi ajutoare pentru industrializarea Chinei, rămânând impresionat de progresele realizate în sectorul producţiei şi de programul spaţial care, în acea perioadă, obţinea succese şi prestigiu. Dar destalinizarea, începând cu al XX-lea Congres, şi deciziile economice tot mai radicale ale conducătorilor chinezi au făcut ca relaţiile dintre cele două state şi partide să devină tot mai dificile. Hruşciov critica excesele Marelui Salt şi acuza o deviere de la modelul sovietic; Mao acuza URSS de revizionism, prezicând că, în curând, primul stat socialist din lume avea să ia calea restaurării capitaliste. În faţa adâncirii polemicii ideologice, URSS a decis, în 1961, retragerea propriilor experţi din China, accentuând izolarea marelui stat asiatic şi creând dificultăţi considerabile progreselor industriale şi de producţie. China a încercat să se prezinte în faţa mişcării comuniste internaţionale, şi mai ales a partidelor din Asia şi Africa, drept unică garanţie a unei lupte coerente în vederea construcţiei socialismului şi împotriva imperialismului, acuzând URSS de a fi abandonat această luptă, odată cu politica coexistenţei paşnice cu Occidentul. În acelaşi timp, această izolare internaţională a facilitat radicalizarea obiectivelor socialiste în China, şi decizia de a reduce termenul pentru trecerea la faza construcţiei comunismului. VII CHINA MARELE SALT ÎNAINTE - COMUNELE POPULARE În 1958 sunt create Comunele populare, care urmau să constituie noua unitate socială a naţiunii, o combinaţie de muncă şi viaţă personală într-o dimensiune comunitară ce avea să ducă la dispariţia ultimelor forme de proprietate privată. În grandiosul proiect sunt implicate 120 de milioane de familii de ţărani, împărţite - alături de cele peste 700 de mii de cooperative din care făceau parte aceleaşi familii - în douăzeci de mii de comune. Această politică a Marelui Salt va fi numită astfel întrucât se prevedea parcurgerea în câţiva ani a unei evoluţii economice şi sociale considerate imposibilă pe termen scurt. Rezultatele sunt, de altfel, destul de dezamăgitoare, mai ales în sectorul producţiei. Aşa cum se întâmplase şi în URSS cu colectivizarea forţată, productivitatea ţăranilor pare să scadă vertiginos când le este abolită complet autonomia, chiar şi parţială şi limitată, de care se bucurau înainte. Politica Marelui Salt continuă totuşi: structurile comunitare (educaţia copiilor, bucătăriile colective, băile comune) modifică organizarea familiilor, în timp ce peste două sute de milioane de ţărani sunt implicaţi în miliţia populară, instrument de militarizare a ţării şi de autocontrol al comunelor asupra propriilor membri. Nu toţi liderii împărtăşesc ideea lui Mao, conform căreia Comunele constituie o instituţie specifică tranziţiei de la societatea socialistă la societatea comunistă; mulţi lideri de comună vor organiza producţia pe baza micilor cooperative. Pagubele colective sunt enorme: în perioada 1959-1960, combinarea unor recolte slabe cu noua organizare socială va determina o foamete teribilă, în timpul căreia aproximativ douăzeci de milioane de persoane mor de foame, din cauza bolilor provocate de malnutriţie sau a excesului de muncă. Comunele populare rurale reprezintă pilonul strategiei economice agrare în cadrul politicii Marelui Salt. Gândit ca un proiect de provocare economică a Occidentului Mao i-a propus lui Hruşciov această idee, în cadrul unei întâlniri la Moscova, în 1957 care ar fi putut permite ajungerea din urmă şi chiar depăşirea nivelului Marii Britanii într-un termen de cincisprezece ani, sistemul comunelor este experimentat în provincia Henan şi, de aici, extins în toată ţara. La fârşitul anului 1958, 99% din familiile de ţărani făceau parte dintr-o Comună populară. Pentru a pregăti această turnură strategică, se va intensifica persecutarea ţăranilor înstăriţi şi vor fi eliminate toate cadrele locale de partid prea puternic ataşate de comunităţile ţărăneşti; în acelaşi timp, se itensifică mişcarea pentru educaţie socialistă şi aproximativ 60 de milioane de cetăţeni angajaţi în construcţia de instalaţii de irigare, necesare noii organizări a muncii câmpurilor. Comuna devine unitatea socială fundamentală a structurii economice chineze, structură de bază care implică toate activităţile, de la cele agricole la cele industriale, de la cele militare la cele educative. Se prevede ca fiecare Comună să cuprindă circa două mii de familii, dar nu se exclude posibilitatea ca numărul acestora să ajungă la zece sau chiar douăzeci de mii în unele comune. În realitate, media se va situa între opt şi zece mii de familii, dar se va ajunge chiar şi la comune cuprinzând şaizeci şi cinci de mii de familii. Micile proprietăţi private sunt eliminate, grădinile familiilor suprimate, livezile, copacii, casele, animalele şi uneltele agricole sunt declarate bunuri ale comunei, care deţine şi monopolul asupra comerţului şi vânzărilor, care nu se mai pot realiza individual. Un egalitarism tot mai accentuat conduce la repartizarea raţiilor de alimente în funcţie de nevoile individuale, şi nu în funcţie de munca depusă şi de producţia obţinută, fiind create cantine populare şi băi colective, pentru a sustrage femeile de la muncile casnice, implicându-le în producţie. În multe comune, bărbaţii şi femeile trăiesc separat, copiii sunt crescuţi in cămine şi in internate, şi nu în sânul familiei, privită ca un obstacol în calea construcţiei societăţii socialiste, a cărei structură este tot mai puternic ierarhizată şi militarizată. Comunele devin structurile de bază ale organizaţiei de conducere şi treptele iniţiale ale ierarhiei de partid. Munca în cadrul comunelor dura 12 ore pe zi, ajungând adesea la 16-18 ore în perioada recoltelor. Pe lângă instalaţiile de irigare, milioane de persoane au fost angajate în construcţia furnalelor, chiar dacă 40% dintre acestea - instalaţii do irigare şi furnale - nu au putut fi folosite din cauza defecţiunilor tehnice sau a ineficientei. Estimările producţiei, umflate şi manipulate în 1958, au devenit mai realiste în anul următor, când, în unele regiuni, au început mişcări de revoltă, ce au dus la sfârşitul organizării militarizate a muncii câmpului şi revenirea la grădinile familiale şi la pieţele săteşti semilibere. Odată cu tragicul eşec al Marelui Salt Înainte, şi experimentul comunelor s-a îndreptat către un sfârşit şi o renegare rapidă. VIII DE LA MARELE SALT ÎNAINTE LA Marea Foamete Cele mai mari pierderi au fost înregistrate în timpul perioadei de Mare Foamete din China, la scurt timp după Marele Salt Înainte[13]. Articolul „Marea Foamete” din lucrarea Înregistrări istorice din Republica Populară Chineză declara că „numărul pierderilor prin morţi nenaturale şi reducerea naşterilor din 1959 până în 1961 este estimat la aproximativ 40 de milioane.[...]”. Această cifră imensă face ca Marea Foamete să fie probabil cea mai mare catastrofă din istoria acestui secol”[14]. PCC a numit înşelător Marea Foamete „Perioada celor trei ani de dezastru natural”. De fapt aceşti trei ani au avut condiţii meteo favorabile, fără mari dezastre naturale (inundaţii, secete, uragane, tsunami, cutremure de pământ, geruri, îngheţuri, grindină sau invazii de lăcuste). „Dezastrul” a fost în întregime cauzat de om. Marele Salt Înainte cerea tuturor chinezilor să se implice în fabricarea oţelului, forţând fermierii să-şi lase culturile agricole să putrezească pe câmp. În ciuda acestui lucru, oficialii din fiecare regiune declarau producţii mărite. He Yiran, prim secretar al Comitetului de Partid al prefecturii Liuzhou, a născocit şocanta producţie de „65 de tone de orez per mu de pământ”[15] în districtul Huanjiang. Se întâmpla imediat după plenara Lushan, când în întreaga ţară fusese lansată campania „Anti Dreapta”. În scopul de a demonstra că PCC este corect mereu, recoltele erau confiscate de guvern, ca impozit, în concordanţă cu aceste producţii declarate exagerat. Prin urmare raţiile de cereale, seminţe şi alimente de bază ale ţăranilor au fost confiscate complet. Când cererea n-a mai putut fi acoperită, ţăranii au fost acuzaţi că îşi ascund recoltele. He Yiran spunea că ei trebuie să se străduiască să câştige competiţia pentru cea mai mare recoltă, indiferent cât de mulţi oameni ar muri în Liuzhou. Unor ţărani li s-a luat tot, rămânându-le numai un pumn de orez ascuns în oala de noapte. Comitetul de Partid din districtul Xunle, judeţul Huanjiang, a emis chiar un ordin de interzicere a gătitului, împiedicându-i pe ţărani să mănânce. Noaptea umblau patrule conduse de miliţieni. Dacă vedeau lumina de la vreun foc, percheziţionau. Mulţi ţărani nu mai îndrăzneau să facă mâncare nici din ierburi sălbatice comestibile sau din scoarţă de copac, şi mureau de foame. De-a lungul istoriei în vremurile de foamete guvernul furniza terci de orez, distribuia recoltele şi permitea victimelor să se mute pentru a scăpa de foamete. Însă PCC a privit exodul din zonele afectate ca pe o ruşine pentru prestigiul Partidului, şi a ordonat miliţienilor să blocheze drumurile pentru a împiedica victimele să se mute. Când ţăranilor le-a fost atât de foame încât au luat cu asalt depozitele de cereale, PCC a ordonat împuşcarea mulţimii pentru a suprima furturile şi i-a etichetat pe cei ucişi drept elemente contra-revoluţionare. Un număr mare de ţărani au murit de foame în multe provincii inclusiv în Gansu, Shandong, Henan, Anhui, Hubei, Hunan, Sichuan şi Guangxi. Ţăranii flămânzi erau în plus forţaţi să muncească la lucrările de irigaţie, construcţia de baraje şi producţia de oţel. Mulţi cădeau jos în timpul lucrului şi nu se mai ridicau niciodată. În final cei care supravieţuiau nu mai aveau forţa să îngroape morţii. Multe sate au fost rase complet, familiile murind pe rând. În cele mai serioase perioade de foamete din istoria Chinei înainte de PCC au existat cazuri în care familiile şi-au schimbau copiii între ele pentru a-i mânca, dar nimeni nu şi-a mâncat proprii copii. Sub stăpânirea PCC însă, oamenii au ajuns să-i mănânce pe cei muribunzi, pe cei fugiţi din alte regiuni, şi chiar să-şi omoare şi mănânce proprii copii. Scriitorul Sha Qing a descris o astfel de scenă în cartea sa, Yi Xi Da Di Wan (Un tărâm întunecos din Bayou): într-o familie a unui ţăran, un tată a rămas numai cu fiul şi fiica sa în timpul Marii Foamete. Într-o zi, tatăl şi-a trimis fiica la plimbare. Când ea s-a întors, nu şi-a mai găsit fratele mai mic, dar a remarcat un ulei alb plutind în ceaun şi un morman de oase lângă plită. După mai multe zile, tatăl a pus din nou apă în ceaun şi şi-a chemat fiica mai aproape. Fata era înspăimântată, şi de după uşă s-a rugat de tatăl ei „tăticule, te rog nu mă mânca. Pot să adun lemne de foc şi să gătesc mâncare pentru tine. Dacă mă mănânci, nimeni altcineva nu va face asta pentru tine.” Proporţia finală şi numărul tragediilor de acest fel este necunoscut. Totuşi PCC le-a deformat, afirmând că sunt o onoare, susţinând că PCC a condus oamenii să lupte vitejeşte cu „dezastrele naturale” şi a continuat să-şi facă reclamă spunând că este „măreţ, glorios şi corect.” După plenara Lushan din 1959, generalul Peng Dehuai[16] n-a mai putut lua apărarea oamenilor. Un grup de oficiali şi cadre din guvern care au îndrăznit să spună adevărul au fost destituiţi din posturi, arestaţi şi anchetaţi. După aceea nimeni n-a mai îndrăznit să spună adevărul. În timpul Marii Foamete, în loc să declare adevărul, oamenii ascundeau adevărul despre morţii prin înfometare, pentru a-şi apăra poziţia. Provincia Gansu chiar a refuzat ajutor (mâncare) de la provincia Shaanxi, susţinând că în Gansu există un surplus prea mare de hrană. Această Mare Foamete a fost şi un test determinant pentru cadrele PCC. Conform criteriilor PCC, cadrele care au ascuns adevărul despre milioanele de înfometaţi, au devenit cert „calificaţi”. Cu acest test PCC a crezut că nici emoţiile umane, nici principiile cereşti nu pot deveni poveri psihologice care să împiedice cadrele să urmeze linia Partidului. După Marea Foamete oficialii provinciali responsabili doar au participat la formalitatea auto-analizei critice. Li Jingquan, secretarul PCC pentru provincia Sichuan, unde au murit de foame milioane de oameni, a fost avansat pe postul de prim secretar al Biroului PCC din districtul de Sud-Vest. REVOLUŢIA CULTURALĂ CHINEZĂ De la Revoluţia Culturală şi masacrul din Piaţa Tiananmen la Falun Gong Revoluţia Culturală a fost lansată oficial la 16 mai 1966 şi a durat până în 1976. Această perioadă a fost numită chiar de PCC „Catastrofa de zece ani”. Mai târziu într-un interviu luat de un reporter iugoslav, Hu Yaobang, fost secretar general de Partid, spunea „în acele timpuri au fost implicaţi aproape 100 de milioane de oameni, o zecime din populaţie”. Realităţile campaniilor politice de după înfiinţarea Republicii Populare Chineze relata că „în mai 1984, după 31 de luni de investigaţii, verificări şi recalculări intensive ale Comitetului Central al PCC, cifrele legate de Revoluţia Culturală sunt: peste 4,2 milioane de deţinuţi şi anchetaţi; peste 1.728.000 de morţi din cauze nenaturale; peste 135.000 de oameni etichetaţi drept contra-revoluţionari şi executaţi; peste 237.000 de oameni omorâţi şi peste 7,03 milioane mutilaţi în atacuri armate; 71.200 de familii distruse”. Statisticile adunate din cronicile judeţene arată că 7,73 milioane de oameni au murit din cauze nenaturale în timpul Revoluţiei Culturale. Pe lângă faptul că oamenii erau ucişi în bătaie, începutul Revoluţiei Culturale a generat şi un val de sinucideri. Mulţi intelectuali renumiţi, incluzându-i pe Lao She, Fu Lei, Jian Bozan, Wu Han şi Chu Anping şi-au pus capăt vieţii în etapa de început a Revoluţiei Culturale. Revoluţia Culturală a fost cea mai delirantă perioadă „de stânga” din China. Omorul devenise o cale de avansare, lumea îşi arăta astfel poziţia revoluţionară; aşa că masacrul „inamicilor de clasă” a fost extrem de violent şi brutal. Politica de „reformă şi deschidere” a promovat în mare măsură circulaţia informaţiei, ceea ce a făcut posibil ca mulţi reporteri străini să fie martori la masacrul din Piaţa Tiananmen în 1989 şi să transmită reportaje televizate care arătau tancuri gonind şi zdrobind studenţii, omorându-i. Zece ani mai târziu, la 20 iulie 1999, Jiang Zemin începea suprimarea Falun Gong. Spre sfârşitul lui 2002, informaţii interne provenite din surse guvernamentale chineze confirmau muşamalizarea a peste 7.000 de morţi în centre de detenţie, lagăre de muncă forţată, închisori şi spitale psihiatrice, cu o medie de şapte oameni ucişi pe zi. În zilele noastre PCC tinde să omoare considerabil mai puţin decât în trecut când omora milioane sau zeci de milioane. Există două motive importante care au determinat acest lucru. Pe de o parte, Partidul a degenerat minţile chinezilor cu natura sa de Partid, astfel încât oamenii sunt acum mult mai supuşi şi mai cinici. Pe de altă parte, datorită corupţiei excesive şi delapidărilor comise de oficiali PCC, economia chineză a devenit o „economie de transfuzie”, şi depinde în mare măsură de capitalul străin pentru a-şi susţine creşterea economică şi stabilitatea socială. PCC îşi aminteşte bine sancţiunile economice ce au urmat după masacrul din Piaţa Tiananmen, şi ştie că omorul făţiş va avea ca rezultat o retragere a capitalului străin, care i-ar pune în pericol regimul totalitar. Însă PCC n-a renunţat niciodată la masacrele din spatele scenei, doar că astăzi PCC nu-şi precupeţeşte nici un efort pentru a ascunde mărturiile însângerate. Masacre în Nordul Chinei în timpul războiului chino-japonez Când a recomandat cartea Inamici în interior scrisă de preotul Raymond J. De Jaegher, Hoover, fost preşedinte al SUA., comenta că ea a demascat esenţa terorii mişcărilor comuniste. El a recomandat cartea oricui dorea să înţeleagă o asemenea forţă malefică. În această carte, De Jaegher istorisea întâmplări în care PCC folosea violenţa pentru a înspăimânta oamenii şi a-i face să se supună. De exemplu, într-o zi PCC a cerut tuturor să meargă în piaţa unui sat. Învăţătorul a condus copiii de la şcoală în piaţă. Scopul adunării era de a privi uciderea a 13 patrioţi, bărbaţi tineri. După anunţarea învinuirilor fabricate împotriva victimelor, PCC a ordonat învăţătorului înspăimântat să-i facă pe copii să cânte cântece patriotice. În timpul cântecelor, pe scenă nu erau dansatori, ci un călău ţinând în mână un cuţit ascuţit. Călăul era un soldat comunist tânăr, robust şi sălbatic, cu braţe puternice. Soldatul s-a dus în spatele primei victime, a ridicat rapid cuţitul mare şi ascuţit şi a lovit în jos - şi primul cap a căzut la pământ. Sângele a ţâşnit ca o fântână şi capul s-a rostogolit pe jos. Cântecul isteric al copiilor s-a transformat într-un ţipăt haotic şi plânsete. Învăţătorul ţinea măsura, încercând să menţină cântecul; clopoţelul său a fost auzit sunând din nou şi din nou în haos. Călăul a tăiat de 13 ori şi 13 capete au căzut la pământ. După aceea, mai mulţi soldaţi comunişti s-au perindat pe rând şi au tăiat pieptul victimelor, deschizându-l şi scoţând afară inimile, sărbătorind. Toată brutalitatea a fost făcută în faţa copiilor. Copiii păliseră toţi datorită terorii, şi unii începuseră să vomite. Învăţătorul a ocărât soldaţii şi a aliniat copiii pentru a-i întoarce la şcoală. Părintele De Jaegher a văzut deseori copii forţaţi să privească omoruri. Copiii au devenit obişnuiţi cu scenele sângeroase şi împietriţi în faţa omorurilor; unii chiar au început să savureze senzaţia. Când PCC a simţit că simplul omor nu era suficient de înspăimântător şi tulburător, au inventat tot felul de torturi groaznice. De exemplu, deţinuţii erau forţaţi să înghită o mare cantitate de sare şi nu erau lăsaţi să bea nici un pic de apă – victima suferea până murea de sete; unii deţinuţi erau dezbrăcaţi complet şi forţaţi să se rostogolească pe sticlă spartă; erau deschise copci în râuri îngheţate, iarna, şi victimele erau aruncate înăuntru – oamenii mureau prin îngheţ sau înec. De Jaegher scria că un membru PCC din provincia Shanxi a inventat o tortură teribilă. Într-o zi când cutreiera oraşul, s-a oprit în faţa unui restaurant şi a privit fix o cuvă mare în care fierbea ceva. Mai târziu a cumpărat câteva cuve gigantice şi a arestat imediat nişte oameni care erau împotriva Partidului Comunist. În timpul judecăţii sumare, cuvele au fost umplute cu apă clocotită. Trei victime au fost dezbrăcate complet şi aruncate în cuve pentru a fierbe. La Pingshan, De Jaegher a fost martor când un tată a fost jupuit de viu. Membrii PCC i-au forţat fiul să privească şi să participe la tortura inumană, să-şi vadă tatăl murind în chinuri cumplite şi să-i asculte ţipetele. Membrii PCC au turnat oţet şi acid peste corpul tatălui şi apoi toată pielea i-a fost jupuită. Au început de la spate, apoi în sus către umeri şi pielea de pe tot corpul său a fost jupuită, lăsând intactă numai pielea capului. Tatăl a murit în câteva clipe. 1 IX GĂRZILE ROŞII Teroarea Roşie în timpul perioadei „August Roşu” şi canibalismul din Guangxi După câştigarea controlului absolut asupra ţării, PCC n-a încetat deloc violenţa. În timpul Revoluţiei Culturale violenţa a devenit mai mare. În 18 august 1966, Mao Zedong s-a întâlnit cu reprezentanţii Gărzii Roşii în turnul din Piaţa Tiananmen. Song Binbin, fiica liderului comunist Song Renqiong, a pus o emblemă a Gărzii Roşii pe mâneca lui Mao Zedong. Când Mao Zedong a aflat numele lui Song Binbin – care înseamnă blând şi politicos - el a spus „ne trebuie mai multă violenţă”. Aşa că Song şi-a schimbat numele în Song Yaowu (care înseamnă pur şi simplu „vreau violenţă”). Atacuri armate violente s-au răspândit cu repeziciune în întreaga ţară. Generaţia mai tânără, educată în spiritul ateist comunist, nu avea frici sau griji. Sub conducerea directă a PCC şi ghidaţi de instrucţiunile lui Mao Zedong, Gărzile Roşii, fanatice, ignorante şi considerându-se deasupra legii, au început să bată oameni şi să jefuiască în întreaga ţară. În multe zone, toate cele „cinci clase negre” (proprietari de pământ, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente rele şi cei de dreapta) şi membrii familiilor lor erau desfiinţaţi conform politicii de genocid. Un exemplu tipic era judeţul Daxing de lângă Beijing, unde în perioada 27 august - 1 septembrie 1966, un număr total de 325 de oameni au fost ucişi în 48 de brigăzi ale celor 13 Comune Populare. Dintre cei ucişi, cei mai bătrâni erau în vârstă de 80 de ani şi cei mai tineri aveau numai 38 de zile. 22 de familii au fost exterminate total. Omorul prin linşare era ceva obişnuit. Pe strada Shatan, un grup de bărbaţi din Gărzile Roşii au bătut cu lanţuri de metal şi curele de piele o femeie bătrână până când nu s-a mai putut mişca; totuşi o membră a Gărzilor Roşii a găsit necesar să sară pe corpul bătrânei şi pe stomacul ei. Bătrâna a murit acolo…. În apropiere de Chongwenmeng, când Gărzile Roşii au percheziţionat casa soţiei proprietarului de pământ (o văduvă singură), au forţat fiecare vecin să aducă o oală cu apă fierbinte şi i-au turnat apa clocotită pe gât bătrânei până ce corpul i-a fost opărit. După mai multe zile bătrâna a fost găsită moartă în cameră, corpul fiindu-i acoperit de viermi… Existau multe căi de omor, incluzând bătaia cu bastoane, tăierea cu secerile şi strangularea cu frânghii… Modul de omorâre a copiilor era cel mai brutal: ucigaşul punea un picior pe piciorul copilului şi trăgea de celălalt picior, rupând copilul în două (Investigaţie asupra Masacrului din Daxing de Yu Luowen). Canibalismul din Guangxi a fost chiar mai inuman decât masacrul Daxing. Scriitorul Zheng Yi, autor al cărţii Memorialul stacojiu descria canibalismul ca având trei faze. Prima fază era la început când teroarea era ascunsă şi lugubră. Cronicile judeţene descriu o scenă tipică: la miezul nopţii, ucigaşii au mers în vârful picioarelor şi şi-au ales victima; au tăiat-o şi i-au scos inima şi ficatul. Pentru că erau lipsiţi de experienţă şi speriaţi, i-au luat din greşeală plămânul, aşa că au trebuit să se întoarcă. După ce au gătit inima şi ficatul, unii au adus lichior de acasă, unii mirodenii; apoi au mâncat organele umane în linişte, la lumina focului din cuptor. A doua fază a fost vârful, când teroarea devenise deschisă, publică. În timpul acestei faze ucigaşii veterani căpătaseră experienţă în extragerea inimii şi ficatului, păstrând victima cât mai mult timp în viaţă; îşi predau tehnicile, rafinându-le spre perfecţiune. De exemplu când tăia şi deschidea o persoană (vie), ucigaşul trebuia doar să facă o cruce pe abdomenul victimei, apoi să păşească pe corpul acesteia (dacă victima era legată de un copac, ucigaşul băga genunchiul în partea de jos a abdomenului), iar inima şi celelalte organe cădeau jos, pur şi simplu. Ucigaşul şef căpăta inima, ficatul şi organele genitale, iar ceilalţi luau ce rămânea. Aceste scene impresionante şi înspăimântătoare erau însoţite de fluturarea steagurilor şi strigarea de lozinci. A treia fază a fost nebunia. Canibalismul devenise o mişcare de masă, larg răspândită. În districtul Wuxuan, oamenii mâncau ca nebunii alţi oameni, asemenea câinilor sălbatici care mănâncă hoituri în timpul epidemiilor. Deseori victimele erau mai întâi „criticate public”, după care urma automat omorul şi actul de canibalism. Imediat ce victima cădea la pământ, moartă sau vie, oamenii îşi luau cuţitele pe care le aveau pregătite şi o înconjurau, tăind orice parte din corp pe care o puteau apuca. În timpul acestei faze, cetăţenii obişnuiţi erau toţi implicaţi în canibalism. Uraganul „luptei de clasă” spulberase orice sens de păcat şi natură umană din minţile oamenilor. Canibalismul se răspândea ca o epidemie şi oamenii luau parte la ospăţuri canibalice. Orice parte a corpului uman era comestibilă: inima, muşchii, ficatul, rinichii, coatele, picioarele şi tendoanele. Corpurile umane erau preparate în diverse feluri, inclusiv prin fierbere, la abur, călire în tigaie, la cuptor, prăjire, şi grătar… Oamenii beau lichior sau vin şi jucau jocuri în timp ce mâncau corpuri umane. În timpul perioadei de maxim a acestei mişcări chiar şi bufetul expres al celei mai înalte organizaţii guvernamentale, Comitetul Revoluţionar al districtului Wuxuan, oferea mâncare din oameni. Vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că un astfel de festival de canibalism era un simplu comportament neorganizat al oamenilor. PCC era o organizaţie totalitară care controla fiecare celulă socială în parte. Fără încurajare şi manipulare din partea PCC, mişcarea canibalistă nu ar fi avut loc nicicum. Un cântec scris de PCC pentru a se lăuda spunea „Vechea societate a schimbat oamenii în strigoi, noua societate a schimbat strigoii în oameni”. Oricum, aceste omoruri şi ospăţuri canibalice ne arată că PCC putea schimba o fiinţă umană într-un monstru sau demon, pentru că PCC însuşi este mai teribil decât orice monstru sau demon. Exportul revoluţiei; uciderea oamenilor în străinătate. Pe lângă faptul că PCC omora cu plăcere folosind diverse metode în interiorul Chinei şi Partidului, PCC a mai participat şi la uciderea oamenilor din afara ţării, inclusiv a chinezilor de peste ocean, exportând „Revoluţia”. Un exemplu tipic sunt Khmerii Roşii. Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a existat în Cambogia numai patru ani. Cu toate acestea, în această ţară mică, cu o populaţie de numai 8 milioane, din 1975 până în 1978 au fost ucişi mai mult de 2 milioane. Crimele Khmerilor Roşii sunt fără de număr, iar noi nu le vom discuta aici. Trebuie însă să vorbim despre legătura lor cu PCC. Pol Pot îl venera pe Mao Zedong . Începând cu 1965 el a vizitat China de patru ori pentru a asculta personal învăţăturile lui Mao Zedong. Începând din noiembrie 1965 Pol Pot a stat în China trei luni. Chen Boda şi Zhang Chunqiao au discutat cu el teorii precum: „puterea politică creşte din ţeava puştii”, „lupta de clasă”, „dictatura proletariatului” ...etc. Mai târziu acestea au devenit fundamentul felului în care Pol Pot a condus Cambogia. După ce s-a întors în Cambogia, Pol Pot a schimbat numele partidului său în Partidul Comunist Cambogian şi a fondat baze revoluţionare după modelul PCC de încercuire a oraşelor pornind de la sate. În 1968 Partidul Comunist Cambogian a fondat oficial o armată. La sfârşitul anului 1969 ea avea puţin peste 3.000 de oameni. Însă în 1975, înainte să atace şi ocupe Phnom Penh, devenise o forţă de luptă curajoasă şi bine echipată, de 80.000 de soldaţi. Aceasta s-a datorat în întregime sprijinului primit din partea PCC. În cartea Document despre susţinerea Vietnamului şi lupta cu America, Bang Xiangen[25] spune că în 1970 i-a dat lui Pol Pot echipament militar pentru 30.000 de soldaţi. În aprilie 1975 Pol Pot a cucerit capitala Cambogiei şi două luni mai târziu s-a dus la Beijing să facă o vizită PCC şi să asculte instrucţiunile. Este clar că dacă crimele Khmerilor Roşii n-ar fi fost sprijinite ideologic de teoriile PCC şi sprijinite material, ele nu s-ar fi putut întâmpla. După ce Partidul Comunist Cambogian i-a ucis pe cei doi fii ai Prinţului Sihanouk, l-a trimis la ordinele lui Zhou Enlai pe Sihanouk la Beijing. Se ştie că Partidul Comunist Cambogian ucidea tot ce mişca pentru a preveni orice problemă posibilă. Dar la cererea lui Zhou Enlai, Pol Pot s-a supus fără întârziere. Zhou Enlai l-a putut salva pe Sihanouk cu un cuvânt, dar PCC n-a obiectat atunci când Partidul Comunist Cambogian a ucis mai mult de 200.000 de chinezi. Pe vremea aceea chinezii din Cambogia au mers la Ambasada Chineză pentru ajutor, iar ambasada i-a ignorat. În mai 1988, când în Indonezia a avut loc uciderea în masă şi violarea celor de etnie chineză, PCC n-a scos o vorbă. N-a oferit nici un ajutor şi chiar a blocat ştirile în interiorul Chinei. Se pare că guvernului chinez nu i-a păsat deloc de soarta chinezilor din afara Chinei; n-a oferit nici măcar asistenţă umanitară. X IDEOLOGIA OMORULUI ÎN PCC PCC susţine că este talentat şi creativ în dezvoltarea marxism-leninism-ului, dar în realitate PCC a dezvoltat creativ o răutate fără precedent în istorie şi în întreaga lume. Foloseşte ideologia comunistă a unităţii sociale pentru a înşela publicul şi intelectualii. Foloseşte ştiinţa şi tehnologia pentru a submina credinţa şi pentru a promova ateismul total. Foloseşte comunismul pentru a nega proprietatea privată şi foloseşte teoria şi practica lui Lenin de revoluţie violentă pentru a conduce ţara. În acelaşi timp, combină şi a întăreşte şi mai mult partea mai malefică a culturii chineze - cea care a deviat de la tradiţiile chineze. PCC a inventat o întreagă teorie şi un cadru de „revoluţie” şi „revoluţie continuă” sub dictatura proletariatului; a folosit acest sistem pentru a schimba societatea şi pentru a asigura dictatura Partidului. Teoria sa are două părţi - baza economică şi suprastructura sub dictatura proletariatului, în care baza economică determină suprastructura, iar suprastructura acţionează la rândul său asupra bazei economice. Pentru a întări suprastructura şi mai ales puterea Partidului, trebuie pornită revoluţia, de la baza economică, ceea ce implică: 1. omorârea proprietarilor de pământ, pentru a rezolva relaţiile de producţie la ţară 2. omorârea industriaşilor, pentru a rezolva relaţiile de producţie în oraşe. În cadrul suprastructurii, omorul este comis în mod repetat pentru a menţine controlul ideologic absolut al Partidului. Asta implică: 1. Rezolvarea problemei atitudinii politice a intelectualilor faţă de Partid. De-a lungul unei lungi perioade de timp, PCC a lansat multiple campanii pentru reformarea gândirii intelectualilor. Au fost acuzaţi de individualism burghez, ideologie burgheză, puncte de vedere apolitice, ideologie nepărtinitoare, liberalism, etc. PCC a dezbrăcat intelectualii de demnitatea lor spălându-le creierul şi eliminându-le conştiinţa. PCC a eliminat aproape complet gândirea independentă şi multe alte calităţi ale intelectualilor, incluzând tradiţia prin care aceştia apărau dreptatea şi îşi dedicau viaţa pentru a susţine dreptatea. Tradiţia ne învăţa: „să nu cazi în excese când eşti bogat sau onorat, să nu te abaţi de la scopul tău când eşti sărac şi obscur şi nici să nu te apleci în faţa unei forţe superioare”; „trebuie să ai mai întâi grijă de stat şi la urmă să îţi pretinzi porţia de fericire”; „fiecare om obişnuit trebuie să se simtă responsabil de succesele şi eşecurile naţiunii sale”; „în umbră, un cavaler îşi cultivă persoana; când este pus pe scenă, el îşi ajută ţara”. 2. Lansarea unei revoluţii culturale şi uciderea oamenilor în scopul câştigării conducerii culturale şi politice absolute. PCC a mobilizat campanii de masă în interiorul şi exteriorul Partidului, începând omorurile în domeniul literaturii, artei, teatrului, istoriei şi educaţiei. PCC şi-a îndreptat mai întâi atacurile asupra mai multor celebrităţi: „Satul celor trei familii”, Liu Shaoqi, Wu Lao She şi Jian Bozan. Mai târziu numărul celor ucişi a crescut la „un mic grup în interiorul Partidului” şi un „un mic grup în interiorul armatei” şi în final omorul a escaladat din interiorul Partidului şi armatei ameninţând oamenii din întreaga ţară. Luptele armate eliminau corpurile fizic, atacurile culturale omorau spiritul oamenilor. A fost o perioadă extrem de violentă şi haotică sub controlul PCC. Latura malefică a naturii umane a fost amplificată la maximum de nevoia Partidului de a reînvia puterea aflată în criză. Oricine putea ucide în mod arbitrar în numele „revoluţiei” şi al „apărării liniei revoluţionare a tovarăşului Mao”. A fost un exerciţiu naţional fără precedent de eliminare a naturii umane. 3. La 4 iunie 1989 PCC a tras în studenţii din Piaţa Tiananmen ca răspuns la cererile democratice ce au urmat după Revoluţia Culturală. Aceasta a fost prima dată când armata PCC a ucis civili în public, cu scopul de a suprima protestul oamenilor împotriva delapidării şi înşelăciunilor comise de oficialii guvernului şi oamenii de afaceri, cu scopul a suprima cererile de libertate a presei, de libertate a cuvântului şi a adunării. În timpul masacrului, pentru a instiga ura între armată şi civili, PCC chiar a înscenat incendierea vehiculelor militare şi omorârea soldaţilor, orchestrând tragedia în care Armata „Poporului” îşi masacra propriul popor. 4. Uciderea celor cu credinţe diferite. Credinţa este filonul vieţii în PCC. Pentru ca erezia sa să poată înşela oamenii, la începutul dominaţiei sale, PCC a început să elimine toate religiile şi sistemele de credinţă. Când a dat piept cu o credinţă spirituală într-o eră nouă – Falun Gong – PCC şi-a scos din nou cuţitul de măcelar. Strategia PCC este de a profita de pe urma principiilor Falun Gong de „Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” şi de faptul că practicanţii nu mint, nu folosesc violenţa şi nu vor să cauzeze instabilitate socială. După ce a căpătat experienţă în persecutarea Falun Gong, PCC a început să-i elimine pe cei de alte credinţe şi mai vârtos. În acest caz Jiang Zemin şi PCC însuşi au ieşit la scenă deschisă pentru a ucide, în loc să folosească intermediari. 5. Omorârea oamenilor pentru a muşamaliza. Dreptul oamenilor la informaţie este un alt punct slab al PCC. PCC omoară oameni şi pentru a bloca informaţia. În trecut „ascultarea emisiunilor radio ale inamicului” era o crimă pedepsită cu detenţie. Acum, ca răspuns la multiplele cazuri în care sistemul de televiziune chinez a fost interceptat pentru a explica adevărul despre persecutarea Falun Gong, Jiang Zemin a emis ordinul secret de a „omorî pe loc, fără milă”. Liu Chengjun care a realizat o asemenea intercepţie, a fost omorât prin tortură. PCC a mobilizat „Biroul 610” (o organizaţie similară Gestapo-ului din Germania Nazistă, care a fost creată pentru a persecuta Falun Gong), poliţia, procurori, tribunale şi un sistem masiv de poliţie pe internet pentru a controla fiecare mişcare a oamenilor. 6. Privarea oamenilor de dreptul la viaţă de dragul intereselor sale. Teoria revoluţiei continue a PCC implică faptul că acesta nu va renunţa la putere. În prezent delapidarea şi corupţia din interiorul PCC s-au transformat în conflicte între conducerea absolută a Partidului şi dreptul la viaţă al oamenilor. Când lumea se organizează pentru a-şi apăra drepturile legale, PCC foloseşte violenţa, agitându-şi cuţitul de măcelar spre aşa-numitele „căpetenii” ale acestor mişcări. În acest scop PCC a pregătit deja peste un milion de poliţişti înarmaţi. Astăzi, PCC este mult mai bine pregătit să ucidă decât în timpul masacrului din Tiananmen în 1989, când a trebuit să-şi mobilizeze temporar armata. Oricum, în timp ce forţează poporul să meargă spre prăpastie, PCC însuşi se îndreaptă pe un drum fără ieşire. A ajuns într-un stadiu extrem de suspiciune, încât „ia copacii şi iarba drept duşmani când bate vântul”, cum spune o zicală chineză. Putem observa astfel că PCC are natura unui spectru malefic. Nu contează cum se schimbă într-un anumit moment şi loc, PCC nu-şi va schimba istoria de ucigaş - a ucis oameni în trecut, ucide oameni în prezent şi va continua să ucidă şi în viitor Diferite metode de omor folosite în circumstanţe diferite a. Propaganda PCC a folosit diverse căi pentru a omorî, depinzând de perioada de timp. În cele mai multe situaţii PCC a creat propagandă înainte de a ucide. A spus deseori că „numai omorând poţi calma indignarea populaţiei”, ca şi cum oamenii i-ar fi cerut să ucidă. În realitate această „indignare publică” era stârnită de PCC. Piesa „Fata cu părul alb”, o grotească distorsionare a unei legende populare, poveştile contrafăcute despre colectarea chiriei şi despre temniţe din piesa „Liu Wencai” erau folosite ca unelte pentru a „educa” poporul să urască proprietarii de pământ. De obicei PCC îşi demonizează inamicii, aşa cum a făcut în cazul fostului preşedinte Liu Shaoqi. Un alt exemplu în acest sens este înscenarea, de către PCC, a incidentului de aşa-zisă „autoincendiere” din Piaţa Tiananmen în ianuarie 2001, care a fost folosit pentru a incita populaţia la ură împotriva Falun Gong, după care a urmat înteţirea campaniei masive de genocid împotriva Falun Gong. Nu numai că PCC nu şi-a schimbat metodele de omor - le-a mai şi perfecţionat, folosindu-se de noua tehnologie informatică. În trecut PCC putea să înşele numai poporul chinez, dar acum înşeală oamenii din întreaga lume. b. Incitarea la omor a maselor PCC nu numai că omoară oameni folosindu-şi aparatul dictatorial, dar mai şi incită oamenii să se omoare unii pe alţii. Dacă la începutul campaniilor, PCC ţinea cont de unele reguli şi legi, în momentul când incita lumea să se alăture, nimic nu mai putea opri masacrul. De exemplu atunci când PCC a aplicat reforma agrară, orice comitet de reformă a pământului putea decide viaţa şi moartea proprietarilor de pământ. c. Distrugerea spiritului înaintea distrugerii fizice O altă metodă de omor este zdrobirea spiritului înainte de omorârea corpului uman. În istoria Chinei nici măcar extrem de nemiloasa şi ferocea dinastie Qin (221 – 207 î. C.) n-a distrus spiritul oamenilor. PCC n-a dat niciodată oamenilor şansa să moară ca martiri. Au născocit campanii de genul „indulgenţei faţă de cei care mărturisesc şi pedepsirea severă a celor ce se opun” şi „plecarea capului şi acceptarea crimei este singura cale de ieşire”. PCC forţează oamenii să renunţe la propriile gânduri şi credinţe, făcându-i să moară ca nişte câini, fără demnitate; o moarte demnă îi încurajează pe urmaşi. PCC poate realiza scopul de „educare” a admiratorilor victimelor sale numai când acestea mor în umilinţă şi ruşine. PCC persecută Falun Gong cu o cruzime şi violenţă extremă pentru că practicanţii Falun Gong îşi consideră credinţa mai importantă decât viaţa. Când PCC a fost incapabil să le distrugă demnitatea, a făcut tot ce a putut pentru a le tortura corpurile. d. Omorârea prin alianţă şi înstrăinare Când omoară oameni, PCC foloseşte atât „morcovul” cât şi „băţul” - împrietenindu-se cu unii şi înstrăinându-i pe alţii. PCC încearcă mereu să atace o „mică parte a populaţiei” folosind proporţia de 5%. „Majoritatea” populaţiei (95%) este mereu bună, mereu obiectul „educaţiei”. O astfel de „educaţie” constă în teroare şi protecţie. Educaţia prin teroare foloseşte frica şi demonstrează că cei ce se opun PCC nu sfârşesc bine, făcându-i să stea liniştiţi pe cei care au de gând să atace Partidul. Educarea prin „protecţie” lasă oamenii să înţeleagă că dacă merită încrederea PCC şi rămân alături de PCC, nu numai că vor fi în siguranţă dar au o şi şansă bună de a fi promovaţi sau de a câştiga alte beneficii. Lin Biao[35] spunea: „O mică parte [suprimată] astăzi, o mică parte mâine, în curând vor însuma o parte mare”. Cei care se bucură că supravieţuiesc unei mişcări devin deseori victime ale următoarei. e. Înnăbuşirea în faşă a eventualelor ameninţări; uciderile secrete în afara legii. Recent PCC a dezvoltat o metodă de înnăbuşire în faşă a problemelor şi de omor secret, în afara legii. Deoarece grevele muncitorilor şi protestele ţăranilor devin tot mai frecvente în diverse zone, PCC elimină mişcările înainte ca ele să se poată dezvolta, arestând aşa-numitele „căpetenii” şi condamnându-i cu pedepse aspre. Un alt exemplu: în timp ce libertatea şi drepturile omului au devenit o tendinţă comun recunoscută în întreaga lume, PCC n-a condamnat nici un practicant de Falun Gong la pedeapsa cu moartea; dar sub instigarea făcută de Jiang Zemin care afirma că „nimeni nu va fi tras la răspundere dacă omoară practicanţi Falun Gong”, practicanţii Falun Gong au fost de obicei torturaţi până la moarte, peste tot în ţară. Totuşi Constituţia Chinei stipulează dreptul cetăţenilor la apel dacă cineva a suferit o nedreptate. Cu toate acestea PCC foloseşte poliţişti în civil şi angajează criminali locali pentru a-i opri, aresta şi trimite înapoi acasă pe cei care fac apel, chiar punându-i în lagăre de muncă. f. Omorârea unuia pentru a-i avertiza pe ceilalţi Persecutarea lui Zjang Zjixin şi Yu Luoke şi Lin Zhao[36] sunt asemenea exemple. g. Folosirea suprimărilor pentru a ascunde adevărul despre crimă De obicei celebrităţile de calibru internaţional sunt amuţite, dar nu omorâte de PCC. Scopul este muşamalizarea crimelor comise faţă de cei care nu atrag atenţia publicului. De exemplu, în timpul campaniei de suprimare a reacţionarilor, PCC n-a omorât generali KMT cu grade superioare ca Long Yun, Fu Zuoyi şi Du Yuming, în schimb a omorât ofiţeri KMT cu grade mai mici şi soldaţi. Omorurile înfăptuite de PCC de-a lungul unei lungi perioade de timp au deformat sufletele chinezilor. Acum, în China, mulţi au tendinţa să ucidă. Când teroriştii au atacat S.U.A. la 11 septembrie 2001, mulţi chinezi au ovaţionat atacurile pe web-site-urile chineze de discuţii. Pretutindeni se auzeau susţinătorii unui „război total”, făcând oamenii să tremure de frică. XI CONCLUZIE Datorită blocadei informaţionale create de PCC, nu putem şti exact câţi oameni au murit în urma diverselor campanii de persecuţie apărute în timpul tiraniei sale. Cel puţin 60 milioane de oameni au murit în mişcările pomenite anterior. În plus PCC a ucis şi minorităţi etnice în Xinjiang, Tibet, Mongolia Centrală, Yunnan şi alte locuri; informaţii despre aceste incidente sunt dificil de strâns. Washington Post estima la un moment dat că numărul oamenilor persecutaţi şi omorâţi de Partid se ridică la 80 milioane. În afară de morţi, nu putem şti câţi au fost mutilaţi, câţi s-au îmbolnăvit mental, câţi au fost înfuriaţi ori terorizaţi de persecuţia pe care au suferit-o. Fiecare moarte în parte este o tragedie amară care lasă în urmă o agonie nesfârşită membrilor familiei victimelor. După cum scria Yomiuri News din Japonia, guvernul central chinez a început un studiu privind numărul victimelor din timpul Revoluţiei Culturale, în 29 de provincii şi municipalităţi, aflate direct sub tutela Guvernului Central. Rezultatele arătau că aproape 600 milioane de oameni au fost persecutaţi ori învinuiţi în timpul Revoluţiei Culturale, ceea ce însemna aproape jumătate din populaţia Chinei. Stalin spunea că moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion este numai o statistică. Când lui Li Jingquan, fostul secretar de Partid al provinciei Sichuan, i s-a adus la cunoştinţă că oamenii mor de foame, el a răspuns: „în ce dinastie n-au murit oameni?”. Mao Zedong spunea: „victimele sunt inevitabile în orice luptă. Moartea apare deseori”. Aceasta este concepţia comunist-ateistă despre viaţă. Iată de ce 20 de milioane de oameni au murit ca rezultat al persecuţiei din perioada regimului lui Stalin – 10% din populaţia fostei URSS. PCC a ucis cel puţin 80 de milioane de oameni – cam tot 10 % din populaţia Chinei [la sfârşitul Revoluţiei Culturale]. Khmerii Roşii au omorât 2 milioane de oameni - un sfert din populaţia Cambogiei la acea vreme. În Coreea de Nord numărul morţilor din cauza foametei se estimează la peste un milion. Toate acestea sunt datorii sângeroase ale partidelor comuniste. Cultele malefice sacrifică oamenii şi le folosesc sângele pentru a venera spectre malefice. Încă de la începuturile sale, Partidul Comunist a ucis oameni - când nu-i putea ucide pe cei din afara Partidului, îşi omora proprii membri – de dragul „luptei de clasă”, „luptei dintre partide” şi a altor înşelătorii. A sacrificat pe altarul cultului său malefic chiar proprii secretari generali, mareşali, generali, miniştri şi alţii. Mulţi cred că PCC ar trebui să i se acorde timp pentru a se corija, spunând că acum îşi ţine omorurile în frâu. În primul ucigaşul este ucigaş indiferent dacă omoară o singură persoană. Pe lângă asta, deoarece omorul este una dintre metodele folosite pentru a conduce regimul bazat pe teroare, PCC va omorî mai mult sau mai puţin, după nevoie. Omorul comis de PCC este în general imprevizibil. Când poporului îi lipseşte un puternic sentiment de teamă, PCC va omorî mai mult pentru a creşte sentimentul de teroare, când oamenii sunt deja înfricoşaţi, uciderea unora poate menţine sentimentul de teroare; când oamenii nu ştiu altceva decât frica faţă de PCC, atunci sunt doar ameninţaţi - omorurile nemaifiind necesare - va fi suficient pentru PCC. După ce a trecut prin nenumărate campanii politice şi de eliminare, poporul şi-a creat un reflex condiţionat ca răspuns la teroarea PCC. Atunci nici măcar nu mai este nevoie ca PCC să menţioneze omorul, tonul aparaturii de propagandă care critică în masă este suficient să le amintească oamenilor teroarea. PCC va regla intensitatea cu care omoară în funcţie de schimbările sentimentului de teroare al poporului. Magnitudinea omorului în sine nu este ţinta PCC; cheia este crima consecventă de dragul menţinerii puterii. PCC n-a devenit mai blând. Nici nu şi-a lăsat jos cuţitul de măcelar; doar că poporul a devenit mai supus. Atunci când poporul se ridică pentru a cere ceva ce trece dincolo de toleranţa PCC, PCC nu va ezita să omoare. Omorul la întâmplare dă rezultate maxime atunci când omori pentru a menţine puterea. În precedentele campanii ucigaşe de scară largă, în mod intenţionat PCC a ţinut vagă identitatea victimelor, acuzaţiile care li s-au adus şi felul în care se atribuiau pedepsele pentru diversele grade de „vină”. Pentru a evita să devină ţinte ale omorului, oamenii se limitează într-o „zonă sigură” bazându-se pe judecata proprie. O astfel de „zonă sigură” era uneori mai îngustă chiar decât cea pe care PCC intenţiona s-o demarcheze. Acesta este motivul pentru care în fiecare mişcare, oamenii au tins să acţioneze mai degrabă de stânga decât de dreapta. Ca rezultat campaniile sunt deseori „mărite” dincolo de dimensiunile lor planificate, pentru că oamenii la diferite niveluri îşi impun voluntar restricţii pentru a-şi asigura supravieţuirea. Cu cât este mai jos nivelul cu atât mai teribilă devine mişcarea. O astfel de intensificare voluntară a terorii în întreaga societate ia naştere datorită cerinţei ca omorurile să fie aleatoare. În lunga sa istorie criminală, PCC s-a metamorfozat devenind un ucigaş în serie depravat. Prin crime îşi satisface sentimentul pervers de putere supremă care decide viaţa şi moartea oamenilor. Prin omor îşi alină cea mai adâncă teamă. Prin crime suprimă neliniştea socială şi nemulţumirile cauzate de crimele anterioare. Datoriile sângeroase ale PCC fac astăzi imposibilă orice ieşire benevolentă din impas. Pentru a-şi menţine existenţa până în momentul final, PCC se mai poate bizui doar pe presiunea intensă şi pe conducerea totalitară. În ciuda faptului că ocazional se deghizează, reabilitând victimele crimelor sale, natura însetată de sânge a PCC nu s-a schimbat niciodată. Va fi chiar mai puţin probabil să se schimbe în viitor. PCC DUPA MOARTEA LUI MAO Ce ar face China fără Partidul Comunist? Pentru că PCC degenerează, oamenii descoperă pe neaşteptate că de decenii, spectrul malefic al PCC, cu mijloacele lui viclene mereu schimbătoare, şi-a infiltrat elementele malefice în fiecare aspect al vieţii oamenilor obişnuiţi. Când a murit Mao Zedong, mulţi chinezi au plâns amarnic în faţa portretului său şi s-au întrebat „Cum poate continua China fără preşedintele Mao?”. Ironic, douăzeci ani mai târziu, când lumea pune sub semnul întrebării legitimitatea politică a Partidului Comunist, PCC a răspândit o nouă campanie de propagandă, lansând din nou întrebarea „Ce ar face China fără Partidul Comunist?” În realitate, controlul politic total al PCC ne-a marcat atât de adânc cultura şi modul de gândire încât chiar şi criteriul cu care judecăm PCC este creat de PCC. Dacă în trecut PCC a controlat oamenii infiltrându-i cu elementele sale, acum PCC a ajuns să recolteze ce a sădit, din moment ce lucrurile introduse în minţile oamenilor au fost digerate şi absorbite de toate celulele lor. Oamenii gândesc conform logicii PCC şi se pun pe ei înşişi în locul PCC atunci când judecă binele şi răul. Cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: „Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. În persecuţia Falun Gong, unii spun: „Dacă eu aş fi Jiang Zemin, şi eu aş elimina Falun Gong”. Cu privire la interzicerea libertăţii de expresie, unii spun: „Dacă eu aş fi PCC, aş face la fel”. Adevărul şi conştiinţa au dispărut, rămânând doar „logica” PCC. Aceasta a fost consecinţa metodelor extrem de urâte şi dure folosite de PCC. Cât timp PCC continuă să-şi introducă toxinele morale în minţile oamenilor, poate obţine energie pentru a se susţine în continuare. „Ce ar face China fără PCC?” Acest mod de gândire se potriveşte perfect dorinţei PCC ca oamenii să judece conform logicii Partidului. China a răzbit prin cei 5.000 ani de istorie fără PCC; nici o ţară din lume nu şi-ar opri dezvoltarea socială din cauza prăbuşirii unui anumit regim. Însă după decenii de dictatură a PCC, oamenii nu mai realizează acest fapt. Propaganda prelungită a PCC a antrenat oamenii să creadă că Partidul este mama lor. Politicile omniprezente ale PCC au făcut ca oamenii să leşine când îşi imaginează cum ar fi vieţile lor fără PCC. China nu s-a prăbuşit fără Mao Zedong; s-ar prăbuşi China fără PCC!? Bibliografie - „Istoria ilustrată a COMUNISMULUI”, enciclopedia Rao - „The Little Red Book” Mao Zedong - www.wikipedia.ro - Atlas „Lumea diplomatică” - Scrisoarea lui Mao Zedong către soţia lui, Jiang Qing, în 1966 Cuprins PARTIDUL COMUNIST CHINEZ ŞI MAO ZEDEONG I ÎNFRÂNGEREA COMUNISMULUI CHINEZ………………………………2 II MAO ZEDONG………………………………………………………………3 III CHINA- MARŞUL CEL LUNG AL COMUNIŞTILOR…………………… IV REVOLUŢIA CHINEZĂ……………………………………………………6 V CHINA ŞI MARELE SALT ÎNAINTE……………………………………..7 VI CONFLICTUL CHINEZO-SOVIETIC……………………………………..7 VII CHINA MARELE SALT ÎNAINTE - COMUNELE POPULARE………...8 VIII DE LA MARELE SALT ÎNAINTE LA MAREA FOAMETE……………9 IX GĂRZILE ROŞII…………………………………………………………....12 X IDEOLOGIA OMORULUI ÎN PCC………………………………………...14 XI CONCLUZIE………………………………………………………………..17 Bibliografie ……………………………………………………………………….20 Cuprins…………………………………………………………………………….21 |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
