1
LICEUL „MIHAI EMINESCU” DIN BACAU
PROFILUL: SOCIO-UMANE
PROIECT – ISTORIE
PARTIDUL COMUNIST CHINEZ
ŞI
MAO ZEDONG
I ÎNFRÂNGEREA
COMUNISMULUI
CHINEZ
Chiar dacă al doilea congres al Guomindang, desfăşurat în ianuarie
1926, reafirmă alianţa cu comuniştii, partidul este de acum supus
puterii armatei naţionale revoluţionare, care primeşte ordine de la
comandantul Academiei Militare, Chang Kai-shek. Chang vrea să proclame
guvernul propriu, de la Guangzhou, drept guvern naţional şi să înceapă
o campanie militară de unificare a întregului teritoriu chinez sub
propria conducere. Rezervele comuniştilor constituie prilejul
redimensionării rolului lor social şi al marginalizării consilierilor
sovietici. Expediţia va cunoaşte succese rapide şi continue, fiind
susţinută de revoltele ţărăneşti împotriva proprietarilor de pământ şi
a nobililor care radicalizează conflictul din interiorul Guomindang.
Răscoalele ţărăneşti îi sugerează lui Mao Zedong ideea de a plasa lumea
rurală în centrul strategiei revoluţionare, în locul ideologiei
marxiste „ortodoxe", pe care o consideră conservatoare. Când armata lui
Chang ajunge la Shangai, muncitorii erau de câteva zile în grevă, se
organizaseră ca putere autonomă, împiedicându-l pe „seniorul
războiului" local să pregătească rezistenţa împotriva trupelor
naţionaliste. Alianţa dintre Comuna din Shanghai şi trupele lui Chang
este de scurtă durată: acestea din urmă vor dezlănţui în puţin timp o
vânătoare de comunişti, în entuziasmul industriaşilor, al puterilor
occidentale şi al celor certaţi cu legea, trecând sindicatele în
ilegalitate. Numărul comuniştilor ucişi se ridică la câteva mii, aşa
cum se întâmplă în 1928, în numeroase localităţi din ţară, unde
partidul comunist decisese să promoveze o insurecţie generalizată,
încercarea de a înfiinţa Comuna din Guangzhou, chiar in inima puterii
Guomindang, sfârşeşte într-o baie de sânge. Cominternul, care aprobase
poziţia lui Stalin, de a menţine cu orice preţ alianţa cu Guomindang,
şi de a evita o politică revoluţionară autonomă, nu este capabil să
tragă concluzii auitocritice din această înfrânare sângeroasă.
Obedienţa strictă a partidelor comuniste faţă de Moscova este primul
comandament căruia acestea trebuie să i se conformeze pentru a face
parte din mişcarea revoluţionară internaţională; chiar dacă Partidul
Comunist Chinez însuşi - sub noua conducere a lui Mao - va dovedi
câţiva ani mai târziu, că tocmai autonomia poate fi garanţia succesului.
II MAO ZEDONG
Scurtă biografie:
Mao Zedong (sau Mao Ţe-Tung n. 26 decembrie 1893, d. 9 septembrie 1976)
a fost un om politic chinez, lider al Partidului Comunist Chinez.
În urma războiului civil, în 1949 Partidul Comunist Chinez sub
conducerea lui Mao Zedong a preluat puterea în China, proclamând
Republica Populară Chineză.
Mao Zedong a instaurat o dictatură sângeroasă, zeci de milioane de
chinezi fiind ucişi în timpul în care acesta a condus China.
Fiu de ţărani, Mao Zedong a fost de profesie învăţător. A condus
forţele comuniste in lupta dusa cu forţele naţionaliste (1927-1949),
străbătând întreaga Chină pentru a-şi recruta armata (este numit
Marşul Cel Lung. Din 1935 a fost lider al Partidului Comunist Chinez si
apoi sef al statului. Politica economica a "Marelui salt Înainte"
iniţiat de el a eşuat, ca si Revoluţia Culturală. În consolidarea
Regimului Comunist în China, s-a bizuit pe ţărănime şi pe cultul
personalităţii.
După ce aderă la marxism, in 1921, Mao Zedong se număra printre cei
treisprezece membri fondatori ai Partidului Comunist Chinez.
Reprezentant al grupului din Hunan, unde activa de multa vreme în
rândul studenţilor şi se distinsese în cadrul activităţilor sindicale,
al agitaţiilor şi protestelor împotriva „seniorilor războiului" şi a
japoniei, Mao se va stabili ulterior în Canton şi Shanghai, unde se
dedica trup şi suflet colaborării cu Guomindang, în perspectiva unei
revoluţii democrate. În 1927, în timp ce Comuna din Shanghai este
victimă a represaliilor sângeroase, Mao revine în Hunan pentru a-i
organiza pe ţărani, mobilizându-i în acelaşi an într-o insurecţie care
eşuează. Intrând în conflict, în repetate rânduri, cu poziţia susţinută
de conducerea partidului, care urmează modificările impuse de Stalin
politicii de alianţa sau conflict cu naţionaliştii din Guomindang, Mao
îi organizează pe ţăranii săraci iar în 1929 îi grupează pe
militanţii comunişti urmăriţi de trupele naţionaliste, stabilindu-se la
graniţa dintre provinciile Jiangxi si Fujian. Aici, în jurul oraşului
Ruijin, organizează una dintre cele mai stabile şi fortificate „baze
roşii" -Sovietul din Jiangxi, care avea să dureze până în anul 1935,
înainte de Marşul cel Lung. După victoria asupra japonezilor şi a
mişcării Guomindang, Mao se va afla în fruntea Republicii Populare
Chineze, pe care o va conduce mai întâi după modelul sovietic,
introducând însă, încă de la început, elemente de originalitate şi
diferenţiere care aveau să devină din ce în ce mai evidente începând cu
jumătatea anilor 1950. Deosebit de abil în mobilizarea maselor în
sprijinul său, în luptele aspre din interiorul partidului, Mao va
favoriza, în ultimii ani ai conducerii sale (moare în 1976), un cult al
propriei persoane, poate chiar mai vizibil şi mai excesiv decât cel al
lui Stalin. China - Marşul cel Lung al comuniştilor
III CHINA- MARŞUL CEL LUNG AL COMUNIŞTILOR
La jumătatea anului 1934, „baza roşie" din Jiangxi este supusă unei
blocade economice şi unui asediu militar organizat de trupele
naţionaliste ale lui Chang Kai-shek. Lideri comunişti decid să
părăsească regiunea. Comunicaţiile cu Uniunea Sovietică fuseseră
întrerupte, iar cei aflaţi sub conducerea lui Zhu De, Zhou Enlai şi Mao
Zedong nu mai pot conta decât pe propriile forţe.
Se ia decizia de a străpunge trupele de încercuire la sud-vest
retragerea este coordonată de Zhou Enlai, care comandă trupele conduse
de Lin Biao şi Peng Dehuai (28 de mii de oameni, cu numai 9 000 de
puşti, 30 de mortiere şi 300 de mitraliere). Acestea sunt urmate de
două coloane formate din personalul „bazei roşii", numărul celor apţi
de lupt. reducându-se la câteva mii de persoane; ariergarda şi
flancurile sunt constituite din bărbaţi modest înarmaţi. În total 80 de
mii de bărbaţi, fiecare având o raţie de orez şi sare pentru două
săptămâni. Acestora li se adaugă şi 35 de femei, printre care a doua
soţie a lui Mao, însărcinată, şi a patra soţie a lui Zhu De. Restul
femeilor fuseseră părăsite în zona Jiangxi, împreună cu 28 de mii de
bărbaţi, dintre care 20 de mii răniţi, însărcinaţi să desfăşoare, pe
cât posibil, o activitate de guerilă împotriva armatei naţionaliste.
Fuga dm Jiangxi începe în noaptea de 16 octombrie 1934. Nimeni nu îşi
imagina că marşul avea să se termine un an mai târziu, pe 20 octombrie
1935, în provincia Shaanxi, după străbaterea a aproximativ 9 000 km.
Fugind de trupele naţionaliste, cu care sunt, uneori, nevoiţi să lupte,
soldaţii comunişti ocupă şi părăsesc rapid localităţile din Hunan şi
Guangxi, unde se reaprovizionează şi se odihnesc.
În ianuarie 1935, în oraşul Zunyi, ocupat pentru mai multă vreme, are
loc o conferinţă a liderilor politici şi militari ai partidului cu
reprezentantul Comintern, Otto Braun. Politica defensivă a epocii
Jiangxi este criticată în favoarea unui „război de mişcare",
principalul promotor al acestuia fiind Mao Zedong, o figură nouă a
partidului care, în scurt timp, avea să dobândească o funcţie militară
importantă, ca adjutant şi apoi înlocuitor al lui Zhou Enlai.
Traversând munţi şi râuri, încercând să evite întâlnirea cu
naţionaliştii şi trupele răsfirate ale „seniorilor războiului" din
unele provincii, bombardaţi de aviaţia Guomindang, urmăriţi de
tibetani, militanţii ajung în iunie în Sichuanul de Nord, cu un efectiv
înjumătăţit. Acolo sunt ajunşi din urmă de alte 50 de mii de soldaţi
comunişti sosiţi din Orient, sub conducerea lui Zhang Guotao. Susţinând
poziţii diferite cu privire la strategia de urmat, Mao şi Zhang ajung
la un compromis şi împart trupele în două. Mao decide sa pornească spre
nord şi est, în direcţia Shanxi şi Ningxia, în timp ce Zhang încearcă
să construiască o „bază rosie" între Sichuan şi Xikang.
În octombrie, după ce traversează malul vestic al Fluviului Galben şi
munţii Liupan, oamenii lui Mao se reunesc cu luptătorii comunişti din
Shaanxi de Nord. Din cei 80 de mii de bărbaţi care începuseră marşul,
mai rămăseseră numai opt sau nouă mii, cărora li se adaugă
supravieţuitorii coloanelor lui Zhang şi Zhu De, nimicite de
naţionalişti în vestul Chinei.
Această întreprindere eroică, care avea să capete dimensiunile unei
legende şi ale unui mit fondator, nu poate ascunde izolarea şi
înfrângerea comuniştilor. Dar este o înfrângere care a permis ridicarea
unei conduceri noi şi a unei politici noi. De îndată ce războiul se va
extinde la scară largă, odată cu invazia japoneză din vara anului 1937,
strategia frontului ic anti japonez propusă de Mao, în combinaţie cu o
revoluţie ţărănească „mobilă", îi va scoate pe comunişti din izolare,
permiţându-le, în decurs de un deceniu, să se organizeze în vederea
preluării puterii.
IV REVOLUŢIA CHINEZĂ
1 octombrie 1949 este data naşterii Republicii Populare Chineze, un
stat condus de un partid comunist puternic, cu patru milioane de
membri, care la începutul anilor 1950 aveau să se ridice la şase.
In momentul predării Japoniei, forţele naţionaliste predominau în
China, cu un efectiv de patru milioane de oameni aflaţi sub arme, faţă
de numai un milion al armatei comuniste. Popularitatea mai mare de care
se bucurau trupele lui Mao, corupţia guvernului lui Chang Kai-shek şi
aroganţa violentă a soldaţilor, abilitatea strategică a comandanţilor
comunişti vor înclina balanţa în avantajul celor din urmă, care erau
deja prezenţi în zonele rurale din nord, iniţiind apoi o campanie de
cucerire a întregii ţări, cu expediţii militare eficace şi victorioase.
Reforma agrară, realizată în timpul revoltelor repetate împotriva
proprietarilor de pământ, redistribuie 40% din terenurile cultivate la
60% din populaţie. Este reforma cea mai importantă, căreia i se alătură
stoparea inflaţiei, lansarea reconstrucţiei economice şi edificarea
unui stat în care legea şi ordinea să fie tot mai respectate.
Campaniile de masă, care combină intimidarea şi persuasiunea,
ameninţările şi condensul, presiunea la adeziunea voluntară şi
reprimarea celor care nu se conformează, vizează străinii,
contrarevoluţionarii, viciile care ameninţă partidul (corupţia, risipa,
birocraţia) şi viciile caracteristice burgheziei (furtul din avutul
stalului, evaziunea fiscală, corupţia).
Modelul comunismului chinez îl urmează numai în parte pe cel impus de
Uniunea Sovietică.
Structura economiei (în 1953 este aprobat primul plan cincinal) şi
prezenţa unică şi hegemonică a partidului comunist sunt asemănătoare,
dar atenţia acordată lumii rurale şi accentuarea formelor
voluntarismului, mobilizarea colectivă, îndoctrinarea constantă
evidenţiază tot mai mult o formă de totalitarism marcată mai degrabă de
o pedagogie represivă, decât de o intoleranţă indiscriminată.
Insistenţa asupra celor mai diverse forme de educaţie politică
(ritualuri de masă, obligaţia la autocritică, controalele repetate)
exploatează o tendinţă a confucianismului pentru a legitima puterea şi
structura ierarhică a societăţii, amestecând cultul conducătorului
tradiţiei marxist-leniniste, cu exaltarea acestuia, specifică tradiţiei
chineze locale.
Invadarea Tibetului, în octombrie 1950, şi ameninţarea permanentă a
invadării Taiwanului - marea insulă unde se stabilise Chang împreună cu
guvernul naţionalist, menţinând un loc separat în ONU - arată că, odată
cu victoria revoluţiei chineze, echilibrul internaţional s-a modificat
profund în Extremul Orient.
Integrarea Chinei populare în blocul sovietic este, pe de o parte,
instrumentală (ajutor tehnic şi economic, scut militar protector în caz
de atac direct sau indirect din partea Occidentului); pe de altă parte,
aceasta se datorează uimitorului comun al ideologiei comuniste.
Tratatul de alianţă şi asistenţă semnat în februarie 1950 garantează
Chinei protecţia în faţa unor posibile atacuri americane sau japoneze
şi recunoaşte Uniunii Sovietice rolul de lider în lumea comunistă.
Câteva luni mai târziu, izbucnirea războiului din Coreea va duce la o
confruntare directă a soldaţilor chinezi cu cei americani, chiar dacă
nu va fi vorba şi de o ciocnire directă între cele două state.
Conflictul, iniţiat pe 25 iunie 1950 de regimul comunist din Coreea de
Nord, va duce la trimiterea trupelor ONU, în mare parte americane, care
în zece zile îi gonesc pe nord-coreeni dincolo de paralela 38 - linia
de demarcaţie dintre cele două state coreene, stabilită de acordurile
internaţionale de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial - şi
cuceresc capitala Coreei de Nord. Şapte mii de „voluntari" chinezi îi
vor urmări, la rândul lor, pe americani, dincolo de paralela 38, care
va fi din nou recunoscută ca frontiera dintre cele două republici
coreene, prin armistiţiul din 1953.
China pare să se izoleze tot mai mult de Occident,
integrându-se în blocul sovietic. Dar instaurarea unui regim comunist
într-un stat populat de aproape şase sute de milioane de persoane nu
poate să nu afecteze echilibrul dintre cele două superputeri şi
caracteristicile specifice lagărului comunist.
V CHINA ŞI MARELE SALT ÎNAINTE
Cea mai înverşunată contestare a acuzaţiilor aduse lui Stalin cu
prilejul celui de-al XX-lea Congres vine din China, în ajunul unor
alegeri de maximă importanţă pentru consolidarea identităţii socialiste
în această ţară.
Începând din 1955, întreaga structură de producţie a Chinei se afla sub
controlul statului, planificarea economică determinând o creştere a
producţiei industriale, cu preţul oprimării, în primul rând, a
ţăranilor. Cu toate acestea, consumul alimentar a sporit impetuos faţă
de anii 1930, chiar dacă presiunea exercitată asupra zonelor rurale îi
determină pe ţărani - cărora le este permis să deţină mici proprietăţi
de teren - să formeze cooperative.
In 1957, într-un aparent consens cu evenimentele din URSS, Mao lansează
Campania celor O Sută de Flori, menită să încurajeze criticile la
adresa partidului şi identificarea problemelor cu care se confruntă
ţara. Intelectualii sunt cei care profită, în primul rând, de acest
prilej, umplând zidurile Universităţii din Beijing cu acuzaţii la
adresa conducerii comuniste. La sfârşitul anului, o masivă acţiune de
represiune îi va lovi pe cei care s-au expus prea mult şi au avut
încredere în oferta partidului, permiţându-şi să-1 critice. Peste 300
de mii de persoane sfârşesc în închisoare şi în lagărele de muncă
silnică sau într-un fel de exil intern, la munca câmpului.
În această perioadă, dezbaterea se concentrează mai ales asupra
posibilităţilor de a imprima un avânt şi mai mare dezvoltării economice.
Un gigantic proiect de irigaţii şi gestionare a apelor implică peste o
sută de milioane de ţărani, dar calea indicată de Mao este cea a unei
adevărate revoluţii menite să transforme radical peisajul rural al
Chinei.
VI CONFLICTUL CHINEZO-SOVIETIC
Relaţiile dintre URSS şi China Populara se consolidaseră în (cursul
anilor 1950, atât din punctul de vedere al ajutoarelor economice şi
tehnice, cât şi din perspectiva integrării regimului chinez în cadrul
blocului socialist dirijat de URSS, chiar dacă Mao revendicase
dintotdeauna autonomia şi paritatea în relaţiile cu PCUS. În 1957, Mao
soseşte la Moscova şi obţine de la Hruşciov noi credite şi ajutoare
pentru industrializarea Chinei, rămânând impresionat de progresele
realizate în sectorul producţiei şi de programul spaţial care, în acea
perioadă, obţinea succese şi prestigiu. Dar destalinizarea, începând cu
al XX-lea Congres, şi deciziile economice tot mai radicale ale
conducătorilor chinezi au făcut ca relaţiile dintre cele două state şi
partide să devină tot mai dificile. Hruşciov critica excesele Marelui
Salt şi acuza o deviere de la modelul sovietic; Mao acuza URSS de
revizionism, prezicând că, în curând, primul stat socialist din lume
avea să ia calea restaurării capitaliste. În faţa adâncirii polemicii
ideologice, URSS a decis, în 1961, retragerea propriilor experţi din
China, accentuând izolarea marelui stat asiatic şi creând dificultăţi
considerabile progreselor industriale şi de producţie. China a încercat
să se prezinte în faţa mişcării comuniste internaţionale, şi mai ales a
partidelor din Asia şi Africa, drept unică garanţie a unei lupte
coerente în vederea construcţiei socialismului şi împotriva
imperialismului, acuzând URSS de a fi abandonat această luptă, odată cu
politica coexistenţei paşnice cu Occidentul. În acelaşi timp, această
izolare internaţională a facilitat radicalizarea obiectivelor
socialiste în China, şi decizia de a reduce termenul pentru trecerea la
faza construcţiei comunismului.
VII CHINA MARELE SALT ÎNAINTE - COMUNELE POPULARE
În 1958 sunt create Comunele populare, care urmau să constituie noua
unitate socială a naţiunii, o combinaţie de muncă şi viaţă personală
într-o dimensiune comunitară ce avea să ducă la dispariţia ultimelor
forme de proprietate privată. În grandiosul proiect sunt implicate 120
de milioane de familii de ţărani, împărţite - alături de cele peste 700
de mii de cooperative din care făceau parte aceleaşi familii - în
douăzeci de mii de comune. Această politică a Marelui Salt va fi numită
astfel întrucât se prevedea parcurgerea în câţiva ani a unei evoluţii
economice şi sociale considerate imposibilă pe termen scurt.
Rezultatele sunt, de altfel, destul de dezamăgitoare, mai
ales în sectorul producţiei. Aşa cum se întâmplase şi în URSS cu
colectivizarea forţată, productivitatea ţăranilor pare să scadă
vertiginos când le este abolită complet
autonomia, chiar şi parţială şi limitată, de care se bucurau înainte.
Politica Marelui Salt continuă totuşi: structurile comunitare (educaţia
copiilor, bucătăriile colective, băile comune) modifică organizarea
familiilor, în timp ce peste două sute de milioane de ţărani sunt
implicaţi în miliţia populară, instrument de militarizare a ţării şi de
autocontrol al comunelor asupra propriilor membri.
Nu toţi liderii împărtăşesc ideea lui Mao, conform căreia Comunele
constituie o instituţie specifică tranziţiei de la societatea
socialistă la societatea comunistă; mulţi lideri de comună vor organiza
producţia pe baza micilor cooperative.
Pagubele colective sunt enorme: în perioada 1959-1960, combinarea unor
recolte slabe cu noua organizare socială va determina o foamete
teribilă, în timpul căreia aproximativ douăzeci de milioane de persoane
mor de foame, din cauza bolilor provocate de malnutriţie sau a
excesului de muncă.
Comunele populare rurale reprezintă pilonul strategiei economice agrare
în cadrul politicii Marelui Salt. Gândit ca un proiect de provocare
economică a Occidentului Mao i-a propus lui Hruşciov această idee, în
cadrul unei întâlniri la Moscova, în 1957 care ar fi putut permite
ajungerea din urmă şi chiar depăşirea nivelului Marii Britanii într-un
termen de cincisprezece ani, sistemul comunelor este experimentat în
provincia Henan şi, de aici, extins în toată ţara. La fârşitul anului
1958, 99% din familiile de ţărani făceau parte dintr-o Comună populară.
Pentru a pregăti această turnură strategică, se va intensifica
persecutarea ţăranilor înstăriţi şi vor fi eliminate toate cadrele
locale de partid prea puternic ataşate de comunităţile ţărăneşti; în
acelaşi timp, se itensifică mişcarea pentru educaţie socialistă şi
aproximativ 60 de milioane de cetăţeni angajaţi în construcţia de
instalaţii de irigare, necesare noii organizări a muncii câmpurilor.
Comuna devine unitatea socială fundamentală a structurii economice
chineze, structură de bază care implică toate activităţile, de la cele
agricole la cele industriale, de la cele militare la cele educative. Se
prevede ca fiecare Comună să cuprindă circa două mii de familii, dar nu
se exclude posibilitatea ca numărul acestora să ajungă la zece sau
chiar douăzeci de mii în unele comune. În realitate, media se va situa
între opt şi zece mii de familii, dar se va ajunge chiar şi la comune
cuprinzând şaizeci şi cinci de mii de familii. Micile proprietăţi
private sunt eliminate, grădinile familiilor suprimate, livezile,
copacii, casele, animalele şi uneltele agricole sunt declarate bunuri
ale comunei, care deţine şi monopolul asupra comerţului şi vânzărilor,
care nu se mai pot realiza individual. Un egalitarism tot mai accentuat
conduce la repartizarea raţiilor de alimente în funcţie de nevoile
individuale, şi nu în funcţie de munca depusă şi de producţia obţinută,
fiind create cantine populare şi băi colective, pentru a sustrage
femeile de la muncile casnice, implicându-le în producţie. În multe
comune, bărbaţii şi femeile trăiesc separat, copiii sunt crescuţi in
cămine şi in internate, şi nu în sânul familiei, privită ca un obstacol
în calea construcţiei societăţii socialiste, a cărei structură este tot
mai puternic ierarhizată şi militarizată. Comunele devin structurile de
bază ale organizaţiei de conducere şi treptele iniţiale ale ierarhiei
de partid. Munca în cadrul comunelor dura 12 ore pe zi, ajungând adesea
la 16-18 ore în perioada recoltelor. Pe lângă instalaţiile de irigare,
milioane de persoane au fost angajate în construcţia furnalelor, chiar
dacă 40% dintre acestea - instalaţii do irigare şi furnale - nu au
putut fi folosite din cauza defecţiunilor tehnice sau a ineficientei.
Estimările producţiei, umflate şi manipulate în 1958, au devenit mai
realiste în anul următor, când, în unele regiuni, au început mişcări de
revoltă, ce au dus la sfârşitul organizării militarizate a muncii
câmpului şi revenirea la grădinile familiale şi la pieţele săteşti
semilibere. Odată cu tragicul eşec al Marelui Salt Înainte, şi
experimentul comunelor s-a îndreptat către un sfârşit şi o renegare
rapidă.
VIII DE LA MARELE SALT ÎNAINTE LA
Marea Foamete
Cele mai mari pierderi au fost înregistrate în timpul perioadei de Mare
Foamete din China, la scurt timp după Marele Salt Înainte[13].
Articolul „Marea Foamete” din lucrarea Înregistrări istorice din
Republica Populară Chineză declara că „numărul pierderilor prin morţi
nenaturale şi reducerea naşterilor din 1959 până în 1961 este estimat
la aproximativ 40 de milioane.[...]”. Această cifră imensă face ca
Marea Foamete să fie probabil cea mai mare catastrofă din istoria
acestui secol”[14].
PCC a numit înşelător Marea Foamete „Perioada celor trei ani de
dezastru natural”. De fapt aceşti trei ani au avut condiţii meteo
favorabile, fără mari dezastre naturale (inundaţii, secete, uragane,
tsunami, cutremure de pământ, geruri, îngheţuri, grindină sau invazii
de lăcuste). „Dezastrul” a fost în întregime cauzat de om. Marele Salt
Înainte cerea tuturor chinezilor să se implice în fabricarea oţelului,
forţând fermierii să-şi lase culturile agricole să putrezească pe câmp.
În ciuda acestui lucru, oficialii din fiecare regiune declarau
producţii mărite. He Yiran, prim secretar al Comitetului de Partid al
prefecturii Liuzhou, a născocit şocanta producţie de „65 de tone de
orez per mu de pământ”[15] în districtul Huanjiang. Se întâmpla imediat
după plenara Lushan, când în întreaga ţară fusese lansată campania
„Anti Dreapta”. În scopul de a demonstra că PCC este corect mereu,
recoltele erau confiscate de guvern, ca impozit, în concordanţă cu
aceste producţii declarate exagerat. Prin urmare raţiile de cereale,
seminţe şi alimente de bază ale ţăranilor au fost confiscate complet.
Când cererea n-a mai putut fi acoperită, ţăranii au fost acuzaţi că îşi
ascund recoltele.
He Yiran spunea că ei trebuie să se străduiască să câştige competiţia
pentru cea mai mare recoltă, indiferent cât de mulţi oameni ar muri în
Liuzhou. Unor ţărani li s-a luat tot, rămânându-le numai un pumn de
orez ascuns în oala de noapte. Comitetul de Partid din districtul
Xunle, judeţul Huanjiang, a emis chiar un ordin de interzicere a
gătitului, împiedicându-i pe ţărani să mănânce. Noaptea umblau patrule
conduse de miliţieni. Dacă vedeau lumina de la vreun foc,
percheziţionau. Mulţi ţărani nu mai îndrăzneau să facă mâncare nici din
ierburi sălbatice comestibile sau din scoarţă de copac, şi mureau de
foame.
De-a lungul istoriei în vremurile de foamete guvernul furniza terci de
orez, distribuia recoltele şi permitea victimelor să se mute pentru a
scăpa de foamete. Însă PCC a privit exodul din zonele afectate ca pe o
ruşine pentru prestigiul Partidului, şi a ordonat miliţienilor să
blocheze drumurile pentru a împiedica victimele să se mute. Când
ţăranilor le-a fost atât de foame încât au luat cu asalt depozitele de
cereale, PCC a ordonat împuşcarea mulţimii pentru a suprima furturile
şi i-a etichetat pe cei ucişi drept elemente contra-revoluţionare. Un
număr mare de ţărani au murit de foame în multe provincii inclusiv în
Gansu, Shandong, Henan, Anhui, Hubei, Hunan, Sichuan şi Guangxi.
Ţăranii flămânzi erau în plus forţaţi să muncească la lucrările de
irigaţie, construcţia de baraje şi producţia de oţel. Mulţi cădeau jos
în timpul lucrului şi nu se mai ridicau niciodată. În final cei care
supravieţuiau nu mai aveau forţa să îngroape morţii. Multe sate au fost
rase complet, familiile murind pe rând.
În cele mai serioase perioade de foamete din istoria Chinei înainte de
PCC au existat cazuri în care familiile şi-au schimbau copiii între ele
pentru a-i mânca, dar nimeni nu şi-a mâncat proprii copii. Sub
stăpânirea PCC însă, oamenii au ajuns să-i mănânce pe cei muribunzi, pe
cei fugiţi din alte regiuni, şi chiar să-şi omoare şi mănânce proprii
copii. Scriitorul Sha Qing a descris o astfel de scenă în cartea
sa, Yi Xi Da Di Wan (Un tărâm întunecos din Bayou): într-o familie a
unui ţăran, un tată a rămas numai cu fiul şi fiica sa în timpul Marii
Foamete. Într-o zi, tatăl şi-a trimis fiica la plimbare. Când ea s-a
întors, nu şi-a mai găsit fratele mai mic, dar a remarcat un ulei alb
plutind în ceaun şi un morman de oase lângă plită. După mai multe zile,
tatăl a pus din nou apă în ceaun şi şi-a chemat fiica mai aproape. Fata
era înspăimântată, şi de după uşă s-a rugat de tatăl ei „tăticule, te
rog nu mă mânca. Pot să adun lemne de foc şi să gătesc mâncare pentru
tine. Dacă mă mănânci, nimeni altcineva nu va face asta pentru tine.”
Proporţia finală şi numărul tragediilor de acest fel este necunoscut.
Totuşi PCC le-a deformat, afirmând că sunt o onoare, susţinând că PCC a
condus oamenii să lupte vitejeşte cu „dezastrele naturale” şi a
continuat să-şi facă reclamă spunând că este „măreţ, glorios şi corect.”
După plenara Lushan din 1959, generalul Peng Dehuai[16] n-a mai putut
lua apărarea oamenilor. Un grup de oficiali şi cadre din guvern care au
îndrăznit să spună adevărul au fost destituiţi din posturi, arestaţi şi
anchetaţi. După aceea nimeni n-a mai îndrăznit să spună adevărul. În
timpul Marii Foamete, în loc să declare adevărul, oamenii ascundeau
adevărul despre morţii prin înfometare, pentru a-şi apăra poziţia.
Provincia Gansu chiar a refuzat ajutor (mâncare) de la provincia
Shaanxi, susţinând că în Gansu există un surplus prea mare de hrană.
Această Mare Foamete a fost şi un test determinant pentru cadrele PCC.
Conform criteriilor PCC, cadrele care au ascuns adevărul despre
milioanele de înfometaţi, au devenit cert „calificaţi”. Cu acest test
PCC a crezut că nici emoţiile umane, nici principiile cereşti nu pot
deveni poveri psihologice care să împiedice cadrele să urmeze linia
Partidului. După Marea Foamete oficialii provinciali responsabili doar
au participat la formalitatea auto-analizei critice. Li Jingquan,
secretarul PCC pentru provincia Sichuan, unde au murit de foame
milioane de oameni, a fost avansat pe postul de prim secretar al
Biroului PCC din districtul de Sud-Vest.
REVOLUŢIA CULTURALĂ CHINEZĂ
De la Revoluţia Culturală şi masacrul din Piaţa Tiananmen la Falun Gong
Revoluţia Culturală a fost lansată oficial la 16 mai 1966 şi a durat
până în 1976. Această perioadă a fost numită chiar de PCC „Catastrofa
de zece ani”. Mai târziu într-un interviu luat de un reporter iugoslav,
Hu Yaobang, fost secretar general de Partid, spunea „în acele timpuri
au fost implicaţi aproape 100 de milioane de oameni, o zecime din
populaţie”.
Realităţile campaniilor politice de după înfiinţarea Republicii
Populare Chineze relata că „în mai 1984, după 31 de luni de
investigaţii, verificări şi recalculări intensive ale Comitetului
Central al PCC, cifrele legate de Revoluţia Culturală sunt: peste 4,2
milioane de deţinuţi şi anchetaţi; peste 1.728.000 de morţi din cauze
nenaturale; peste 135.000 de oameni etichetaţi drept
contra-revoluţionari şi executaţi; peste 237.000 de oameni omorâţi şi
peste 7,03 milioane mutilaţi în atacuri armate; 71.200 de familii
distruse”. Statisticile adunate din cronicile judeţene arată că 7,73
milioane de oameni au murit din cauze nenaturale în timpul Revoluţiei
Culturale.
Pe lângă faptul că oamenii erau ucişi în bătaie, începutul Revoluţiei
Culturale a generat şi un val de sinucideri. Mulţi intelectuali
renumiţi, incluzându-i pe Lao She, Fu Lei, Jian Bozan, Wu Han şi Chu
Anping şi-au pus capăt vieţii în etapa de început a Revoluţiei
Culturale.
Revoluţia Culturală a fost cea mai delirantă perioadă „de stânga” din
China. Omorul devenise o cale de avansare, lumea îşi arăta astfel
poziţia revoluţionară; aşa că masacrul „inamicilor de clasă” a fost
extrem de violent şi brutal.
Politica de „reformă şi deschidere” a promovat în mare măsură
circulaţia informaţiei, ceea ce a făcut posibil ca mulţi reporteri
străini să fie martori la masacrul din Piaţa Tiananmen în 1989 şi să
transmită reportaje televizate care arătau tancuri gonind şi zdrobind
studenţii, omorându-i.
Zece ani mai târziu, la 20 iulie 1999, Jiang Zemin începea suprimarea
Falun Gong. Spre sfârşitul lui 2002, informaţii interne provenite din
surse guvernamentale chineze confirmau muşamalizarea a peste 7.000 de
morţi în centre de detenţie, lagăre de muncă forţată, închisori şi
spitale psihiatrice, cu o medie de şapte oameni ucişi pe zi.
În zilele noastre PCC tinde să omoare considerabil mai puţin decât în
trecut când omora milioane sau zeci de milioane. Există două motive
importante care au determinat acest lucru. Pe de o parte, Partidul a
degenerat minţile chinezilor cu natura sa de Partid, astfel încât
oamenii sunt acum mult mai supuşi şi mai cinici. Pe de altă parte,
datorită corupţiei excesive şi delapidărilor comise de oficiali PCC,
economia chineză a devenit o „economie de transfuzie”, şi depinde în
mare măsură de capitalul străin pentru a-şi susţine creşterea economică
şi stabilitatea socială. PCC îşi aminteşte bine sancţiunile economice
ce au urmat după masacrul din Piaţa Tiananmen, şi ştie că omorul făţiş
va avea ca rezultat o retragere a capitalului străin, care i-ar pune în
pericol regimul totalitar.
Însă PCC n-a renunţat niciodată la masacrele din spatele scenei, doar
că astăzi PCC nu-şi precupeţeşte nici un efort pentru a ascunde
mărturiile însângerate.
Masacre în Nordul Chinei în timpul războiului chino-japonez
Când a recomandat cartea Inamici în interior scrisă de preotul Raymond
J. De Jaegher, Hoover, fost preşedinte al SUA., comenta că ea a
demascat esenţa terorii mişcărilor comuniste. El a recomandat cartea
oricui dorea să înţeleagă o asemenea forţă malefică.
În această carte, De Jaegher istorisea întâmplări în care PCC folosea
violenţa pentru a înspăimânta oamenii şi a-i face să se supună. De
exemplu, într-o zi PCC a cerut tuturor să meargă în piaţa unui sat.
Învăţătorul a condus copiii de la şcoală în piaţă. Scopul adunării era
de a privi uciderea a 13 patrioţi, bărbaţi tineri. După anunţarea
învinuirilor fabricate împotriva victimelor, PCC a ordonat
învăţătorului înspăimântat să-i facă pe copii să cânte cântece
patriotice. În timpul cântecelor, pe scenă nu erau dansatori, ci un
călău ţinând în mână un cuţit ascuţit. Călăul era un soldat comunist
tânăr, robust şi sălbatic, cu braţe puternice. Soldatul s-a dus în
spatele primei victime, a ridicat rapid cuţitul mare şi ascuţit şi a
lovit în jos - şi primul cap a căzut la pământ. Sângele a ţâşnit ca o
fântână şi capul s-a rostogolit pe jos. Cântecul isteric al copiilor
s-a transformat într-un ţipăt haotic şi plânsete. Învăţătorul ţinea
măsura, încercând să menţină cântecul; clopoţelul său a fost auzit
sunând din nou şi din nou în haos.
Călăul a tăiat de 13 ori şi 13 capete au căzut la pământ. După aceea,
mai mulţi soldaţi comunişti s-au perindat pe rând şi au tăiat pieptul
victimelor, deschizându-l şi scoţând afară inimile, sărbătorind. Toată
brutalitatea a fost făcută în faţa copiilor. Copiii păliseră toţi
datorită terorii, şi unii începuseră să vomite. Învăţătorul a ocărât
soldaţii şi a aliniat copiii pentru a-i întoarce la şcoală.
Părintele De Jaegher a văzut deseori copii forţaţi să privească
omoruri. Copiii au devenit obişnuiţi cu scenele sângeroase şi
împietriţi în faţa omorurilor; unii chiar au început să savureze
senzaţia.
Când PCC a simţit că simplul omor nu era suficient de înspăimântător şi
tulburător, au inventat tot felul de torturi groaznice. De exemplu,
deţinuţii erau forţaţi să înghită o mare cantitate de sare şi nu erau
lăsaţi să bea nici un pic de apă – victima suferea până murea de sete;
unii deţinuţi erau dezbrăcaţi complet şi forţaţi să se rostogolească pe
sticlă spartă; erau deschise copci în râuri îngheţate, iarna, şi
victimele erau aruncate înăuntru – oamenii mureau prin îngheţ sau înec.
De Jaegher scria că un membru PCC din provincia Shanxi a inventat o
tortură teribilă. Într-o zi când cutreiera oraşul, s-a oprit în faţa
unui restaurant şi a privit fix o cuvă mare în care fierbea ceva. Mai
târziu a cumpărat câteva cuve gigantice şi a arestat imediat nişte
oameni care erau împotriva Partidului Comunist. În timpul judecăţii
sumare, cuvele au fost umplute cu apă clocotită. Trei victime au fost
dezbrăcate complet şi aruncate în cuve pentru a fierbe. La Pingshan, De
Jaegher a fost martor când un tată a fost jupuit de viu. Membrii PCC
i-au forţat fiul să privească şi să participe la tortura inumană, să-şi
vadă tatăl murind în chinuri cumplite şi să-i asculte ţipetele. Membrii
PCC au turnat oţet şi acid peste corpul tatălui şi apoi toată pielea
i-a fost jupuită. Au început de la spate, apoi în sus către umeri şi
pielea de pe tot corpul său a fost jupuită, lăsând intactă numai pielea
capului. Tatăl a murit în câteva clipe.
1
IX GĂRZILE ROŞII
Teroarea Roşie în timpul perioadei „August Roşu” şi canibalismul din
Guangxi
După câştigarea controlului absolut asupra ţării, PCC n-a încetat deloc
violenţa. În timpul Revoluţiei Culturale violenţa a devenit mai mare.
În 18 august 1966, Mao Zedong s-a întâlnit cu reprezentanţii Gărzii
Roşii în turnul din Piaţa Tiananmen. Song Binbin, fiica liderului
comunist Song Renqiong, a pus o emblemă a Gărzii Roşii pe mâneca lui
Mao Zedong. Când Mao Zedong a aflat numele lui Song Binbin – care
înseamnă blând şi politicos - el a spus „ne trebuie mai multă
violenţă”. Aşa că Song şi-a schimbat numele în Song Yaowu (care
înseamnă pur şi simplu „vreau violenţă”).
Atacuri armate violente s-au răspândit cu repeziciune în întreaga ţară.
Generaţia mai tânără, educată în spiritul ateist comunist, nu avea
frici sau griji. Sub conducerea directă a PCC şi ghidaţi de
instrucţiunile lui Mao Zedong, Gărzile Roşii, fanatice, ignorante şi
considerându-se deasupra legii, au început să bată oameni şi să
jefuiască în întreaga ţară. În multe zone, toate cele „cinci clase
negre” (proprietari de pământ, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente
rele şi cei de dreapta) şi membrii familiilor lor erau desfiinţaţi
conform politicii de genocid. Un exemplu tipic era judeţul Daxing de
lângă Beijing, unde în perioada 27 august - 1 septembrie 1966, un număr
total de 325 de oameni au fost ucişi în 48 de brigăzi ale celor 13
Comune Populare. Dintre cei ucişi, cei mai bătrâni erau în vârstă de 80
de ani şi cei mai tineri aveau numai 38 de zile. 22 de familii au fost
exterminate total.
Omorul prin linşare era ceva obişnuit. Pe strada Shatan, un grup de
bărbaţi din Gărzile Roşii au bătut cu lanţuri de metal şi curele de
piele o femeie bătrână până când nu s-a mai putut mişca; totuşi o
membră a Gărzilor Roşii a găsit necesar să sară pe corpul bătrânei şi
pe stomacul ei. Bătrâna a murit acolo…. În apropiere de Chongwenmeng,
când Gărzile Roşii au percheziţionat casa soţiei proprietarului de
pământ (o văduvă singură), au forţat fiecare vecin să aducă o
oală cu
apă fierbinte şi i-au turnat apa clocotită pe gât bătrânei până ce
corpul i-a fost opărit. După mai multe zile bătrâna a fost găsită
moartă în cameră, corpul fiindu-i acoperit de viermi… Existau multe căi
de omor, incluzând bătaia cu bastoane, tăierea cu secerile şi
strangularea cu frânghii… Modul de omorâre a copiilor era cel mai
brutal: ucigaşul punea un picior pe piciorul copilului şi trăgea de
celălalt picior, rupând copilul în două (Investigaţie asupra Masacrului
din Daxing de Yu Luowen).
Canibalismul din Guangxi a fost chiar mai inuman decât masacrul Daxing.
Scriitorul Zheng Yi, autor al cărţii Memorialul stacojiu descria
canibalismul ca având trei faze.
Prima fază era la început când teroarea era ascunsă şi lugubră.
Cronicile judeţene descriu o scenă tipică: la miezul nopţii, ucigaşii
au mers în vârful picioarelor şi şi-au ales victima; au tăiat-o şi i-au
scos inima şi ficatul. Pentru că erau lipsiţi de experienţă şi
speriaţi, i-au luat din greşeală plămânul, aşa că au trebuit să se
întoarcă. După ce au gătit inima şi ficatul, unii au adus lichior de
acasă, unii mirodenii; apoi au mâncat organele umane în linişte, la
lumina focului din cuptor.
A doua fază a fost vârful, când teroarea devenise deschisă, publică. În
timpul acestei faze ucigaşii veterani căpătaseră experienţă în
extragerea inimii şi ficatului, păstrând victima cât mai mult timp în
viaţă; îşi predau tehnicile, rafinându-le spre perfecţiune. De exemplu
când tăia şi deschidea o persoană (vie), ucigaşul trebuia doar să facă
o cruce pe abdomenul victimei, apoi să păşească pe corpul acesteia
(dacă victima era legată de un copac, ucigaşul băga genunchiul în
partea de jos a abdomenului), iar inima şi celelalte organe cădeau jos,
pur şi simplu. Ucigaşul şef căpăta inima, ficatul şi organele genitale,
iar ceilalţi luau ce rămânea. Aceste scene impresionante şi
înspăimântătoare erau însoţite de fluturarea steagurilor şi strigarea
de lozinci.
A treia fază a fost nebunia. Canibalismul devenise o mişcare de masă,
larg răspândită. În districtul Wuxuan, oamenii mâncau ca nebunii alţi
oameni, asemenea câinilor sălbatici care mănâncă hoituri în timpul
epidemiilor. Deseori victimele erau mai întâi „criticate public”, după
care urma automat omorul şi actul de canibalism. Imediat ce victima
cădea la pământ, moartă sau vie, oamenii îşi luau cuţitele pe care le
aveau pregătite şi o înconjurau, tăind orice parte din corp pe care o
puteau apuca. În timpul acestei faze, cetăţenii obişnuiţi erau toţi
implicaţi în canibalism. Uraganul „luptei de clasă” spulberase orice
sens de păcat şi natură umană din minţile oamenilor. Canibalismul se
răspândea ca o epidemie şi oamenii luau parte la ospăţuri canibalice.
Orice parte a corpului uman era comestibilă: inima, muşchii, ficatul,
rinichii, coatele, picioarele şi tendoanele. Corpurile umane erau
preparate în diverse feluri, inclusiv prin fierbere, la abur, călire în
tigaie, la cuptor, prăjire, şi grătar… Oamenii beau lichior sau vin şi
jucau jocuri în timp ce mâncau corpuri umane. În timpul perioadei de
maxim a acestei mişcări chiar şi bufetul expres al celei mai înalte
organizaţii guvernamentale, Comitetul Revoluţionar al districtului
Wuxuan, oferea mâncare din oameni.
Vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că un astfel de festival de canibalism
era un simplu comportament neorganizat al oamenilor. PCC era o
organizaţie totalitară care controla fiecare celulă socială în parte.
Fără încurajare şi manipulare din partea PCC, mişcarea canibalistă nu
ar fi avut loc nicicum.
Un cântec scris de PCC pentru a se lăuda spunea „Vechea societate a
schimbat oamenii în strigoi, noua societate a schimbat strigoii în
oameni”. Oricum, aceste omoruri şi ospăţuri canibalice ne arată că PCC
putea schimba o fiinţă umană într-un monstru sau demon, pentru că
PCC
însuşi este mai teribil decât orice monstru sau demon.
Exportul revoluţiei; uciderea oamenilor în străinătate.
Pe lângă faptul că PCC omora cu plăcere folosind diverse metode în
interiorul Chinei şi Partidului, PCC a mai participat şi la
uciderea
oamenilor din afara ţării, inclusiv a chinezilor de peste ocean,
exportând „Revoluţia”. Un exemplu tipic sunt Khmerii Roşii.
Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a existat în Cambogia numai
patru ani. Cu toate acestea, în această ţară mică, cu o populaţie de
numai 8 milioane, din 1975 până în 1978 au fost ucişi mai mult de 2
milioane.
Crimele Khmerilor Roşii sunt fără de număr, iar noi nu le vom discuta
aici. Trebuie însă să vorbim despre legătura lor cu PCC.
Pol Pot îl venera pe Mao Zedong . Începând cu 1965 el a vizitat China
de patru ori pentru a asculta personal învăţăturile lui Mao Zedong.
Începând din noiembrie 1965 Pol Pot a stat în China trei luni. Chen
Boda şi Zhang Chunqiao au discutat cu el teorii precum: „puterea
politică creşte din ţeava puştii”, „lupta de clasă”, „dictatura
proletariatului” ...etc. Mai târziu acestea au devenit fundamentul
felului în care Pol Pot a condus Cambogia. După ce s-a întors în
Cambogia, Pol Pot a schimbat numele partidului său în Partidul Comunist
Cambogian şi a fondat baze revoluţionare după modelul PCC de încercuire
a oraşelor pornind de la sate.
În 1968 Partidul Comunist Cambogian a fondat oficial o armată. La
sfârşitul anului 1969 ea avea puţin peste 3.000 de oameni. Însă în
1975, înainte să atace şi ocupe Phnom Penh, devenise o forţă de luptă
curajoasă şi bine echipată, de 80.000 de soldaţi. Aceasta s-a datorat
în întregime sprijinului primit din partea PCC. În cartea Document
despre susţinerea Vietnamului şi lupta cu America, Bang Xiangen[25]
spune că în 1970 i-a dat lui Pol Pot echipament militar pentru 30.000
de soldaţi. În aprilie 1975 Pol Pot a cucerit capitala Cambogiei şi
două luni mai târziu s-a dus la Beijing să facă o vizită PCC şi să
asculte instrucţiunile. Este clar că dacă crimele Khmerilor Roşii n-ar
fi fost sprijinite ideologic de teoriile PCC şi sprijinite material,
ele nu s-ar fi putut întâmpla.
După ce Partidul Comunist Cambogian i-a ucis pe cei doi fii ai
Prinţului Sihanouk, l-a trimis la ordinele lui Zhou Enlai pe Sihanouk
la Beijing. Se ştie că Partidul Comunist Cambogian ucidea tot ce mişca
pentru a preveni orice problemă posibilă. Dar la cererea lui Zhou
Enlai, Pol Pot s-a supus fără întârziere.
Zhou Enlai l-a putut salva pe Sihanouk cu un cuvânt, dar PCC n-a
obiectat atunci când Partidul Comunist Cambogian a ucis mai mult de
200.000 de chinezi. Pe vremea aceea chinezii din Cambogia au mers la
Ambasada Chineză pentru ajutor, iar ambasada i-a ignorat.
În mai 1988, când în Indonezia a avut loc uciderea în masă şi violarea
celor de etnie chineză, PCC n-a scos o vorbă. N-a oferit nici un ajutor
şi chiar a blocat ştirile în interiorul Chinei. Se pare că guvernului
chinez nu i-a păsat deloc de soarta chinezilor din afara Chinei; n-a
oferit nici măcar asistenţă umanitară.
X IDEOLOGIA OMORULUI ÎN PCC
PCC susţine că este talentat şi creativ în dezvoltarea
marxism-leninism-ului, dar în realitate PCC a dezvoltat creativ o
răutate fără precedent în istorie şi în întreaga lume. Foloseşte
ideologia comunistă a unităţii sociale pentru a înşela publicul şi
intelectualii. Foloseşte ştiinţa şi tehnologia pentru a submina
credinţa şi pentru a promova ateismul total. Foloseşte comunismul
pentru a nega proprietatea privată şi foloseşte teoria şi practica lui
Lenin de revoluţie violentă pentru a conduce ţara. În acelaşi timp,
combină şi a întăreşte şi mai mult partea mai malefică a culturii
chineze - cea care a deviat de la tradiţiile chineze.
PCC a inventat o întreagă teorie şi un cadru de „revoluţie” şi
„revoluţie continuă” sub dictatura proletariatului; a folosit acest
sistem pentru a schimba societatea şi pentru a asigura dictatura
Partidului. Teoria sa are două părţi - baza economică şi suprastructura
sub dictatura proletariatului, în care baza economică determină
suprastructura, iar suprastructura acţionează la rândul său asupra
bazei economice. Pentru a întări suprastructura şi mai ales puterea
Partidului, trebuie pornită revoluţia, de la baza economică, ceea ce
implică:
1. omorârea proprietarilor de pământ, pentru a rezolva relaţiile de
producţie la ţară
2. omorârea industriaşilor, pentru a rezolva relaţiile de producţie în
oraşe.
În cadrul suprastructurii, omorul este comis în mod repetat pentru a
menţine controlul ideologic absolut al Partidului. Asta implică:
1. Rezolvarea problemei atitudinii politice a intelectualilor faţă de
Partid. De-a lungul unei lungi perioade de timp, PCC a lansat multiple
campanii pentru reformarea gândirii intelectualilor. Au fost acuzaţi de
individualism burghez, ideologie burgheză, puncte de vedere apolitice,
ideologie nepărtinitoare, liberalism, etc. PCC a dezbrăcat
intelectualii de demnitatea lor spălându-le creierul şi eliminându-le
conştiinţa. PCC a eliminat aproape complet gândirea independentă şi
multe alte calităţi ale intelectualilor, incluzând tradiţia prin care
aceştia apărau dreptatea şi îşi dedicau viaţa pentru a susţine
dreptatea. Tradiţia ne învăţa: „să nu cazi în excese când eşti bogat
sau onorat, să nu te abaţi de la scopul tău când eşti sărac şi obscur
şi nici să nu te apleci în faţa unei forţe superioare”; „trebuie să ai
mai întâi grijă de stat şi la urmă să îţi pretinzi porţia de fericire”;
„fiecare om obişnuit trebuie să se simtă responsabil de succesele şi
eşecurile naţiunii sale”; „în umbră, un cavaler îşi cultivă persoana;
când este pus pe scenă, el îşi ajută ţara”.
2. Lansarea unei revoluţii culturale şi uciderea oamenilor în scopul
câştigării conducerii culturale şi politice absolute. PCC a mobilizat
campanii de masă în interiorul şi exteriorul Partidului, începând
omorurile în domeniul literaturii, artei, teatrului, istoriei şi
educaţiei. PCC şi-a îndreptat mai întâi atacurile asupra mai multor
celebrităţi: „Satul celor trei familii”, Liu Shaoqi, Wu Lao She şi Jian
Bozan. Mai târziu numărul celor ucişi a crescut la „un mic grup în
interiorul Partidului” şi un „un mic grup în interiorul armatei” şi în
final omorul a escaladat din interiorul Partidului şi armatei
ameninţând oamenii din întreaga ţară. Luptele armate eliminau corpurile
fizic, atacurile culturale omorau spiritul oamenilor. A fost o perioadă
extrem de violentă şi haotică sub controlul PCC. Latura malefică a
naturii umane a fost amplificată la maximum de nevoia Partidului de a
reînvia puterea aflată în criză. Oricine putea ucide în mod arbitrar în
numele „revoluţiei” şi al „apărării liniei revoluţionare a tovarăşului
Mao”. A fost un exerciţiu naţional fără precedent de eliminare a
naturii umane.
3. La 4 iunie 1989 PCC a tras în studenţii din Piaţa Tiananmen ca
răspuns la cererile democratice ce au urmat după Revoluţia Culturală.
Aceasta a fost prima dată când armata PCC a ucis civili în public, cu
scopul de a suprima protestul oamenilor împotriva delapidării şi
înşelăciunilor comise de oficialii guvernului şi oamenii de afaceri, cu
scopul a suprima cererile de libertate a presei, de libertate a
cuvântului şi a adunării. În timpul masacrului, pentru a instiga ura
între armată şi civili, PCC chiar a înscenat incendierea vehiculelor
militare şi omorârea soldaţilor, orchestrând tragedia în care Armata
„Poporului” îşi masacra propriul popor.
4. Uciderea celor cu credinţe diferite. Credinţa este filonul vieţii în
PCC. Pentru ca erezia sa să poată înşela oamenii, la începutul
dominaţiei sale, PCC a început să elimine toate religiile şi sistemele
de credinţă. Când a dat piept cu o credinţă spirituală într-o eră nouă
– Falun Gong – PCC şi-a scos din nou cuţitul de măcelar. Strategia PCC
este de a profita de pe urma principiilor Falun Gong de „Adevăr,
Compasiune şi Toleranţă” şi de faptul că practicanţii nu mint, nu
folosesc violenţa şi nu vor să cauzeze instabilitate socială. După ce a
căpătat experienţă în persecutarea Falun Gong, PCC a început să-i
elimine pe cei de alte credinţe şi mai vârtos. În acest caz Jiang Zemin
şi PCC însuşi au ieşit la scenă deschisă pentru a ucide, în loc să
folosească intermediari.
5. Omorârea oamenilor pentru a muşamaliza. Dreptul oamenilor la
informaţie este un alt punct slab al PCC. PCC omoară oameni şi pentru a
bloca informaţia. În trecut „ascultarea emisiunilor radio ale
inamicului” era o crimă pedepsită cu detenţie. Acum, ca răspuns la
multiplele cazuri în care sistemul de televiziune chinez a fost
interceptat pentru a explica adevărul despre persecutarea Falun Gong,
Jiang Zemin a emis ordinul secret de a „omorî pe loc, fără milă”. Liu
Chengjun care a realizat o asemenea intercepţie, a fost omorât prin
tortură. PCC a mobilizat „Biroul 610” (o organizaţie similară
Gestapo-ului din Germania Nazistă, care a fost creată pentru a
persecuta Falun Gong), poliţia, procurori, tribunale şi un sistem masiv
de poliţie pe internet pentru a controla fiecare mişcare a oamenilor.
6. Privarea oamenilor de dreptul la viaţă de dragul intereselor sale.
Teoria revoluţiei continue a PCC implică faptul că acesta nu va renunţa
la putere. În prezent delapidarea şi corupţia din interiorul PCC s-au
transformat în conflicte între conducerea absolută a Partidului şi
dreptul la viaţă al oamenilor. Când lumea se organizează pentru a-şi
apăra drepturile legale, PCC foloseşte violenţa, agitându-şi cuţitul de
măcelar spre aşa-numitele „căpetenii” ale acestor mişcări. În acest
scop PCC a pregătit deja peste un milion de poliţişti înarmaţi. Astăzi,
PCC este mult mai bine pregătit să ucidă decât în timpul masacrului din
Tiananmen în 1989, când a trebuit să-şi mobilizeze temporar armata.
Oricum, în timp ce forţează poporul să meargă spre prăpastie, PCC
însuşi se îndreaptă pe un drum fără ieşire. A ajuns într-un stadiu
extrem de suspiciune, încât „ia copacii şi iarba drept duşmani când
bate vântul”, cum spune o zicală chineză.
Putem observa astfel că PCC are natura unui spectru malefic. Nu
contează cum se schimbă într-un anumit moment şi loc, PCC nu-şi va
schimba istoria de ucigaş - a ucis oameni în trecut, ucide oameni în
prezent şi va continua să ucidă şi în viitor
Diferite metode de omor folosite în circumstanţe diferite
a. Propaganda
PCC a folosit diverse căi pentru a omorî, depinzând de perioada de
timp. În cele mai multe situaţii PCC a creat propagandă înainte de a
ucide. A spus deseori că „numai omorând poţi calma indignarea
populaţiei”, ca şi cum oamenii i-ar fi cerut să ucidă. În realitate
această „indignare publică” era stârnită de PCC.
Piesa „Fata cu părul alb”, o grotească distorsionare a unei legende
populare, poveştile contrafăcute despre colectarea chiriei şi despre
temniţe din piesa „Liu Wencai” erau folosite ca unelte pentru a „educa”
poporul să urască proprietarii de pământ. De obicei PCC îşi demonizează
inamicii, aşa cum a făcut în cazul fostului preşedinte Liu Shaoqi. Un
alt exemplu în acest sens este înscenarea, de către PCC, a incidentului
de aşa-zisă „autoincendiere” din Piaţa Tiananmen în ianuarie 2001, care
a fost folosit pentru a incita populaţia la ură împotriva Falun Gong,
după care a urmat înteţirea campaniei masive de genocid împotriva Falun
Gong. Nu numai că PCC nu şi-a schimbat metodele de omor - le-a mai şi
perfecţionat, folosindu-se de noua tehnologie informatică. În trecut
PCC putea să înşele numai poporul chinez, dar acum înşeală oamenii din
întreaga lume.
b. Incitarea la omor a maselor
PCC nu numai că omoară oameni folosindu-şi aparatul dictatorial, dar
mai şi incită oamenii să se omoare unii pe alţii. Dacă la începutul
campaniilor, PCC ţinea cont de unele reguli şi legi, în momentul când
incita lumea să se alăture, nimic nu mai putea opri masacrul. De
exemplu atunci când PCC a aplicat reforma agrară, orice comitet de
reformă a pământului putea decide viaţa şi moartea proprietarilor de
pământ.
c. Distrugerea spiritului înaintea
distrugerii fizice
O altă metodă de omor este zdrobirea spiritului înainte de omorârea
corpului uman. În istoria Chinei nici măcar extrem de nemiloasa şi
ferocea dinastie Qin (221 – 207 î. C.) n-a distrus spiritul oamenilor.
PCC n-a dat niciodată oamenilor şansa să moară ca martiri. Au născocit
campanii de genul „indulgenţei faţă de cei care mărturisesc şi
pedepsirea severă a celor ce se opun” şi „plecarea capului şi
acceptarea crimei este singura cale de ieşire”. PCC forţează oamenii să
renunţe la propriile gânduri şi credinţe, făcându-i să moară ca nişte
câini, fără demnitate; o moarte demnă îi încurajează pe urmaşi. PCC
poate realiza scopul de „educare” a admiratorilor victimelor sale numai
când acestea mor în umilinţă şi ruşine. PCC persecută Falun Gong cu o
cruzime şi violenţă extremă pentru că practicanţii Falun Gong îşi
consideră credinţa mai importantă decât viaţa. Când PCC a fost
incapabil să le distrugă demnitatea, a făcut tot ce a putut pentru a le
tortura corpurile.
d. Omorârea prin alianţă şi înstrăinare
Când omoară oameni, PCC foloseşte atât „morcovul” cât şi „băţul” -
împrietenindu-se cu unii şi înstrăinându-i pe alţii. PCC încearcă mereu
să atace o „mică parte a populaţiei” folosind proporţia de 5%.
„Majoritatea” populaţiei (95%) este mereu bună, mereu obiectul
„educaţiei”. O astfel de „educaţie” constă în teroare şi protecţie.
Educaţia prin teroare foloseşte frica şi demonstrează că cei ce se opun
PCC nu sfârşesc bine, făcându-i să stea liniştiţi pe cei care au de
gând să atace Partidul. Educarea prin „protecţie” lasă oamenii să
înţeleagă că dacă merită încrederea PCC şi rămân alături de PCC, nu
numai că vor fi în siguranţă dar au o şi şansă bună de a fi promovaţi
sau de a câştiga alte beneficii. Lin Biao[35] spunea: „O mică parte
[suprimată] astăzi, o mică parte mâine, în curând vor însuma o parte
mare”. Cei care se bucură că supravieţuiesc unei mişcări devin deseori
victime ale următoarei.
e. Înnăbuşirea în faşă a eventualelor
ameninţări; uciderile secrete în afara legii.
Recent PCC a dezvoltat o metodă de înnăbuşire în faşă a problemelor şi
de omor secret, în afara legii. Deoarece grevele muncitorilor şi
protestele ţăranilor devin tot mai frecvente în diverse zone, PCC
elimină mişcările înainte ca ele să se poată dezvolta, arestând
aşa-numitele „căpetenii” şi condamnându-i cu pedepse aspre. Un alt
exemplu: în timp ce libertatea şi drepturile omului au devenit o
tendinţă comun recunoscută în întreaga lume, PCC n-a condamnat nici un
practicant de Falun Gong la pedeapsa cu moartea; dar sub instigarea
făcută de Jiang Zemin care afirma că „nimeni nu va fi tras la
răspundere dacă omoară practicanţi Falun Gong”, practicanţii Falun Gong
au fost de obicei torturaţi până la moarte, peste tot în ţară. Totuşi
Constituţia Chinei stipulează dreptul cetăţenilor la apel dacă cineva a
suferit o nedreptate. Cu toate acestea PCC foloseşte poliţişti în civil
şi angajează criminali locali pentru a-i opri, aresta şi trimite înapoi
acasă pe cei care fac apel, chiar punându-i în lagăre de muncă.
f. Omorârea unuia pentru a-i
avertiza pe ceilalţi
Persecutarea lui Zjang Zjixin şi Yu Luoke şi Lin Zhao[36] sunt asemenea
exemple.
g. Folosirea suprimărilor pentru a
ascunde adevărul despre crimă
De obicei celebrităţile de calibru internaţional sunt amuţite, dar nu
omorâte de PCC. Scopul este muşamalizarea crimelor comise faţă de cei
care nu atrag atenţia publicului. De exemplu, în timpul campaniei de
suprimare a reacţionarilor, PCC n-a omorât generali KMT cu grade
superioare ca Long Yun, Fu Zuoyi şi Du Yuming, în schimb a omorât
ofiţeri KMT cu grade mai mici şi soldaţi.
Omorurile înfăptuite de PCC de-a lungul unei lungi perioade de timp au
deformat sufletele chinezilor. Acum, în China, mulţi au tendinţa să
ucidă. Când teroriştii au atacat S.U.A. la 11 septembrie 2001, mulţi
chinezi au ovaţionat atacurile pe web-site-urile chineze de discuţii.
Pretutindeni se auzeau susţinătorii unui „război total”, făcând oamenii
să tremure de frică.
XI CONCLUZIE
Datorită blocadei informaţionale create de PCC, nu putem şti exact câţi
oameni au murit în urma diverselor campanii de persecuţie apărute în
timpul tiraniei sale. Cel puţin 60 milioane de oameni au murit în
mişcările pomenite anterior. În plus PCC a ucis şi minorităţi etnice în
Xinjiang, Tibet, Mongolia Centrală, Yunnan şi alte locuri; informaţii
despre aceste incidente sunt dificil de strâns. Washington Post estima
la un moment dat că numărul oamenilor persecutaţi şi omorâţi de Partid
se ridică la 80 milioane.
În afară de morţi, nu putem şti câţi au fost mutilaţi, câţi s-au
îmbolnăvit mental, câţi au fost înfuriaţi ori terorizaţi de persecuţia
pe care au suferit-o. Fiecare moarte în parte este o tragedie amară
care lasă în urmă o agonie nesfârşită membrilor familiei victimelor.
După cum scria Yomiuri News din Japonia, guvernul central chinez a
început un studiu privind numărul victimelor din timpul Revoluţiei
Culturale, în 29 de provincii şi municipalităţi, aflate direct sub
tutela Guvernului Central. Rezultatele arătau că aproape 600 milioane
de oameni au fost persecutaţi ori învinuiţi în timpul Revoluţiei
Culturale, ceea ce însemna aproape jumătate din populaţia Chinei.
Stalin spunea că moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui
milion este numai o statistică. Când lui Li Jingquan, fostul secretar
de Partid al provinciei Sichuan, i s-a adus la cunoştinţă că oamenii
mor de foame, el a răspuns: „în ce dinastie n-au murit oameni?”. Mao
Zedong spunea: „victimele sunt inevitabile în orice luptă. Moartea
apare deseori”. Aceasta este concepţia comunist-ateistă despre viaţă.
Iată de ce 20 de milioane de oameni au murit ca rezultat al persecuţiei
din perioada regimului lui Stalin – 10% din populaţia fostei URSS. PCC
a ucis cel puţin 80 de milioane de oameni – cam tot 10 % din populaţia
Chinei [la sfârşitul Revoluţiei Culturale]. Khmerii Roşii au omorât 2
milioane de oameni - un sfert din populaţia Cambogiei la acea vreme. În
Coreea de Nord numărul morţilor din cauza foametei se estimează la
peste un milion. Toate acestea sunt datorii sângeroase ale partidelor
comuniste.
Cultele malefice sacrifică oamenii şi le folosesc sângele pentru a
venera spectre malefice. Încă de la începuturile sale, Partidul
Comunist a ucis oameni - când nu-i putea ucide pe cei din afara
Partidului, îşi omora proprii membri – de dragul „luptei de clasă”,
„luptei dintre partide” şi a altor înşelătorii. A sacrificat pe altarul
cultului său malefic chiar proprii secretari generali, mareşali,
generali, miniştri şi alţii.
Mulţi cred că PCC ar trebui să i se acorde timp pentru a se corija,
spunând că acum îşi ţine omorurile în frâu. În primul ucigaşul este
ucigaş indiferent dacă omoară o singură persoană. Pe lângă asta,
deoarece omorul este una dintre metodele folosite pentru a conduce
regimul bazat pe teroare, PCC va omorî mai mult sau mai puţin, după
nevoie. Omorul comis de PCC este în general imprevizibil. Când
poporului îi lipseşte un puternic sentiment de teamă, PCC va omorî mai
mult pentru a creşte sentimentul de teroare, când oamenii sunt deja
înfricoşaţi, uciderea unora poate menţine sentimentul de teroare; când
oamenii nu ştiu altceva decât frica faţă de PCC, atunci sunt doar
ameninţaţi - omorurile nemaifiind necesare - va fi suficient pentru
PCC. După ce a trecut prin nenumărate campanii politice şi de
eliminare, poporul şi-a creat un reflex condiţionat ca răspuns la
teroarea PCC. Atunci nici măcar nu mai este nevoie ca PCC să menţioneze
omorul, tonul aparaturii de propagandă care critică în masă este
suficient să le amintească oamenilor teroarea.
PCC va regla intensitatea cu care omoară în funcţie de schimbările
sentimentului de teroare al poporului. Magnitudinea omorului în sine nu
este ţinta PCC; cheia este crima consecventă de dragul menţinerii
puterii. PCC n-a devenit mai blând. Nici nu şi-a lăsat jos cuţitul de
măcelar; doar că poporul a devenit mai supus. Atunci când poporul se
ridică pentru a cere ceva ce trece dincolo de toleranţa PCC, PCC nu va
ezita să omoare.
Omorul la întâmplare dă rezultate maxime atunci când omori pentru a
menţine puterea. În precedentele campanii ucigaşe de scară largă, în
mod intenţionat PCC a ţinut vagă identitatea victimelor, acuzaţiile
care li s-au adus şi felul în care se atribuiau pedepsele pentru
diversele grade de „vină”. Pentru a evita să devină ţinte ale omorului,
oamenii se limitează într-o „zonă sigură” bazându-se pe judecata
proprie. O astfel de „zonă sigură” era uneori mai îngustă chiar decât
cea pe care PCC intenţiona s-o demarcheze. Acesta este motivul pentru
care în fiecare mişcare, oamenii au tins să acţioneze mai degrabă de
stânga decât de dreapta. Ca rezultat campaniile sunt deseori „mărite”
dincolo de dimensiunile lor planificate, pentru că oamenii la diferite
niveluri îşi impun voluntar restricţii pentru a-şi asigura
supravieţuirea. Cu cât este mai jos nivelul cu atât mai teribilă devine
mişcarea. O astfel de intensificare voluntară a terorii în întreaga
societate ia naştere datorită cerinţei ca omorurile să fie aleatoare.
În lunga sa istorie criminală, PCC s-a metamorfozat devenind un ucigaş
în serie depravat. Prin crime îşi satisface sentimentul pervers de
putere supremă care decide viaţa şi moartea oamenilor. Prin omor îşi
alină cea mai adâncă teamă. Prin crime suprimă neliniştea socială şi
nemulţumirile cauzate de crimele anterioare. Datoriile sângeroase ale
PCC fac astăzi imposibilă orice ieşire benevolentă din impas. Pentru
a-şi menţine existenţa până în momentul final, PCC se mai poate bizui
doar pe presiunea intensă şi pe conducerea totalitară. În ciuda
faptului că ocazional se deghizează, reabilitând victimele crimelor
sale, natura însetată de sânge a PCC nu s-a schimbat niciodată. Va fi
chiar mai puţin probabil să se schimbe în viitor.
PCC DUPA MOARTEA LUI MAO
Ce ar face China fără Partidul Comunist?
Pentru că PCC degenerează, oamenii descoperă pe neaşteptate că de
decenii, spectrul malefic al PCC, cu mijloacele lui viclene mereu
schimbătoare, şi-a infiltrat elementele malefice în fiecare aspect al
vieţii oamenilor obişnuiţi.
Când a murit Mao Zedong, mulţi chinezi au plâns amarnic în faţa
portretului său şi s-au întrebat „Cum poate continua China fără
preşedintele Mao?”. Ironic, douăzeci ani mai târziu, când lumea pune
sub semnul întrebării legitimitatea politică a Partidului Comunist, PCC
a răspândit o nouă campanie de propagandă, lansând din nou întrebarea
„Ce ar face China fără Partidul Comunist?”
În realitate, controlul politic total al PCC ne-a marcat atât de adânc
cultura şi modul de gândire încât chiar şi criteriul cu care judecăm
PCC este creat de PCC. Dacă în trecut PCC a controlat oamenii
infiltrându-i cu elementele sale, acum PCC a ajuns să recolteze ce a
sădit, din moment ce lucrurile introduse în minţile oamenilor au fost
digerate şi absorbite de toate celulele lor. Oamenii gândesc conform
logicii PCC şi se pun pe ei înşişi în locul PCC atunci când judecă
binele şi răul. Cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989,
unii spun: „Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit
protestul cu tancuri”. În persecuţia Falun Gong, unii spun: „Dacă eu aş
fi Jiang Zemin, şi eu aş elimina Falun Gong”. Cu privire la
interzicerea libertăţii de expresie, unii spun: „Dacă eu aş fi PCC, aş
face la fel”. Adevărul şi conştiinţa au dispărut, rămânând doar
„logica” PCC. Aceasta a fost consecinţa metodelor extrem de urâte şi
dure folosite de PCC. Cât timp PCC continuă să-şi introducă toxinele
morale în minţile oamenilor, poate obţine energie pentru a se susţine
în continuare.
„Ce ar face China fără PCC?” Acest mod de gândire se potriveşte perfect
dorinţei PCC ca oamenii să judece conform logicii Partidului.
China a răzbit prin cei 5.000 ani de istorie fără PCC; nici o ţară din
lume nu şi-ar opri dezvoltarea socială din cauza prăbuşirii unui anumit
regim. Însă după decenii de dictatură a PCC, oamenii nu mai realizează
acest fapt. Propaganda prelungită a PCC a antrenat oamenii să creadă că
Partidul este mama lor. Politicile omniprezente ale PCC au făcut ca
oamenii să leşine când îşi imaginează cum ar fi vieţile lor fără PCC.
China nu s-a prăbuşit fără Mao Zedong; s-ar prăbuşi China fără PCC!?
Bibliografie
- „Istoria ilustrată a COMUNISMULUI”, enciclopedia Rao
- „The Little Red Book” Mao Zedong
- www.wikipedia.ro
- Atlas „Lumea diplomatică”
- Scrisoarea lui Mao Zedong către soţia lui, Jiang
Qing, în 1966
Cuprins
PARTIDUL COMUNIST CHINEZ ŞI MAO ZEDEONG
I ÎNFRÂNGEREA COMUNISMULUI CHINEZ………………………………2
II MAO ZEDONG………………………………………………………………3
III CHINA- MARŞUL CEL LUNG AL COMUNIŞTILOR……………………
IV REVOLUŢIA CHINEZĂ……………………………………………………6
V CHINA ŞI MARELE SALT ÎNAINTE……………………………………..7
VI CONFLICTUL CHINEZO-SOVIETIC……………………………………..7
VII CHINA MARELE SALT ÎNAINTE - COMUNELE POPULARE………...8
VIII DE LA MARELE SALT ÎNAINTE LA MAREA FOAMETE……………9
IX GĂRZILE ROŞII…………………………………………………………....12
X IDEOLOGIA OMORULUI ÎN PCC………………………………………...14
XI CONCLUZIE………………………………………………………………..17
Bibliografie ……………………………………………………………………….20
Cuprins…………………………………………………………………………….21
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |