Evul mediu Categoria: Referat Istorie
Descriere: În cadrul acelei actiuni de recuperare, istoriografia a constatat, cu
oarecare surpriza, ca Evul Mediu nu a fost o cezura întunecata în
civilizatia europeana si ca în acest cadru se formase – uneori greu
identificabila - matricea multora dintre ideile si fenomenele societatii
moderne. Unii au mers pîna la a spune ca, de fapt, o veritabila
Renastere a început cu doua-trei secole mai devreme, chiar daca mai
modesta decît aceea, rasunatoare, din Italia secolelor XIV-XVI... |
|
||
|
|
|||
|
1 EVUL MEDIU Evul Mediu a fost o era care nu a avut si nu are o presa prea buna īn istorie. A fost multa vreme sufocat īntre admiratia pe care europeanul a avut-o pentru excelenta culturii clasice, greco-romane si resuscitarea ei īn Renastere, urmata de epoca - de asemenea stralucita pentru cultura europeana - a rationalismului si apoi a īncrederii manifestate īn secolul Luminilor īn virtutile ratiunii: nu numai de a descoperi adevarul, dar si de a transforma societatea īntr-un sens benefic. A trebuit sa treaca o vreme pīna cīnd Romantismul sa reabiliteze Evul Mediu, cu valorile lui sentimentale si artistice. Din acel moment, de pe la īnceputul secolului al XIX-lea, aceasta epoca si-a aflat un loc echilibrat īn sistemul de valori al trecutului. Totusi, gīndindu-ne bine, nu putem nega ca fata de Evul Mediu, pastram o usoara rezerva, īn raport cu admiratia pe care o nutrim īn continuare clasicitatii, fie antice, fie moderne si ca aceasta rezerva, chiar daca a fost corectata prin recuperarea pe care au savīrsit-o romantismul si istorismul care au urmat, si-a avut ratiunile sale. Īn cadrul acelei actiuni de recuperare, istoriografia a constatat, cu oarecare surpriza, ca Evul Mediu nu a fost o cezura īntunecata īn civilizatia europeana si ca īn acest cadru se formase – uneori greu identificabila - matricea multora dintre ideile si fenomenele societatii moderne. Unii au mers pīna la a spune ca, de fapt, o veritabila Renastere a īnceput cu doua-trei secole mai devreme, chiar daca mai modesta decīt aceea, rasunatoare, din Italia secolelor XIV-XVI. Printre ideile transmise posteritatii de Evul Mediu, se numara si unele cu privire la structura si organizarea statului. Pentru ca milenii de-a rīndul īn lumea orientala si īn cea antica – exceptiile fiind foarte putine – precum si, pīna recent, īn epoca moderna, statul se confunda cu conducerea unica, altfel spus cu monarhia, a vorbi despre ideologia statala medievala īnseamna, de fapt, a vorbi despre ideologia de stat monarhica. Īn Evul Mediu, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus – catastrofa regretabila, dupa opinia mea – problema care s-a pus īntre secolele V-XI a fost aceea a legitimarii noilor puteri politice. Acestea deoarece legitimitatea puterii romane, desi īntemeiata pe un magnific sistem de drept si pastrīnd o nostalgie īn mintile celor care o distrusesera, nu mai avea valabilitate de facto. Secole de-a rīndul sefii barbari instalati pe ruinele Imperiului Roman au tīnguit dupa excelenta puterii acestuia si, ori de cīte ori au avut ocazia, au īncercat sa o reīnvieze. Gesturile lor sacrale, īncoronarea la Roma a suveranilor franci sau germani si reluarea de catre ei a titlului fictiv si, īn fond, absurd pentru epoca lor, de “īmparati”, nu mai corespundea cu realitatile romane de odinioara.Statele fondate de semintiile barbare īn apusul Europei nu-si puteau īntemeia autoritatea decīt pe dreptul fortei si al cuceririi. Drept contestabil de catre oricine venea din urma, cu aceleasi pretentii. E adevarat, cronicile spun ca īnsasi elita primitiva barbara invoca pentru sine o anume origine divina sau cvasidivina, idee care īnsa nu s-a putut acredita suficient spre a se constitui īntr-un suport ideologico-politic. Īn mijlocul anarhiei generale se simtea necesitatea recurgerii la o autoritate unitara, care sa legitimeze „dreptul” elementar al fortei. Singura autoritate care supravietuise catastrofei Imperiului Roman si īncepuse a se consolida ca o institutie autonoma era biserica. Ea si-a pastrat o organizare relativ coerenta si o ideologie consecventa. Acestea, mai ales de la pontificatul papei Grigorie I cel Mare (590-604), s-au consolidat īn īntreg Occidentul.De aceea, cu cīt mai mult acesti sefi barbari vroiau sa-si legitimeze puterea, de exemplu īn fata Imperiului de Rasarit (Bizantin) ramas īn picioare, ei s-au īndreptat catre alianta cu autoritatea universalista a bisericii, a carei doctrina o īmbratiseaza pe rīnd. Si īn antichitate existase, si īnca din plin, tendinta de legitimare a puterii monarhice prin invocarea unei autoritati transcendente. Īn Evul Mediu, sefii barbari, aliati treptat cu biserica, au adaugat acestor traditii si pe unele venite dinspre gīndirea politica orientala. Traditii care, remodelate cu concursul bisericii, au creat ritualitati proprii. A fost, mai īntīi, asezarea pe crestetul monarhului a simbolului numit „coroana”, un instrument care putea fi īnsa, si el, rapit si īnsusit de cineva mai puternic. Si-atunci s-a ajuns la un alt act sacral care trebuia sa-l legitimeze definitiv de suveran: onctiunea. Ea se savīrsea de un reprezentant al bisericii, fie o data cu īncoronarea, fie separat de ea. Este īnca o traditie veche, ce ar putea proveni din Vechiul Testament, din textul cartii I a lui Samuil, īn care Iahve īi spune acestuia ca-i va trimite un tīnar pe care: "sa īl ungi capetenie poporului Meu". Act pe care, Samuil l-a si facut, asupra lui Saul, primul rege al vechilor evrei. Īn toata istoria Orientului asemenea momente revin din cīnd īn cīnd. Pīna si īn viata lui Iisus Hristos (Hristos īnseamna "cel uns") se īntīmpla ceva similar: varsarea pe crestetul lui Iisus a unui ulei parfumat, si cuvintele lui Iisus despre gestul savīrsit de Maria, sora lui Lazar cel īnviat din morti: "lasati-o sa faca acest lucru, pentru ca atīt timp cīt se va propovadui Evanghelia, despre ea si despre ceea ce a facut se va vorbi mereu".Onctiunea, ca act de legitimare a puterii regale medievale, are asadar o traditie īndelungata. Cīnd primul rege al francilor, Clovis, a fost īncoronat la Reims de Sfīntul Remigius, un porumbel apare, aducīnd o sticluta cu ulei sfintit. De la actul semi-legendar savīrsit asupra lui Clovis, obiceiul onctiunii s-a raspīndit īn tot Evul Mediu, fiind practicat de toti suveranii. 1 S-a mai simtit īn plus si necesitatea īntaririi legitimarii puterii monarhice prin fapte concrete atribuite ei. Persoana regala īncepe a fi creditata cu calitatea de a savīrsi miracole, ceea ce reprezinta, limpede, un īmprumut din Evanghelie, din faptele lui Iisus. Astfel, regalitatea franceza, īntrucītva si cea engleza, si-au atribuit calitatea vindecarii prin atingere cu mīna, a bolii numita adenita tuberculoasa, popular scrofuloza. S-a mai vehiculat si putinta vindecarii epilepsiei.Īn cazul regilor Frantei, ritualul atingerii cu mīna a bolnavilor se īntīlneste – e drept, tot mai sporadic – pīna la 1825!Istoricii au conchis ca alegerea acestor boli ca pasibile de vindecare s-a datorat caracterului lor recurent, ceea ce crea impresia unei tamaduiri, cel putin temporare. adica manifesta o tendinta si de retragere. La fel si cealalta boala grava, epilepsia. E interesant ca, la un moment dat, īnsasi biserica a protestat īmpotriva pretentiilor taumaturgice ale suveranului. Papa Grigore al VII-lea (1073-1085), initiatorul unei miscari energice de emancipare a bisericii de sub tutela laica, si chiar de afirmare a suprematiei asupra acesteia din urma, a sustinut ca un om nu poate savīrsi minuni, altfel decīt sub inspiratia si autoritatea divina. Aceeasi miscare gregoriana a introdus o distinctie īntre onctiunea sacerdotala, care consacra pe un slujitor al bisericii si cea laica, exercitata asupra unui suveran. Si prin aceasta se refuza, indirect, caracterul sacru si generator de miracole al persoanei regale īn sine. Rezistenta bisericii nu a putut infirma īnsa practicile īncetatenite, ele ramīnīnd īn continuare īn apanajul unor case regale. Divergentele biserica-regalitate, chiar daca faptul ar putea sa para surprinzator, au mers si mai departe. Biserica a sanctionat, prin acte formale si puterea laica - pretins absoluta – a regilor. Dar ea nu a acceptat niciodata ca aceasta putere avea dreptul sa dispuna cu totul arbitrar de atributiile guvernarii. Punctul ei de vedere: daca regele invoca pentru sine īntemeierea autoritatii sale pe un drept divin, īnseamna ca el trebuie sa guverneze īn conformitate cu preceptele divine de dreptate si bunatate. Suveranii nu sunt – spune biserica – decīt īmputerniciti ai cuvīntului si ai harului divin pe pamīnt, neputīndu-se abate de la spiritul si litera acestora. O data aparuta contestarea puterii depline a suveranului, ea a fost corectata si pe alte planuri, si pe alte baze decīt acelea ale reformei gregoriene. De exemplu, pe ale scrierilor unor doctrinari din secolele XVI-XVII, care pledau, de asemenea, pentru primatul autoritatii morale a bisericii fata de actele guvernarii laice. Īn secolul al XIII-lea, despre care unii istorici au spus ca a fost "una din marile etape constructive ale istoriei europene" si-a desfasurat activitatea cel mai mare teoretician al īnvataturii bisericesti occidentale īn Evul Mediu, Toma de Aquino (1227-1274).Īn vasta sa opera, cuprinsa īn 34 de volume, Toma de Aquino a schitat, printre multe alte idei fecunde, si pe aceea a dreptului natural. El a sustinut ca politica este autonoma, avīnd legile proprii, rezultate din vointa umana, exercitata conform cu ordinea rationala. Aceasta din urma era, īn prima instanta, ordinea universala creata de Divinitate, lex aeterna. Omul nu o poate percepe īnsa pe aceasta īn imensitatea ei cosmica, ci numai īntr-o modalitate mai limitata, pe care Toma de Aquino o numeste legea naturii, lex naturalis. Din perceptiile sale legii naturii, omul este capabil sa adopte o conduita subsecventa respectarii acesteia, care este legea umana, lex humana. Afirmīndu-i autonomia, Toma de Aquino atribuie cīteodata conducerii politice scopul specific de a asigura omului o viata virtuoasa si fericita, pe care o numeste eudaimonia (grec.= fericire). Pe o treapta superioara, o lege mai īnalta tinde spre īnfaptuirea comuniunii supranaturale īntre oameni si divinitate. Existenta acestor doua trepte ale conducerii īl determina pe Toma de Aquino sa separe competentele puterii laice si ale celei spirituale, sustinīnd ca papalitatea are dreptul sa se amestece īn problemele lumesti, numai īn masura īn care acestea sunt importante pentru realizarea telului spiritual al comuniunii om-Dumnezeu. Cea mai interesanta concluzie a gīndirii lui Toma de Aquino este aceea ca, data fiind congruenta dintre cele doua trepte si scopuri de guvernare, daca puterea laica nu respecta consecventa cu cea superioara, ea poate fi contestata de catre supusi. Tomas de Aquino a fost, astfel, primul teoretician al dreptului la rezistenta īmpotriva unei stapīniri injuste (tiranie) si prin aceasta a īntemeiat, cel putin indirect, doctrina suveranitatii poporului. Īntre gīnditorii medievali care au mai adus o contributie la chestiunea raportului dintre autoritatea laica si religioasa se mai remarca Dante si Marsilio di Padova. Amīndoi au plecat de la ideea ca ordinea si pacea sunt valori superioare ale societatii. Pentru instituirea si mentinerea lor – socoteste Dante – e necesara o monarhie universala, reprezentīnd o extrapolare terestra a īmparatiei divine. Totodata, pentru Dante, din rolul de garant al pacii si ordinii pe care numai monarhia universala o poate exercita, rezulta si afirmarea caracterului necesar al statului, superioritatea acestuia, a organizatiei politice a societatii īn raport cu individul. Spre deosebire de Toma de Aquino, Dante nu rezerva nici un rol individului, īn eventualitatea – pe care nu o discuta – a unui esec al monarhiei īn realizarea telului organic ce-i era prescris. Marsilio di Padova, a carui lucrare, Aparatorul pacii, a aparut īn 1324, este mai modern decīt īnaintasii sai īn materie. Plecīnd si el de la premisa ca pacea si ordinea reprezinta starea ideala a societatii, Marsilio di Padova considera ca īn vederea atingerii acestei stari oamenii s-au constituit īn ceea ce se numeste stat. Idee extrem de valoroasa, continīnd-o – mai explicit si mai practic argumentata decīt la Toma de Aquino – pe aceea a suveranitatii populare, īntrucīt statul apare pe baza consensului cetatenilor, mai exact spus: a partilor celor mai valoroase ale acestora. Pe aceasta baza a consensului popular se fondeaza dreptul statului de a legifera, iar conducerea sa – monarhia, evident – trebuia sa se constituie pe baza electiva. Ocupīndu-se īn acelasi spirit de organizarea bisericii, Marsilio di Padova a sustinut limitarea puterii absolute a papei, prin autoritatea consensuala a alesilor din sīnul bisericii, ceea ce īnsemna fondarea asa-numitei doctrine conciliare, care va avea o mare influenta īn viata bisericii catolice īn secolul al XV-lea. Īn īncheierea acestor consideratii, subliniez faptul ca Evul Mediu a reprezentat o era de tranzitie, cel putin īn secolele XIII-XIV, de la conceptia organicist-mistica privitoare la autoritatea politica, spre conceptia rationala a organizarii statului – o organizare ce este coborīta acesteia transcendenta īn imanenta, prin afirmarea importantei optiunii si consensului uman, cu conditia ca acestea sa nu scape din vedere inspiratia divina, ca īndreptar al actiunii lor. Ne aflam pe prima treapta a emanciparii gīndirii politice de sub doctrina mistico-religioasa, pe prima treapta ce va conduce, īn secolele XVII-XVIII, la fundamentarea deplina a doctrinei contractului social si a suveranitatii populare. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
